Vasile era dascăl prin fire şi prin
educaţie. Învăţătura se făcea în Biserică, în catedrală. Învăţăceii erau
foarte mulţi şi de tot felul: clerici, bărbaţi şi femei din toate
păturile sociale, cu carte sau fără. Ascultătorii omiliilor Sfântului
Vasile aparţineau unor clase şi meserii diferite, clasa săracă fiind
predominantă. Printre oamenii care asistau la predica lui erau
arhitecţi, constructori, negustori, fermieri, soldaţi, probabil membrii
ai Bisericii şi de asemenea asceţi de tipul familial şi chinovial.
Adesea îl ascultau şi ereticii, bănuitori, gata să-i pună întrebări
înşelătoare, gata să iasă şi să-l critice, neînţelegând adâncul spuselor
lui. Catehumenii par să fi constituit majoritatea membrilor Bisericii
care aparţineau la acel moment tuturor acelor cărări ale vieţii
menţionate înainte cu excepţia clerului şi asceţilor. Astfel,
majoritatea omiliilor Sfântului Vasile pot fi interpretate ca îndemnuri
spre Botez şi, prin urmare, spre acceptarea vieţii ascetice.
Într-adevăr, Omilia 11,
cronologic vorbind, prima dintre cele care vor fi revăzute aici tratează
subiectul invidiei. Probabil că răspunzând practic unei asemenea teme,
Sfântul Vasile a făcut o digresiune despre structura harismatică a
Bisericii. Unii dintre slujitorii săi – obiceiul fiind atunci că mai
multe predici erau adresate credincioşilor cu o singură ocazie – sau
chiar unii dintre membrii comunităţii ecleziale l-au invidiat pentru
harul minunatei sale elocvenţe. În orice caz, ceea ce autorul nostru
spune este că nici înzestrările naturale, nici bogăţiile, nici slava,
nici puterea nu sunt scopuri în sine, ci instrumente ale virtuţii.
Ele asigură doar binecuvântarea dacă
sunt folosite cu scopul de a-i slujii şi folosii pe cei apropiaţi.
Darurile lui Dumnezeu au scopul să-l înalţe pe om de la a fi spre „a fi
desăvârşit” (τελειούσθαι), adică spre starea asemănării,
această mişcare fiind continuă şi în acord absolut cu nevoile cele mai
profunde ale naturii umane. Înţelepciunea practică, în mod deosebit, şi
competenţa de a interpreta cuvintele lui Dumnezeu sunt instrumente şi
haruri ale Duhului Sfânt date spre binele celorlalţi.
„Este binele tău, şi pentru tine,
fratele tău a fost înzestrat cu darul predării, numai dacă eşti dornic
să-l accepţi… De ce refuzi atunci să îţi împrumuţi vesel urechile
cuvântului spiritual atât de abundent în Biserică, revărsând înainte ca
un râu, din inima evlavioasă plină de haruri ale Duhului?”
Per se, harurile sunt instrumente
menite mai mult să-i ajute pe ceilalţi decât să fie doar posedate.
Darurile nu s-au dat o singură dată, ci ele se împărtăşesc continuu în
cursul istoriei, mai ales în timpurile eshatologice, când se vor arăta
cele mai mari daruri ale iubirii dumnezeieşti. Lecţia pentru Biserică
transmisă prin această remarcă neînsemnată este că, la fel ca
posesiunile materiale, darurile spirituale trebuie să fie şi ele privite
nu ca bunuri personale, ci ca proprietate a tuturor. Credinciosul, în
sensul propriu al cuvântului, nu poate spune că posedă darurile, ci că
şi le familiarizează. Aceasta presupune transfigurarea analogă a omului
duhovnicesc, astfel încât să armonizeze ajutorul primit de Sus cu
acceptarea lui liberă. „Nici lui Dumnezeu nu-I place ceea ce se face din
obligaţie, ci ceea ce se împlineşte pentru virtute. Virtutea se
realizează prin voinţa liberă şi nu prin constrângere.”
Omilia 3 ţine de
instrumentalitatea logosului ca mijloc de comunicare a oamenilor.
Fiecare creştin care este chemat la slujire poate vedea lucrarea pe care
o săvârşeşte ca o chemare dumnezeiască. Sfântul Vasile aprobă
exercitarea multor meşteşuguri în Biserică. El recunoaşte în meşteşuguri
„capacităţi creative”, iar Sfântul Grigorie Teologul ca unul ce a fost
preocupat de orientările profesionale observă: „ceea ce-i potrivit firii
conduce la succes, iar ceea ce-i opus naturii aduce insuccesul”.
