Arhimandrit Dumitru Cobzaru - Sfinţii Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena

 

Hristos a înviat!

            [Adevărat a înviat!]

            O fericită rânduială dumnezeiască face să îi sărbătorim pe Sfinţii de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu Apostolii, Împăraţii Constantin şi mama sa, Elena, în lumina Învierii. În această perioadă, s-a rânduit de Biserică să ne amintim de toţi martorii Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Scriptură ne spune că au fost în jur de cinci sute de oameni, martori oculari, cei ce L-au văzut pe Iisus Hristos înviat din morţi. Biserica îi aminteşte rând pe rând, întâi pe Apostoli, apoi pe Sfântul Apostol Toma, pe Luca şi Cleopa, doi dintre ucenici, şi iată, duminica trecută, pe Sfintele femei mironosiţe, care, cu toţii, pe rând sau laolaltă, dar cel mai adesea laolaltă, L-au văzut pe Iisus Hristos Cel înviat din morţi. Acum, cred că, în rândul acestor martori, trebuie amintiţi şi, respectiv, prăznuiţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena. Argumentul îl constituie chiar viaţa lor!

Sfinții Împărați Constantin și Elena – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

 

Iubiţi cititori şi cititoare,

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272/280 – 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 și 337.

S-a născut la Naissus (astăzi, orașul Niš din Serbia), ca fiu al Elenei și al generalului Constantius Chlor, viitorul împărat Constanțiu I.

Din pruncie, potrivit cutumelor romano-bizantine, a ocupat diferite dregătorii: tribun (272-284), guvernator (284-285), prefect (288-293); caesar (293-305), confirmat și de Galeriu; după moartea tatălui său, Constanțiu I (25 iulie 306), a fost proclamat împărat al ținuturilor Galia, Spania și Britania, avându-i coregenți la domnie pe Maximian și pe fiul acestuia, Maxențiu. În înțelegere cu cumnatul său Liciniu, noul august al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), după care se îndreaptă spre Italia, pentru a-l înlătura de pe tron pe Maxențiu, care a fost declarat uzurpator la Consfătuirea de la Carnuntum (11 noiembrie 308).

Predică la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

 

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?

Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni

(Prochimen la praznice)

 Iubiţi credincioşi,

 Cînd a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pîraiele de sînge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfîntul şi Preascumpul Sînge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfîntul împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena. Prin aceşti Sfinţi împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgînismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pămînt.

Sfinţii împăraţi şi "întocmai cu Apostolii" Constantin cu maica sa, Elena, erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său, fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfînta Elena.

21 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 [Fapte 8,5-17; In. 6, 27-33].

 „Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip." A crezut şi s-a şi botezat, dar nimic n-a ieşit din el. Se cuvine să ne gândim că ceva nu era cum trebuie în întocmirea credinţei lui. 

Credinţa nefăţarnică înseamnă lepădare de propria minte. Aceasta trebuie golită şi înfăţişată credinţei ca o scândură curată, pentru ca aceasta să se poată însemna în minte aşa cum este, fără amestecul unor rostiri si socotinţe străine. Atunci când în minte rămân socotinţele ei, după ce se întipăresc în ea socotinţele credinţei, va ieşi în ea o încurcătură: conştiinţa se va rătăci, prinsă între lucrările credinţei şi filozofările minţii.

20 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

[Fapte 6, 8; 7, 5, 47-60; In. 4, 46-54]. 

Sfântul Ştefan grăieşte: „Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini... Ce casă îmi veţi zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea?". Numai templul nezidit de mână al inimii îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul: „De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, si Tatăl Meu îl va iubi; şi vom veni la el, şi locaş la el vom face" (In. 14, 23). Felul în care se săvârşeşte acest lucru e pentru noi de nepătruns; dar este lucru adevărat, căci este limpede că atunci „Dumnezeu lucrează în noi si ca să voim, şi ca să săvârşim, după a Lui bunăvoire" (Filip. 2, 13). 

