Cel desăvârşit, deşi are fapte vrednice de laudă, le tăinuieşte şi se socoteşte în sinea lui ca fiind nimic. În acelaşi ton, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: "Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine" (1 Cor. 4, 4)". Omul sfânt, continua Isaac Sirul, "n-are nevoie să caute pricini pentru cugetul său ca să se smerească, ci cel ce a dobândit-o pe aceasta în toate acestea în chip desăvârşit şi firesc, fără să se silească. Căci el a primit-o în sine ca un dar (harismă) mare". Această smerenie este prezentă în inima lui nu prin efort raţional-mental, ci "fără silă".
Smerenia desăvârşită, întărea şi Diadoh al Foticeii, "se iveşte (...) când mintea e luminată de harul dumnezeiesc întru simţire şi siguranţă multă". Atunci, "sufletul are smerita cugetare ca pe o însuşire firească, întrucât, fiind plin de bunătate dumnezeiască, nu mai poate să se umple de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteşte pe sine mai smerit decât toţi, în urma împărtăşirii de bunăvoinţa dumnezeiască". În starea aceasta, atletul duhovnicesc nu este impresionat de nimic din bogăţiile lumii şi "nu simte săgeţile cumplite ale păcatului".
Un simulacru de smerenie regăsim la omul care temperamental este blând şi liniştit, nu dintr-o lucrare duhovnicească. Căci scrie: "Nu tot cel blând şi liniştit, sau înţelegător şi blând prin fire, a ajuns la treapta smeritei cugetări".
Aşa cum remarca şi Sfântul Isaac Sirul, omul "nu învaţă decât prin încercări. Şi fără încercare nu cunoaşte smerenia". Iar Diadoh al Foticeii spunea că "strălucirea smereniei" nu o putem atinge "dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastră pătimirile povăţuitoare, ca să lămurească voia noastră cea slobodă".
Pentru a dobândi smerenia, nu ajunge să citim cărţi sau să chemăm în mintea noastră gânduri smerite. Este nevoie să cunoaştem întru simţirea inimii că nu putem face nimic bun fără Dumnezeu. Dar întâi trebuie să trecem prin "cuptorul" necazurilor, să ne simţim neputinţa şi să înmulţim rugăciunile de cerere a ajutorului divin. "Iar când cineva cunoaşte că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni şi cu cât le înmulţeşte pe acestea, cu atât se smereşte mai mult în inima sa. Căci, observa Isaac Sirul, nimeni, rugându-se şi cerând, nu poate să nu se smerească. Iar "inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalmul 50, 19).
Mai departe pe acest lung drum duhovnicesc, inima se smereşte prin dureri şi părăsiri povăţuitoare din partea lui Dumnezeu, ceea ce are ca rezultat şi oprirea minţii din vagabondarea gândurilor: "Căci smerenia adună inima". Aşadar, omul smerit la inimă este un om concentrat, "adunat", care se roagă cu mintea neîmprăştiată. Câştigul acestei rugăciuni concentrate este faptul că "inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea. Iar când omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de faţă ajutându-l, inima lui se umple îndată de credinţă şi înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor şi izvor de mântuire".
Sfântul Ioan Gură de Aur
ziarullumina.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!