Domnii mei, nu neglijati Scriptura!

DESPRE SMERENIE 

– dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

– Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

– Nici nu se pune bine problema. “Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt”. Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

†) Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur; Sf. Sfinţit Mc. Ipolit, episcopul Romei

1. Pe Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim laolaltă la 30 ianuarie, ca pe cei mai mari învăţători şi păstori ai Bisericii. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor alcătuiesc dreptarele Ortodoxiei, vrednice de toată lauda şi încrederea. Este o dovadă limpede că este rătăcire să nu crezi ca ei. Ei arată la treapta cea mai înaltă „calea cea împărătească” în Biserica Ortodoxă. Şi pentru că, pe lângă darul tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit şi de înalta treaptă a arhieriei, sunt cunoscuţi îndeobşte sub numele de Sfinţii Trei Ierarhi.

Sf. Vasile cel Mare, Omilie – „Împotriva celor care se îmbată”

OMILIA A XlV-a

 

I

Cele văzute aseară mă îndeamnă să vorbesc, dar tot ele îmi opresc pornirea şi-mi slăbesc osîrdia, cînd văd că toate ostenelile mele de mai înainte au rămas fără rod. Că şi plugarul pregetă să mai semene a doua oară aceleaşi brazde, dacă seminţele aruncate în ele întîia oară nu au răsărit. Cu ce nădejdi să mai vorbesc eu astăzi, dacă n-am avut nici un folos de pe urma atîtor sfaturi pe care n-am încetat a vi le da mai de mult, iar în timpul acestor şapte săptămîni de post n-am încetat a vă mărturisi, zi şi noapte, Evanghelia harului lui Dumnezeu?

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să stăruim în citirea Sfintei Scripturi

Sfântul Ioan Gură de Aur și-a împlinit datoria de a-i îndemna și a-i sfătui pe credincioși să cerceteze cuvintele lui Dumnezeu, potrivit poruncii Domnului Iisus Hristos, Care a zis: „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viața veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Această dorință-îndemn divin avea să fie transpusă în faptă și de creștinii din vremea Sfântului Apostol Pavel: „Ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele, cercetând Scripturile, dacă ele sunt așa” (Fapte 17, 11). Firește că Sfântul Ioan îi îndemna și el pe credincioși la lectură, pentru ca această tradiție apostolică să nu se stingă.

Sf. Grigorie Teologul – Nu aparţine tuturor să filosofeze despre Dumnezeu.

Nu aparţine tuturor să filosofeze despre Dumnezeu. Nu este o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de Cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui.

Sărbătoare la parohia ”Adormirea Maicii Domnului” din Simeria-Biscaria!

În ziua de prăznuire a †) Sf. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, (marți, 30 ianuarie)  în cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Dumitru Dospin, v-a fi instalat preot al parohiei noastre, în locul vacantat prin pensionare al Părintelui Crișan Traian.

Părintele Dumitru Dospin este născut în data de 26 octombrie 1972 la Deva. Școala gimnazială a urmat-o în Deva iar Liceul în Simeria. În anul 1998 a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă "Ilarion V. Felea" din Arad. A fost profesor de religie cu normă întreagă în perioada 1998- 2004 la mai multe școli din Deva, iar de atunci până în prezent si-a continuat munca cu copiii în regim de suplinitor.

În data de 28 ianuarie 2001 era hirotonit preot pe seama Bisericii din Câmpuri Surduc,  slujind timp de 17 ani, până în data de  28 ianuarie 2018. 

Numirea sa pe post s-a facut  cu data de 1 februarie aşa cum Dumnezeu a rânduit să se împlinească și de această dată. După  o perioadă care îl aduce în pragul majoratului slujirii lui Hristos, în urma concursului susținut şi prin grija Preasfințitului Părinte Gurie, Episcopul Devei și  Hunedoarei, Dumnezeu a rânduit, să devină preot în stăvechea Biserică ctitorită de părintele cronicar Nistor Socaciu şi sfințită de Sfântul Ierarh Andrei Şaguna - mitropolitul Ardealului, din Simeria-Biscaria.