Nu sta pe gânduri, aşadar, ci doar dă-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Său, numai că e nevoie să I-o dai pe toată. De vor rămâne părţi nedate din inima ta va fi cu neputinţă să se întocmească un templu întreg, fiindcă o parte va fi putredă, alta sfărâmată şi va ieşi, dacă va ieşi, un templu cu găuri: fără acoperiş sau fără uşi. Iar într-un asemenea templu e cu neputinţă de locuit, nu va fi Domnul în el. Va fi templu numai la arătare; de fapt însă va fi o îngrămădeală oarecare.

Sfântul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an.

19 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 [Fapte 6,1-7; Mc. 15, 43 - 16, 8]. 

Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbaţii parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu si rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? 

Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare dintr-înşii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu si Dumnezeul meu", si de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţă. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă - iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţă să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire si, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă - chibzuinţă. 

Femeile mironosiţe şi femeile creştine - Predică la Duminica a treia după Paşti

   Pr. dr. Gabriel Valeriu Basa

Biserica a rânduit ca pericopele evanghelice care se citesc în Duminicile dintre Paşti şi Rusalii să ne amintească, în primul rând, de martorii Învierii. În rândul acestora - pe lângă Sfinţii Apostoli - au intrat şi câteva femei mironosiţe, a căror pomenire o facem în Duminica aceasta. 

Pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie ne aduce înainte purtarea plină de devotament a sfintelor femei care au slujit pe Domnul atât înainte, cât şi după moartea şi învierea Sa. Sfântul Evanghelist Marcu ne relatează că „în ziua cea din­tâi a săptămânii”, deci Duminica, după rânduiala iudeilor, dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele (Marcu 16, 1), câteva femei au plecat spre mormânt ca să ungă cu miruri sau cu miresme trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au şi numit purtătoare de mir sau mironosiţe, fapt care a determinat ca această Duminică, în care facem pomenirea lor,  să primească numele de „a Mironosiţelor”. Sfântul Evanghelist Marcu menţionează trei nume de astfel de femei: Maria Magdalena , Maria lui Cleopa - mama lui Iacov, şi Salomeea, soţia lui Zevedeu şi mama celor doi fraţi, Iacov şi Ioan. În schimb, în Evanghelia scrisă de Sfântul Evanghelist Luca aflăm că mai erau şi alte femei, care au fost de faţă în momentele tragice ale răstignirii, morţii şi îngropării Domnului şi care după ziua sâmbetei, în prima zi a săptămânii, deci Dumi­nica, foarte de dimineaţă, au venit la mormânt cu miresmele pe care le pregătiseră (Luca 23, 55-56 şi 24, 1-10). Acestea erau: Ioana, Suzana, precum şi Maria şi Marta, surorile lui Lazăr.

Uceniţele Domnului

Duminica a III-a după Paşti
(a Mironosiţelor)

Evanghelia de la Marcu 15,43 – 16,8)

15 ⁴³ Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. ⁴⁴ Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. ⁴⁵ Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. ⁴⁶ Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. ⁴⁷ Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. 16 ¹ Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. ² Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. ³ Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? ⁴ Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. ⁵ Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. ⁶ Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. ⁷ Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. ⁸ Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

Apostolia femeilor

De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li s-a arătat mai întâi Iisus cel înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce au arătat-o în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan).

Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar de s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor… Le vedem plângând, la Crucea Lui, suferinţele Sale… Le vedem coborând de pe Cruce Preacurat trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt. Le vedem aşteptând învierea Lui…

Femeile mironosițe, binevestitoarele Învierii

Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.

Atunci ”venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15:43). A mai fost mare bărbat care a venit tot din Arimateea și s-a dus la muntele Efraim. Acesta era Prorocul Samuil. Iosif este menționat de toți cei patru evangheliști, mai ales în relatările despre îngroparea Domnului Iisus. Ioan îl numește ucenic al lui Iisus, dar ”într-ascuns” (Ioan 19:38). Luca îl numește bărbat ”bun și drept”, Matei, ”bogat” (27:57). Evanghelistul Matei nu precizează întâmplător că Iosif era bogat, doar așa, ca să arate că Domnul avea printre ucenicii Săi și bogați, ci ca să înțelegem cum a putut Iosif să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Un om sărac și neînsemnat nu ar fi putut să se apropie de Pilat, care era reprezentantul Imperiului Roman.