Nu are importanţă ce profesăm,
importanţă are ca ceea ce facem să fie făcut pentru slava dumnezeiască.
Aceste meşteşuguri, a căror introducere este în altă parte atribuită
perioadei de după Cădere, sunt bine privite ca fiind realizări
nemaipomenite ale minţii umane. Produsele materiale şi bogăţia în
general ţintesc folosirea individuală şi egoistă. În ciuda
caracteristicii lor de a nu fi „noi” sau „ale noastre”, ci lucruri „din
jurul nostru”, ele sunt folosite de Vasile ca stimulente pentru a-i
înveseli pe săraci şi nevoiaşi. Totuşi, ele ar trebui să fie puse în
perspectiva cerinţelor Scripturii. Tot ce există bun şi folositor în
lume provine de la Dumnezeu, Lui îi aparţine şi bogăţia, care se dă
anumitor oameni, aşa încât prin intermediul unei administrări drepte a
ei să-i ajute şi pe cei nevoiaşi. Sfântul Vasile simte că fiecare ucenic
al Logosului este un slujitor responsabil de una dintre activităţile
cerute de Scriptură.
„În marea casă, care este Biserica, nu
există doar vasele fiecărui rege – din aur, argint, lemn sau pământ- ci
şi nenumărate meşteşuguri. Într-adevăr, casa lui Dumnezeu, adică
Biserica lui Dumnezeu, adăposteşte vânători, călători, arhitecţi,
constructori, fermieri, păstori, atleţi şi soldaţi.”
Sfântul Vasile atribuie apoi un înţeles
mai profund fiecărei ocupaţii în parte, interpretându-le simbolic, ca
semnificând mari taine. Cel bogat, în casa lui Dumnezeu, este iconom al bogăţiei Lui:
„dacă face uz de cele prezente într-un
mod bun şi conform cu raţiunea dreaptă şi e iconomul celor pe care
Dumnezeu le dăruieşte şi adună pentru desfătarea individuală, [el] e
îndreptăţit să fie lăudat şi iubit pentru comportamentul lui comunitar
şi iubitor de frate.”; iar în acest mod „devine slujitor bunului
Dumnezeu, iconom al celor împreună-robi”.
Sfântul Vasile pune ca temelie a relaţiilor sociale a persoanelor filantropia,
iubirea faţă de semeni, care inspiră realizarea lucrurilor, al căror
scop este îmbunătăţirea morală şi îngrijirea materială a celor în
nevoinţă. În Epistola 18 autorul nostru arată că satisfacerea
cerinţelor materiale este binecuvântată de Dumnezeu în măsura în care
producţia materială crează prin muncă sentimente de împlinire. „Nici
agricultorilor nu le par ciudate eforturile pentru cultivare, nici
pentru marinari nu e neaşteptată furtuna pe mare, nici muncitorilor nu
le e ciudată sudoarea, nici celor aleşi desigur viaţa cucernică nu le e
fără perspectivă mâhnirile în lumea prezentă. Dar de fiecare din
profesiile anterioare se leagă un efort familiar şi cunoscut celor
participanţi, efort pe care-l controlează aceştia, nu pentru el
propriu-zis, ci pentru desfătarea bunurilor pe care le aşteaptă. Desigur
dintre cei ce se ostenesc pentru roadele pământului sau pentru
lucrurile pământeşti, unii sunt dezminţiţi total în speranţele lor şi se
bucură de cele nădăjduite numai în fantezia lor, şi celor ce li se
întâmplă ca rezultatele lucrărilor lor să iasă după dorinţele lor, au
nevoie iarăşi de altă nădejde, fiindcă prima pleacă şi se ofileşte
repede. Numai acelora ce se ostenesc pentru evlavie minciuna nu le
nimiceşte nădejdea, nu le distruge rezultatul luptei, fiindcă îi
primeşte împărăţia cerurilor statornic şi pentru totdeauna. Din moment
ce cuvântul adevărului se luptă de partea noastră, să nu ne tulbure nici
o minciună diabolică, şi să nu ne înfricoşeze nici o ameninţare a celor
puternici; să nu vă întristeze ridiculizările şi ocările cunoscuţilor,
nici judecata aspră a oamenilor, care se prefac că se îngrijesc şi vă
oferă spre înşelare povaţa prefăcută ca o ademenire mai puternică. Să se
lupte împotriva acestora cugetul drept, rugându-vă ca dascălul
cucerniciei, Domnul nostru Iisus Hristos, să vă devină împreună-luptător
şi ajutor, pentru care şi pătimirea rea este dulce şi moartea câştig
(Fil. 1, 21).”