Parafrazându-l pe marele nostru ctitor, preotul Nistor vom spune: "Iară cele ce urmează toate se află precum veți vedea în față... . "

La un astfel de moment mulțumim lui Dumnezeu pentru toate Rugându-L să ne ajute să slujim împreună, în pace şi liniște împreună cu cei care am slujit până acum  dar şi cu cel care începând de astăzi este împreună cu noi. Amin.

Vă așteptăm cu drag!

Cuvant ortodox - Anul VI ,Nr. 21 (287), 22 - 31 ianuarie, 2018

Despre Pocăinţă

Sfântul Ioan Gură de Aur  

Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.

Tâlcul Evangheliei. Vameşul şi Fariseul (Luca 18, 9-14). Prima duminică din Triod

Această parabolă este un moment duhovnicesc: prin ea Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeieşti, privirea lui Dumnezeu către Om. Astfel de descoperire nu putea fi făcută de către prooroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, de dincolo de aparenţe. Această parabolă se găseşte numai la Sfântul Apostol Luca, adică la Sfântul Pavel, pentru care Luca făcea slujbă de scriitor.

Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”.

Ideea şi vrednicia smereniei

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (1 Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim, 1, 15).

Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.

Criteriile barfei

Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” de pr. Bogdan Taifas, Editura Agnos, Sibiu, 2011

În spaţiul public, bârfa propriu-zisă apare doar dacă sunt îndeplinite nişte condiţii cadru: să fie în lipsa celui bârfit. În grădina Edenului, aşa s-a întâmplat. Cei trei au crezut că, dacă Dumnezeu nu Se vede, nici nu există, fireşte, în discuţia lor. Astfel, lipsa fizică a Creatorului a dus la bârfirea Lui. Dar fariseul? L-a bârfit pe vameş în prezenţa aceluia. Cu o precizare importantă: pentru fariseu, vameşul nu mai exista. Aşa că zicem: într-o parte există, dar nu este prezent, în cealaltă este prezent, dar nu există. Rămâne doar Maria Magdalena, cu Hristos în faţă, iar cu evreii înarmaţi la spate. Precum duşmanii proorocului Ieremia, cei de la spatele ei au realizat că, odată ucisă cu vorba, mai rămâne să fie ucisă şi cu piatra! Dar ucisă fiind deja ideologic, după legea lui Moise, Maria din Magdala este readusă la viaţă de Însăşi Viaţa lumii, în legea harului. Îi dă şansa de a se apăra. De altfel, orizontala trasată pe nisip de Hristos departajează clar cele două Testamente, arătând totodată un nou început.

Despre darul îndreptăţirii

Evanghelia Duminicii a 33-a după Rusalii

(Luca 18, 10-14)

 De-acum deschidem împreună cartea aşteptării liturgice a Învierii Domnului, cartea Triodului. Cu tot ceea ce reprezintă această perioadă liturgică a anului bisericesc, care începe din duminica a 33-a după Rusalii, numită şi a Vameşului şi a Fariseului. O dată cu deschiderea Sfintei Scripturi, pe masa noastră de lucru duhovnicesc va sta şi cartea numită a Triodului, care cuprinde în sine cântările (tri-cântările) pline de lumina pocăinţei şi bucuria nădejdii care marchează acest urcuş duhovnicesc care este Postul Mare al Paştelui. Hristos-Domnul va face acest drum împreună cu noi, „cu pilde, îndem­nând pe toţi… spre îndreptarea vieţii“ (Cântarea I-a a Duminicii), la capătul suişului aflându-L pe El, Înviatul, Cel Care ne transformă viaţa aceasta în viaţă în Hristos.

Cântarea Bisericii este de-acum clară: „Uşile pocăinţei deschi­de-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale“ (Slavă… îndată după Psalmul 50) iar calea, pe care tot cântarea liturgică ne-o indică, începe cu rugăciune, căci spunem Fecioarei: „În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu…“ (şi acum…, idem).

Păcatele au urmările cele mai felurite asupra omului

Unul îşi spunea virtuţile; celălalt, mai în urma templului, păcatele.
Unul vrednicia, celălalt nevrednicia.