Pr. Arsenie Boca – PREDICA LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, -dar totuşi ceva este:

–  Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Sfântul Luca al Crimeii – Predică rostită în Duminica Femeilor Mironosițe

“Astăzi Sfânta Biserică pomeneşte şi preamăreşte pe sfintele femei mironosiţe, primele martore ale invierii lui Hristos. A binevoit Domnul ca anume ele să-L vadă primele Inviat din morţi. Cine au fost aceste sfinte femei? De ce sunt numite mironosiţe? Acestea au fost femeile care L-au iubit cu toată inima pe Domnul Iisus Hristos, care I-au slujit cu multă grijă in toate nevoile vieţii Lui in trup, care impreună cu Apostolii invăţau, ascultând sfintele Lui cuvântări, pe care putem să le numim chiar femei-apostoli.

Pe una dintre ele si cea mai inflăcărată, Maria Magdalena, o numesc intocmai cu Apostolii.

Părintele Sofian: Cuvânt la Duminca Mironosițelor

Era un mare filozof şi un orator păgan, în timpul marilor Părinţi din veacul al patrulea, se chema Libanius, era orator vestit şi se prezentau [la el] studenţi ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul şi alţi mulţi studenţi iluştri, creştini.

S-a informat (…), a aflat că toţi erau creştini şi mamele erau creştine. Și a spus într-un avânt de admiraţie: „Ce admirabile mame au creştinii! Cresc asemenea copii…“! Aşa ar trebui să spunem şi noi [despre] neamul românesc: „Ce admirabile mame are acest neam, de se ridică asemenea vlăstare, frumoase, luminoase, cinstite, cu toate insuşirile unui Om adevărat, scris cu O mare“!

Taina Mironosițelor, miresia tainelor

  

Nu vom găsi niciodată cuvinte din destul pentru a lămuri taina întânirii prăznuite în  Duminica aceasta, a femeilor mironosițe (Marcu 15, 43-47; 16, 1-8). Cântarea Bisericii spune: „Pentru ce amestecați mirurile cu lacrimi, ucenițelor? Piatra a fost răsturnată, mormântul a fost golit; vedeți stricăciunea zdrobită de Viață, pecețile mărturisind deslușit aceasta; pe străjerii celor neascultători greu dormind; firea cea muritoare s-a mântuit în trup de Dumnezeu, iadul se tânguiește. Alergând cu bucurie, spuneți Apostolilor că Hristos, Cel Ce a omorât moartea, Cel întâi-născut din morți, va merge mai înainte de voi în Galileea”. (Vecernie, alcătuirea lui Cumula). Taina alergării acestora la mormânt, curajul de a străbate răceala primei dimineți în care ai conștiința că Dumnezeu a murit. Așa credeau femeile mironosițe, că Dumnezeu a murit. Nu ca altă dată, și acum, filosofii. Ei cred că  El a murit și se îngâmfă cu această afirmație. Ele nu! Ele credeau că a murit și aleargă purtând mir. Nu mai e nicio frică în ele. În fond, dacă e mort Dumnezeu, ce rău mai mare se poate întâmpla? Și amestecă lacrima cu mirul, durerea cu nădejdea, frica cu dragostea și credința.

18 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (…). Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte precum şi Hristos Biserica” (Efeseni 5, 25, 28-29). 

De aceea, în spiritul celor mai de sus, un bărbat creştin nu va putea niciodată lovi o femeie, pentru că se loveşte pe sine însuşi; nu va putea niciodată să o urască, pentru că se va urî pe sine însuşi; nu va putea niciodată să intre în competiţie ideologică pentru a o face să se simtă egalul lui, pentru că sunt una, neavând nevoie de a egaliza ceea ce este complementar şi echilibrat prin harul Tainei Nunţii; niciodată nu va înjosi o femeie pentru că se înjoseşte pe sine însuşi. 

