Oamenii nu
cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele
pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos
fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o,
acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate
împărăţiile pământului.
Doamne, dă-mi
smerenia Ta, ca să se sălăşluiască întru mine iubirea Ta şi să fie vie întru
mine sfântă frica Ta.
Grea este
viaţa fără iubirea de Dumnezeu; sufletul este întunecat
şi posomorât, dar când vine iubirea, bucuria sufletului e cu neputinţă
de descris.
Sufletul meu
însetează să câştige smerenia lui Hristos şi tânjeşte
după ea ziua şi noaptea, şi uneori urlu strigând:
„Sufletul meu
tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut!”
Doamne, cum iubeşti Tu zidirea Ta! Sufletul vede în chip nevăzut harul Tău şi întru frică şi iubire
îţi mulţumeşte cucernic.
Fraţii mei
dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.
Când sufletul
cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare
minut este cuprins de neîncetată uimire înaintea milostivirii lui
Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui. Dar dacă sufletul n-a câştigat încă smerenia,
ci numai năzuieşte spre ea, vor fi în el
schimbări: după o vreme va fi în luptă cu gândurile şi nu-va avea
odihnă, dar uneori va primi slobozenie de gânduri şi va vedea pe Domnul şi va
înţelege iubirea Lui. De aceea şi zice Domnul: „învăţaţi de la Mine blândeţea
şi smerenia şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”
[Mt 11, 29].