Ar fi bune virtuţile fariseului. Vameşul nu le avea, dar în lipsa lor avea smerenia.Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa.
Cel mai bine ar fi de-a avea virtuţile fariseului, şi încă întrecute, după cuvântul că: „de nu va prisosi dreptatea voastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” – virtuţi unite cu smerenia vameşului.
Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit călugării de-a lungul veacurilor. Căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sunt cuvintele „rugăciunii neîncetate”, care-şi au obârşia în cuvintele vameşului, spuse de Iisus.

Predica la Duminica Vamesului si Fariseului

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

„Strălucit-a harul Tău, Doamne, strălucit-a lumina sufletelor noastre. Iată vremea bineprimită, iată vremea pocăinţei! Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii, ca, trecând noianul cel mare al Postului, să ajungem la Învierea cea de-a III-a zi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel care mântuieşte sufletele noastre.”

Iubiţi credincioşi,

iată-ne în cea de-a 33-a Duminică după Rusalii, numită şi „a vameşului şi fariseului”, dar care, din punct de vedere duhovnicesc, marchează începutul Triodului, al acelei perioade din viaţa bisericească şi din cultul liturgic al Bisericii, care este legată indi-solubil de momentul cel mare al Învierii. Este vremea plângerii dinainte de plângere, este vremea care vesteşte Învierea lui Hristos, prin pocăinţă şi participarea noastră împreună, laolaltă, ca Biserică a lui Iisus Hristos, la Patimile şi Moartea Mântuitorului, pentru a putea vedea cu adevărat şi Învierea Lui.

24 ianuarie 1859: «Unirea de bază» ,temelia statului român, numit România

„Nu ştim care unire este mai mare. Orice unire este mare şi măreaţă şi orice dezbinare este un rău şi o pierdere, deci astăzi, în ziua de pomenire a făptuitorilor unirii din 1859, noi mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Unirii. Mulţumim lui, respectăm memoria celor care au contribuit la Unire, cler, oameni politici şi popor. Dar, în acelaşi timp trebuie să învăţăm să lucrăm pentru unire şi demintate. Numai un popor unit este un popor demn, un popor care are o forţă spirituală. Unirea aceasta trebuia făcută mai întâi în cugetare şi simţire, cum spunea mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, şi apoi în faptele unităţii naţionale. Să rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute să cultivăm nu numai darul libertăţii, ci şi darul unităţii. Când libertarea este responsabilă, ea ajunge la unitate naţională, la unitatea comunităţii şi la armonia creşterii valorilor spirituale şi progresului nostru material…

Pr. Acad. Mircea Păcurariu - Care a fost contextul european care a dus la Unirea Principatelor Române în 1859?

Cult şi Reformă liturgică în Biserica Ortodoxă a Transilvaniei în secolul al XVII-lea

Prof. Dr. Ciprian Streza

Rezumat

În secolul Reformei și în contradicție cu o opoziție hotărâtă din Ortodoxia bizantino-slavă observată în provinciile Țării Românești și Moldovei, românii din Transilvania au reușit să găsească o modalitate de a-și prezenta limba națională în Biserică prin traducerea treptată a acelor texte care erau vitale pentru viața liturgică și spirituală a unei parohii. Analiza diverselor manuscrise din Biblioteca Facultății de Teologie din Sibiu relevă o mulțime de informații despre activitatea de pionierat pe care au trebuit să o facă preoții și ierarhii din Transilvania pentru ca limba română să fie introdusă în serviciile Bisericii.

Articol intreg

Cuviosul Nichita Stethatos contra celor care acuză sfinţii

Arhid. Prof. Dr. Ioan I. ICĂ JR

 După repetate încercări și controverse în lumea savantă confesionalizată a erudiților europeni timp de peste două secole și jumătate, în 1928 vedea în sfârșit la Roma lumina tiparului textul grec bizantin original al fascinantei „Vieți” a Sfântului Simeon Noul Teolog (949-1022)1 . În excelentul studiu introductiv, eruditul editor, patrologul Irenée Hausherr SJ (1891-1978), profesor de spiritualitate răsă- riteană la Institutul Pontifical Oriental din Roma, reconstituia cronologia exactă a biografiei sfântului și livra cheile de lectură ale „vieții” sale, monument capital al hagiografiei bizantine. Toate acestea permiteau înțelegerea exactă în context a agitatei existențe publice și monahale a cuviosului Simeon. Citeşte în continuare: 