17 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 Grija principală a vieții noastre este să iertăm și să ne rugăm pentru oamenii care ne-au făcut rău. Acela care iartă din toată inima și se roagă pentru vrăjmașii lui va primi iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele lui. Ceea ce semănăm, aceea vom și secera.,

Osteneala, postirea, rugăciunea, privegherea, milostenia vor preschimba inima noastră, o vor face milostivă și iertătoare față de aproapele, și durerea celuilalt va deveni și durerea noastră. Să cercetăm cât am învățat din Evanghelie, ca Hristos să prindă chip înlăuntrul nostru și să devenim și noi, încetul cu încetul, dumnezei după har.

16 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 „Negreșit, fiecare se cuvine să se judece numai pe sine și în toate împrejurările să se ferească cu grijă și mare băgare de seamă de a discuta felul de viață al altora, după cuvântul Apostolului: Dar tu de ce judeci pe fratele tău (Romani 14, 10); Pentru stăpânul său stă sau cade (Romani 14, 4) și: Nu judecați, ca să nu fiți judecați, căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați (Matei 7, 1-2). În afară de motivul menționat mai sus, și pentru altceva este primejdios a-i judeca pe alții: necunoscând nici constrângerea, nici temeiul pentru care aceia au făcut sau bine, sau ușor de iertat înaintea lui Dumnezeu, cele ce ne supără pe noi, suntem aflați vino­vați că i-am judecat cu ușurință pe aceia și, ca urmare, trebuie să fim de acord că nu-i mic păcatul de a fi avut alte simțăminte despre frații noștri decât s-ar fi cuvenit.”

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mănăstirești, Cartea a V-a, Cap. 30, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 180

15 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lucrarea faptele noastre este numită „semănare”, la fel îndoită, una în omul cel dinafară, şi alta, în omul cel dinlăuntru, iar roadele acestora se văd, la fel, diferite. Cel ce va semăna în trup va secera din trup stricăciune, iar cel ce va semăna în duh va secera viaţă veşnică.

Semănarea omului celui dinafară şi secerişul în veacul de acum este de trei feluri: de desfrânare trupească, de desfrânare a ochilor şi de mândrie lumească. Dacă omul cel lăuntric nu se învaţă din legea lui Dumnezeu şi nu se hrăneşte, nici nu se întăreşte prin lectură şi rugăciune, atunci este biruit de omul cel dinafară şi lucrează pentru acesta.

Din aceasta se văd faptele plăcute omului dinafară, dar urâte de Dumnezeu, cum ar fi: mândria, iubirea de arginți, lăcomia pântecelui, împlinirea feluritelor pofte, vorba deşartă, râsul, chefuirea, beţia, răutatea, viclenia, minciuna, zavistia, lenea şi altele. Iată plodul semănării în trup, iar trupul şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar dacă sufletul se învaţă din legea Domnului, iar trupul se supune cu umilinţă sufletului, atunci se văd alte fapte: dragostea pentru Dumnezeu şi aproapele, pacea cu toată lumea, blândeţea, simplitatea, cucernicia, milostivirea către toţi, modestia, înfrânarea, fecioria, nerăutatea şi altele. Şi aceste fapte sunt vlăstare ale Sfântului Duh şi se numesc semănare în suflet.

În veacul de acum faptele noastre sunt semănare, iar în cel viitor – secerare a celor semănate de noi. Fiecare, ceea ce va semăna aici, aceea va secera dincolo. Şi dacă cineva se va îngriji să-şi lucreze şi să-şi îngraşe pământul inimii şi să-l semene cu seminţele secerişului veşnic, atunci poate avea nădejde că din ceea ce a semănat va afla şi secerişul odihnei sale veşnice şi al desfătării. Cei ce seamănă cu lacrimi de pocăinţă cu bucurie vor secera (Psalm 125:5) şi atunci se vor sătura (Psalm 16:15), zice Proorocul, pentru că după lucrarea bunei cuviințe urmează odihna fericită. Iar celui ce nu lucrează faptele bunei cuviințe, odihna şi îndestularea îi sunt oprite. Că spus este: cel ce nu lucrează nici să nu mănânce.

Sfântul Cuvios Moise de la Optina, ”Filocalia de la Optina”, Vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2009

14 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 Noi, ca mădulare ale trupului Bisericii, tre­buie să ne păzim şi să ne iubim unii pe alţii, ca pe noi înşi­ne, ca pe sufletul şi trupul nostru −să stârpim din inimile noastre iubirea de sine, lăcomia, invidia, duşmănia, mânia, ura, ţinerea de minte a răului, desfrânarea, neînfrânarea, să iertăm unii altora aşa cum vrem să fim iertaţi noi înşine de ceilalţi, să fim sensibili la neputinţele semenilor, să-i ajutăm cu ajutor sincer şi de bunăvoie. Iubirea este semnul cel mai autentic prin care se recunosc ucenicii lui Hristos şi mădularele Bisericii lui Hristos. Fără iubire nu există Biserică. Sădeşte în noi, Doamne, această iubire, ca să nu mai gândim răul.

(Sf. Ioan de Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 53)

13 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 Cum ar trebui să privim iertarea?

Referitor la iertare, chestiunea nu se pune numai la tinerețe, ci trebuie să se se discute în general. Iertarea este o datorie. Iertarea pe care o dăm noi oamenilor condiționează iertarea pe care ne-o dă Dumnezeu  nouă. Trebuie să ne facem probleme când nu iertăm ușor sau când nu iertăm deloc. Iubirea, una dintre cele mai importante virtuți, nu poate fi dictată. Fiecare om are o apropiere, are o vibrație comună cu cineva și, atunci, se orientează.

(Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea vieții noastre, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 46)

12 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 [Fapte 5, 12-20; In. 20, 19-31].

 „Domnul meu şi Dumnezeul meu!", a strigat Sfântul Apostol Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de strâns îl ţine?

 Cel care se îneacă tine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în valuri. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul faţă de sine şi nu este astfel faţă de Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi spunem „Domnul Mântuitorul", înţelegând prin asta că El este Mântuitorul tuturor; iar Toma zice: „Domnul Mântuitorul meu". Cel care spune: „Mântuitorul meu", acela simte mântuirea ce vine de la El, iar simţământul mântuirii este împreunat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate Mântuitorul pe cel mântuit. 

Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui, se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când îl află şi simte puterea mântuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. întâmplări de acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în viaţa duhovnicească a creştinului. După aceea, atât credinţa lui, cât si unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca moartea.

Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Sfantul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

Sfântul Ioan de Kronstadt - Să ceară tot omul cu credință, fără să aibă nici o îndoială

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire.

„Toate câte veți cere – zice Domnul – rugându-vă cu credință veți primi” (Matei 21, 22). Și se mai spune încă: „Dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi” (Matei 21, 21), veți putea mișca și munții din loc. Înseamnă că cine se îndoiește și nu are credință nu va putea face aceasta. „Să ceară (tot omul) cu credință, fără să aibă nici o îndoială – spune apostolul Iacov. Să nu gândească omul acela [care se îndoiește] că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 6-8). Inima care se îndoiește că Dumnezeu i-ar putea da ceea ce cere își primeşte pedeapsa, se simte chinuită și apăsată de îndoială. Să nu-L mânii pe atotputernicul Dumnezeu nici cu o umbră de îndoială, mai cu seamă atunci când știi că ai simțit, nu o dată, asupră-ți Atotputernicia Lui.

Credinţă şi îndoială

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

IPS Antonie de Suroj

Credinţa e adesea înţeleasă de oameni ca o capitulare a raţiunii, a inteligenţei. Cu alte cuvinte, credinţa începe în momentul în care nu mai pot gândi creativ, atunci când renunţ la orice încercare de a pricepe raţional pentru că problema e aşa de absurdă, încât singura cale de a o înfrunta e să spun “cred”. Ei bine, acesta poate fi un act de credulitate, un act de laşitate, sau un act preliminar, plin de înţelepciune, care ne învaţă să nu tragem concluzii până nu am înţeles despre ce este vorba. Dar aceasta nu e credinţă aşa cum au înţeles-o marii oameni din toate religiile şi, în mod special, aşa cum o înţelege creştinismul.

Toma credinciosul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Predică la Duminica a II-a după Paşti (a Sf. Ap. Toma)

(Evanghelia de la Ioan 20, 19-31)

În Evanghelia acestei Duminici sunt înfăţişate două arătări ale Domnului Celui înviat către grupul mai restrâns al ucenicilor Săi, al acelora pe care El i-a ales şi i-a numit «apostoli» (Lc 6, 13) şi care aveau să fie martorii prin excelenţă ai Învierii Sale.