Tânjirea după Dumnezeu (VIII)

O, fraţilor, vă rog şi vă implor în numele milostivirii lui Dumnezeu, credeţi în Evanghelie şi în mărturia Sfintei Biserici şi veţi gusta încă de aici, de pe pământ, fericirea raiului, căci împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Le17, 21]; iubirea lui Dumnezeu dă sufletului raiul. Mulţi prinţi şi vlădici şi-au părăsit scaunele lor după ce au cu­noscut iubirea lui Dumnezeu. Şi lucrul e de înţeles, pentru că iubirea lui Dumnezeu e aprinsă; prin harul Sfântului Duh, ea îndulceşte sufletul până la lacrimi şi nimic pă­mântesc nu se poate asemăna ei.

Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea ome­nească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.

Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela uită pământul ca şi cum n-ar mai fi, dar după rugăciune îşi ridică ochii şi îl vede din nou.

Fraţilor, în împărăţia cerurilor sfinţii văd slava lui Dum­nezeu, noi însă să ne smerim şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pământ tot ce e de folos pentru suflet şi trup, şi ne va descoperi toate tainele.

Tânjirea după Dumnezeu (VII)

În copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lu­mea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. îmi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii. Dar de când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufle­tul meu şi nu mai vreau să privesc la această lume, căci sufletul meu este neîncetat atras spre acea lume în care trăieşte Domnul. Ca o pasăre în colivie aşa se chinuie su­fletul meu pe pământ. Aşa cum pasărea doreşte să zboare din colivia ei strâmtă spre tufişurile dese, aşa este aprins şi sufletul meu de dorinţa de a vedea din nou pe Domnul, căci El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El şi strigă:

Unde eşti Tu, Lumina mea? Vezi că Te caut cu lacrimi. Dacă nu mi Te-ai fi arătat, n-aş fi putut să Te caut astfel. Dar Tu însuţi m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi mi-ai dat să cunosc iubirea Ta. Tu mi-ai dat să văd că iubirea Ta pen­tru noi Te-a dus pe cruce şi că ai murit pentru noi în chi­nuri. Tu mi-ai dat să cunosc că iubirea Ta Te-a pogorât din cer pe pământ şi până la iad, ca noi să vedem slava Ta.

Cuvant ortodox - Anul VI ,Nr. 20 (286), 15 - 21 ianuarie, 2018

Tânjirea după Dumnezeu (VI)

Domnul ne-a învrednicit să fim asemenea Lui. Şi ştii cât de blând şi de smerit este Domnul! Dacă L-ai vedea, bucuria ta ar fi atât de mare că ai vrea să-i spui: „Doamne, mă topesc de harul Tău!” Dar în acel minut nu vei putea spune nici măcar un singur cuvânt despre Dumnezeu, căci sufletul tău e schimbat de îmbelşugarea Sfântului Duh. Aşa şi Cuviosul Serafim din Sarov, când L-a văzut pe Domnul, n-a putut vorbi. 

Domnul ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul, dar cum e cu putinţă să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată şi cum să învăţăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în su­flet. Când Domnul îl cercetează, sufletul ştie că a fost un Oaspete drag şi, când a plecat, atunci sufletul tânjeşte du­pă El şi îl caută cu lacrimi: „Unde eşti Tu, lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună-mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu eşti aici şi sufletul meu tânjeşte după Tine, şi inima mea e abătută şi bolnavă, şi nimic nu mă mai veseleşte, pentru că am întristat pe Domnul şi El S-a ascuns de mine”.

Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem sme­renie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce tră­iesc împreună cu noi.

Predică la Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)

Pr. Vasile Mihoc în biserica cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", Sibiu - Lazaret II

Predica a Sf. Nicolae Velimirovici la Duminica a 32-a dupa Rusalii ( Zaheu vamesul)

(Luca 19, 1-10)

Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură şi, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt.

Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint şi nemilostivire şi, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă şi facere de bine.

Cuvânt de învăţătură la Duminica 32 după Rusalii - a lui Zaheu vameşul

Predică rostită de părintele Pavel Teodor, în Duminica a XXXII-a după Rusalii când se citeşte Evanghelia lui Uaheu Vameşul (Luca 19, 1-10).

Iubiti credinciosi si credincioase, daca ati observat, de doua duminici, Sfanta Evanghelie ne poarta intr-un oras frumos, numit orasul palmierilor. Este vorba despre Ierihon, unde azi se afla un asezamant romanesc foarte frumos, unde pelerinii care vor sa ajunga in valea Iordanului se duc sa vada acolo pasii pe care Mantuitorul Iisus Hristos i-a facut pe ulitele acelei cetati, acolo unde era un anumit sicomor, sau dud pe romaneste, in care se urca un anumit personaj caruia i s-a schimbat viata prin intalnirea cu Iisus Hristos.

Evanghelia Duminicii a 32-a după Rusalii (A lui Zaheu Vameşul)

În vremea aceea, trecea Iisus prin Ierihon. Şi iată, un om, anume Zaheu; şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să-L vadă pe Iisus cine este, dar nu putea de norod, că era mic de stat. Şi, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă pe El, că pe acolo avea să treacă. Şi dacă a venit la locul acela, căutând Iisus, l-a văzut pe dânsul şi i-a zis lui: Zahee, grăbeşte de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu. Şi, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit pe Dânsul, bucurându-se. Şi, văzând, toţi cârteau, zicând: La un om păcătos a intrat să găzduiască. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din avuţia mea, Doamne, o dau săracilor şi, de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc înapoi împătrit! Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiul lui Avraam este. Că a venit Fiul Omului să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. (Luca 19, 1-10)

Predică la Duminica a 32 -a după Rusalii (a lui Zaheu vameșul)

„ Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân!"

Scena minunată pe care Sfânta Evanghelie de la Sfântul Evanghelist Luca, la capitolul XIX, 1-19, ne-o înfăţişează astăzi spre duhovnicească zidire, se petrece în oraşul Ierihon. Mântuitorul Iisus era în trecere prin această aşezare evreias­că, înconjurat ca de obicei de mulţime mare de popor, dornică să vadă cu ochii proprii lucrurile peste fire ce le săvârşea şi setoasă să-I asculte învăţăturile admirabile. La porţile oraşului dăduse ve­dere unui orb ce până atunci şezuse cerşind lângă cale şi care pri­mind lumina ochilor, „a mers după Dânsul, mărind pe Dumne­zeu”(Luca XVIII, 43), fiind pentru toţi dovadă evidentă a puterii dumnezeieşti pe care Iisus Hristos o avea asupra firii văzute şi umplând sufletele tuturor de cel mai cald entuziasm şi de cea mai simţită admiraţie pentru Fiul Mariei.

Tânjirea după Dumnezeu (V)

Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate împărăţiile pă­mântului.

Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca să se sălăşluiască întru mine iubirea Ta şi să fie vie întru mine sfântă frica Ta.

Grea este viaţa fără iubirea de Dumnezeu; sufletul este întunecat şi posomorât, dar când vine iubirea, bucuria su­fletului e cu neputinţă de descris.

Sufletul meu însetează să câştige smerenia lui Hristos şi tânjeşte după ea ziua şi noaptea, şi uneori urlu strigând:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut!”

Doamne, cum iubeşti Tu zidirea Ta! Sufletul vede în chip nevăzut harul Tău şi întru frică şi iubire îţi mulţu­meşte cucernic.

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut este cuprins de neîncetată uimire înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui. Dar dacă sufletul n-a câştigat încă smerenia, ci numai năzuieşte spre ea, vor fi în el schimbări: după o vreme va fi în luptă cu gândurile şi nu-va avea odihnă, dar uneori va primi slobozenie de gânduri şi va vedea pe Domnul şi va înţelege iubirea Lui. De aceea şi zice Domnul: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Iubirea nebuna a lui Dumnezeu (V)

5. RĂSPUNSUL CREŞTIN

Teologie negativă şi Simbol

Pretutindeni se poate observa punerea la îndoială a temeiurilor; mulţi teologi nu prea mai ştiu în ce cred, căci demitologizarea sfârşeşte prin a goli creştinismul de conţinutul său evanghelic. Nu e greu să depăşeşti o cosmologie perimată, cu trei nivele; esenţial este să nu lezezi deplina alteritate a unor adevăruri care transcend toate procesele naturale. Curentul electric nu are nimic de-a face cu realitatea minunilor. Crucea rămâne un scandal şi o nebunie şi trebuie primită ca expresie clară a adevărurilor de credinţă la nivelul istoriei. “Sub pretext «iluminist» – scria Sfântul Serafim de Sarov – am intrat în bezna unei asemenea ignoranţe, încît aceleaşi manifetări ale lui Dumnezeu care le păreau oamenilor din vechime cunoscute şi întru totul fireşti, ne apar nouă drept imposibile…”

Insistenţa lui Tillich asupra întâlnirii cu Dumnezeu pe dimensiunea orizontală, refuzul lui Robinson de a-I aplica lui Dumnezeu categoriile spaţiale, demitologizarea exprimă diversele reacţii împotriva acelor teologii care blochează intrarea Evangheliei într-o lume desacralizată şi secularizată, într-o cultură radical-imanentistă. Aceste reacţii critice întemeiate sînt totuşi ineficiente, în măsura în care ignoră teologia negativă sau apofatică.

Tânjirea după Dumnezeu (IV)

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hris-tos, care are grija de toţi.

Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu. 

Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.

Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască şi să înveţe iubirea Ta. 

Doamne, aşa cum Te-ai rugat pentru vrăjmaşi, aşa în­vaţă-ne şi pe noi prin Duhul Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi.

Doamne, toate noroadele sunt zidirea mâinilor Tale; întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta.

Doamne, Tu ai poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi, dar aceasta este greu pentru noi păcătoşii, dacă nu e cu noi harul Tău.

Iubirea nebuna a lui Dumnezeu (IV)

4. ATEISMUL: EXIGENŢA PURIFICĂRII CREDINŢEI

În ale sale „Note provocatoare”, Kurt Marek, unul dintre adepţii morţii lui Dumnezeu, scrie următoarele: “Ateismul, care era pe vremuri creasta înspumată a valului progresist, nu mai este acum la modă. De vreo două generaţii, a fi ateu te face să pari arierat…”

Chiar dacă deocamdată este limitată, depăşirea ateismului de către elita intelectuală se afirmă totuşi pe planul calitativ al spiritului, în Uniunea Sovietică, poetul Mandelştam declară: “În zilele noastre, orice om cultivat este creştin”. După suprasaturarea lor ideologică, tinerii intelectuali din Rusia caută acum sensul personal al vieţii şi aspiră la acea “revoluţie a persoanei în duh” pe care o propovăduia Berdiaev. Ei reacţionează împotriva oricărui ritualism încremenit şi poartă într-înşii o adîncă sete de
infinit şi de transcendenţă. Cei mai mari savanţi ruşi afirmă de-a dreptul că adevărata ştiinţă conduce în mod inevitabil la întrebarea asupra religiei. Aşteptînd ca un nou Sfânt Pavel să stea înaintea Atenienilor (Fapte, 17, 22) ei au ajuns chiar să înalţe o surprinzătoare rugăciune către “Dumnezeul necunoscut”…

Tânjirea după Dumnezeu (III)

Minunate sunt lucrurile Domnului: din pământ 1-a al­cătuit pe om şi acestei ţărani i-a dat să-L cunoască prin Duhul Sfânt, aşa încât omul spune: „Domnul meu şi Dum­nezeul meu”; şi spune aceasta din plinătatea credinţei şi iubirii.

Ce lucru mai mare mai poate căuta sufletul pe pământ?

Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.

Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita. 

Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale se cunosc numai prin Sfântul Duh, pe Care L-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor proroci şi pe urmă creştinilor.