Mântuitorul S-a arătat viu după patimile şi moartea Sa unui număr destul de mare de persoane. Aceste arătări sunt cele mai importante dovezi ale adevărului Învierii Domnului. Deşi prin Înviere trupul luat de Mântuitorul din Sfânta Fecioară a încetat de a mai fi un trup pământesc, deşi Domnul Cel înviat nu mai ţine propriu-zis de lumea noastră şi nu mai este supus incidenţelor istorice, totuşi, prin faptul că El S-a arătat unor persoane concrete, care au putut da mărturie despre întâlnirile cu El, Învierea este un fapt istoric.

Despre credinţa lui Toma şi puţina noastră credinţă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de „curajoşi“ ai ortodoxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie“ (p. 67-94). Citindu-l, mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma necredinciosul.

Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan 20, 19-25) s-a constituit în argumentul celei dintâi Evanghelii citite după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere“. Atunci, în câte limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşadar, s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă, nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20, 25).

11 mai - Lumina zilnică din Scripturi

[Fapte 3,11-16; In. 3, 22-33].

 Două vieţi avem: trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntregul sau învie bucată cu bucată; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine: viu şi lucrător, în vreme ce trupul grosolan e mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul, şi celălalt se află îmbinate în acelaşi om. Şi iată taina spuselor Apostolului: „Unde e Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Cor. 3, 17).

 Aceasta este libertatea faţă de stricăciunea ce împresoară duhul nostru nestricăcios sau de patimile ce strică firea noastră. Acest duh care intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu e ca un fluture tânăr, îmbrăcat în culori atrăgătoare, ce iese lin în zbor din gogoaşa sa. Iată înflorirea lui de curcubeu: dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal.5, 22). Oare această frumuseţe a desăvârşirii nu e în stare să deştepte în noi râvna? 

Sfantul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

10 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 [Fapte 2,14-21; Lc. 24,12-35].

 Atunci, iudeii s-au străduit să întunece lumina învierii lui Hristos cu norul uşor al minciunii: „L-au furat ucenicii Lui". Această josnicie a fost lesne de biruit, şi adevărul a triumfat; dar nici acum vrăjmaşul nu încetează a stârni negură înaintea Soarelui dreptăţii, străduindu-se să-L întunece. Nimeni să nu se tulbure! 

Ce poate fi de aşteptat din partea părintelui minciunii, afară de minciună? 

El I-a învăţat pe mulţi dintre slujitorii săi să scrie cărţi întregi împotriva învierii. Această negură de cărţi tot prin cărţi a fost risipită. Nu lua în mână cărţi necuvioase şi n-ai să te înnegurezi; iar dacă se întâmplă să deschizi vreuna din neştiinţă, ia ca antidot o carte bună, şi-ţi vei împrospăta capul şi pieptul. Mai vine şi altă negură de la vrăjmaşul: prin gânduri; dar si aceasta se risipeşte ca fumul de vânt înaintea gândirii creştineşti sănătoase. Lasă-ţi cugetarea să străbată tot ce s-a săvârşit şi vei vedea limpede ca lumina zilei că toate acestea nu se puteau săvârşi altfel decât prin puterea învierii lui Hristos. Această încredinţare îţi va fi mai apoi reazem de nădejde, pe care sprijinindu-te, vei putea lesne pune pe fugă şi doborâ pe vrăjmaşii adevărului.

Sfantul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

Harul este apa vie care astâmpără setea sufletului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Harul este apa vie care astâmpără setea sufletului (nu toate apele astâmpără setea), apa sfântă care spală şi curăţeşte sufletul de rugina şi răutatea păcatului; alifia sfântă care vindecă durerea şi suferinţa sufletului; focul sfânt care arde spinii patimilor şi topeşte gheaţa inimilor împietrite sub vraja răului. Cerul nu cade pe pământ, dar îşi trimite roua şi ploaia binecuvântată; harul e roua şi ploaia cerului în sufletele credincioşilor. Soarele luminează, încălzeşte şi rodeşte pământul; harul e soarele sufletului.