Iubirea nebuna a lui Dumnezeu (III)

3. INSUFICIENŢELE CREŞTINISMULUI ISTORIC

Marii teologi, dimpreună cu părinţii Conciliului Vatican II afirmă că teologia ultimelor veacuri a pierdut simţul misterului, s-a constituit într-o speculaţie abstractă despre Dumnezeu, încetînd să mai fie gîndire vie întru Dumnezeu. Marcel More o spune în felul său: “Cuvântul unor oameni care s-au tolănit, nu ştiu cum, dar foarte comod, peste Cruce, nu mai poate avea nici o trecere…”

Potrivit Rugăciunii pe Acropole a lui Renan, religiile ar fi muritoare. Se poate adăuga că şi sistemele teologice sunt muritoare şi tocmai acesta este înţelesul formulei care străbate lumea de astăzi: “Dumnezeu a murit”. A murit Dumnezeul unei anumite teologii, aceasta fiind moartea unei concepţii curente despre Dumnezeu, înţeles ca obiect aproape fizic situat la periferia spaţiului cosmic, într-o pură exterioritate care face din el un Stăpân înfricoşător.

Tânjirea după Dumnezeu (II)

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă­catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm­părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfă-teze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.

O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată. 

Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e neîncetat atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.

Îubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.

Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.

Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?

Tânjirea după Dumnezeu

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit. 

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine. 

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă­cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Naşterea din nou în Duh

Arhim. Zaharia Zaharou

“În Vechiul Testament Dumnezeu a vorbit poporului Său prin gura Prorocului Iezechiel: „Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel?” Şi iarăşi: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da.“ Iar împă­ratul David s-a rugat Domnului astfel: „Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.” Prorocii din vechime ştiau că omul nu se poate naşte întru împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu dobândeşte mai întâi un duh nou şi o inimă nouă – „inima adâncă”, cum o numeşte Părintele Sofronie, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

DESPRE SMERENIE - dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei? 

- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om. 

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: “Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!

„Paradisul preafrumos al Scripturilor”

† A N D R E I

Arhiepiscopul Alba Iuliei

Sfântul Ioan Damaschinul ne îndeamnă să batem la poarta „Paradisului preafrumos al Scripturilor”. 

Ce legătură are această sintagmă cu omul duhovnicesc vom vedea imediat. Omul duhovnicesc, aşa cum am mai amintit, este în stare să pătrundă Sfintele Scripturi, în înţelesul lor tainic.

Ne aducem aminte că în perioada creştinismului primar unul dintre cei mai vestiţi părinţi nevoitori era Sfântul Antonie cel Mare. Cu nedumeririle, cu întrebările, cu neliniştile lor îl abordau atât ucenicii, cât şi credincioşii veniţi de departe. Într-o bună zi, cineva i-a pus o întrebare din cartea Leviticului. O întrebare grea, legată de un text, text pe care nu-l înţelegea nici Sfântul Antonie cel Mare. Şi atunci ce a făcut?

Cuvant ortodox - Anul VI ,Nr. 19 (285), 8 - 14 ianuarie, 2018

Cuvant ortodox - Anul VI ,Nr. 18 (284),1 - 7 ianuarie, 2018

Pr. Dorin Picioruș : Predică la Botezul Domnului

Iubiți frați și surori întru Domnul,

înțelegem cât de necesară este în viața noastră apa…dacă suntem lăsați fără apă ore întregi…Dacă suntem lăsați să murim de sete și de foame…sub niște dărâmături, la un cutremur…sau într-un loc pustiu…sau aruncați, de o mână criminală, în vreo groapă sau locuință ermetică…

Și când înțelegem cât de importante sunt apa, mâncarea, sănătatea, iubirea în viața noastră…cât de importante sunt pentru viață…atunci când suntem privați de ele…suntem apți să înțelegem, prin luminarea lui Dumnezeu, cât de absolut importantă e apa harului, lumina lui Dumnezeu, pentru setea inimii noastre.

Predică – Mitropolitul BARTOLOMEU ANANIA – Botezul Domnului (Boboteaza) – ARĂTAREA DOMNULUI (Epifania)