Dumnezeu este izvorul, sămânţa vieţii; harul este izvorul cel viu al vieţii duhovniceşti, sămânţa cea vie a slavei cereşti, pâinea de întărire, luminare şi desăvârşire a vieţii dumnezeieşti în om. Harul este seva aceea sfântă şi dătătoare de viaţă, care trece din viţă în mlădiţe, din măslin în ramuri, din Hristos în creştini, ca să le dea puterea vie de creştere, de înflorire şi rodire. Ce nu mai poate face omul prin puterile lui mărginite, ca să se sfinţească şi să se desăvârşească, face, lucrează harul, prin puterile lui nemărginite.

Parintele Ilarion V Felea, Spre Tabor vol IV: Desavarsirea, Editura Crigarux

Maica Domnului este cu adevărat foarte aproape de noi - predică la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fraţi creştini,

Ne aflăm încă în săptămâna luminată şi în această saptamână ne întâlnim cu o sărbătoare deosebită, în cinstea Maicii Domnului - Maica Domnului care ne aduce un mare dar în viaţa noastră pământească, născând pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul întrupat; Maica Domnului, Mamă bună si preasfântă, care L-a ajutat cu multă dragoste pe Mântuitorul in viata Lui pământească şi a suferit foarte mult, ca o mamă langa Pruncu - Dumnezeu…

Iisus a suferit foarte mult şi ca prunc, de la naşterea Lui în Betleem, până la fuga în Egipt. Iar ea s-a apropiat cu foarte multă dragoste de El şi în copilărie, dar şi mai târziu, cand Iisus a ieşit să vestească Evanghelia Sa în mijlocul mulţimilor şi îi învăţa pe oameni ca nimeni altul. Şi, odată, fariseii şi cărturarii, foarte invidioşi şi geloşi pe El, L-au scos din cetate şi L-au urcat pe sprânceana muntelui, cu gândul să-L arunce în prăpastie. Dar Iisus a trecut foarte liniştit prin mijlocul acelei mulţimi tulburate de ură şi a mers în pace, pe drumul Lui. Maica Domnului însă a leşinat de durere şi de spaimă. Ea era de faţă şi a înţeles că duşmanii voiau să-L distrugă pe Fiul ei iubit. Mai târziu, pe locul acela unde a leşinat sfânta Fecioară s-a ridicat o mănăstire numita mănăstirea Groazei, în amintirea acestui moment de groază adâncă din viaţa Maicii Domnului.

Cuvânt la Izvorul Tămăduirii: A DEVENI IZVOR AL TĂMĂDUIRII SEMENILOR ÎNSEAMNĂ A DEVENI SFÂNT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Cuvintele pe care le auzim la citirea Sfintei Evanghelii la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii par a ne tulbura, dacă înțelegem doar literar cuvântul Sfintei Scripturi și facem asemănări între ce s-a întâmplat atunci în Ierusalim unde, în curțile rugăciunilor, pătrunseseră cei care trebuia să stea la intrarea în templu pentru a vinde acolo porumbeii care se aduceau spre a fi cumpărați pentru răscumpărarea celor întâi născuți, sau oile și boii care trebuiau cumpărați pentru aducerea jertfelor de iertare și celelalte jertfe care erau rânduite prin legea lui Moise. Și banii care trebuia schimbați pentru ca cei care aveau mai mulți să pună cât doreau în cutia milei, în templu, așa cum a pus și văduva aceea săracă, doi bănuți cât avea ea. Toate aceste lucruri, dacă le gândim la biserică, la faptul că acolo la ușă este un pangar cu lumânări, cu bani, cu icoane, cu celelalte lucruri mărunte ale pangarului, am putea și noi să ne gândim: Ar trebui să vină Hristos și la noi și să scoată afară cele ce zornăie pe acolo. Dar iată că Evanghelia strecoară către final un înțeles duhovnicesc sau faptul că trebuie să ne gândim mai mult decât în mod literar ascultând cuvântul Evangheliei și să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască înțelesurile mai adânci ale Cuvântului.