Tema Bisericii ca şi casă este dezvoltată şi în Omilia la Psalmul 29. Biserica este noua casă a lui David, construită de Hristos.
„Reînnoirea Bisericii trebuie înţeleasă
ca o reînnoire a minţii, care are loc prin Duhul Sfânt în fiecare,
individual, dintre cei care alcătuiesc trupul Bisericii lui Hristos.”
Din nou, Omilia la Psalmul 48
reprezintă Biserica ca adăpostind oameni de pe toate cărările şi cu
diferite scopuri în viaţă „astfel încât nimeni să nu fie lăsat fără
ajutor.” Prin harul Duhului Sfânt oameni de toate rasele şi culturile
sunt chemaţi să-i umple treptele. Printre funcţiile Bisericii în istorie
este descrisă ca fiind cea de a nivela diferenţele rasiale, culturale
sau de origine. Tuturor ni s-a desemnat un scop comun: să ne străduim să
fim îndrumaţi de Dumnezeu.
În Omilia la Psalmul 44,
Biserica este tratată dintr-o perspectivă hristologică. Omilia
relaţionează cuvintele psalmului cu diferite aspecte ale divinităţii şi
umanităţii lui Hristos: Hristos Cuvântul Tatălui (393 A), Hristos Omul
uns de Duhul Sfânt (405 A), Hristos Omul şi Biserica, trupul său (397
C), cuvintele şi propăvăduitorii Bibliei (396 C, 401 A). Potrivit
acestei omilii, fiecare credincios este un membru al trupului lui
Hristos. Biserica este singurul porumbel perfect al lui Hristos „care
permite intrarea de-a dreapta lui Hristos acelora care se remarcă prin
fapte bune, discernând între bine şi rău, aşa cum un păstor discerne
oaia de capră.” Apoi, autorul nostru vorbeşte despre sufletul care nu
este supus păcatului, pe care el îl numeşte împărăteasa şi mireasa ce
stă de-a dreapta „Cuvântului nupţial”.
„Aşa cum învăţăturile nu sunt toate de
acelaşi fel, ci sunt diverse şi multicolore, compromiţând zicerile
morale, naturale şi mistice, Scriptura spune că şi mireasa este
multicoloră.”
Întorcându-se la Biserică, Sfântul
Vasile se referă la ea ca mireasa lui Hristos şi fiica Împăratului
înfiată din iubire. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu cheamă Biserica
să se lepede de învăţăturile demonilor şi să se dedice în schimb
studiului, observării şi împlinirii poruncilor. Din iubire pentru
Dumnezeu, Biserica devine fiica Lui. Numai după ce mintea Bisericii a
fost purificată de învăţăturile rele şi mândria sa a fost învinsă prin
supunerea la mărturisirea smerită a Evangheliei, atunci dobândeşte o
minte capabilă să se ridice de la contemplarea lumii văzute la
recunoaşterea Creatorului său. Deşi el pune pe seama Bisericii multe
dintre atribuţiile lui Hristos Omul, Vasile susţine că nu Biserica, ci
Hristos drept cap al Bisericii este obiectul venerării creştine.
Biserica nu este doar înzestrată cu cuvinte, ci şi cu multe fapte, şi
prin urmare este capabilă să aducă fecioare la Împărat, dar numai
fecioare care se ţin aproape de mireasa Împăratului şi „nu se abat de la
rânduiala eclezială.”
În contextul Bisericii generate de
proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Vasile îi vede pe
Patriarhii Vechiului Testament ca Părinţi ai Bisericii „deoarece pentru
ei, întru Hristos, au fost născuţi copii ce făceau lucrarea lui Avraam.”
La sfârşitul acestei lungi expoziţii, Sfântul ierarh îi invită pe
ascultătorii lui să cugete asupra măreţiei autorităţii Bisericii în
formarea şi chemarea prinţilor de peste tot din lume, adică a sfinţilor.
Pentru ei, întreaga Biserică, mireasa lui Hristos, este o mamă, de care
toţi oamenii îşi aduc aminte prin mărturisirea lor a mulţumirii şi a
faptelor bune. Sfinţii se împărtăşesc de pe acum de o pregustare a
eternităţii lui Dumnezeu, devin îndumnezeiţi, „fără început” şi „fără
sfârşit”. Sfântul Vasile spune că „cel ce se împărtăşeşte de harul lui
Hristos se împărtăşeşte de slava Lui veşnică”.
În Omiliile la Psalmul 45 şi
59, Sfântul Vasile aplică printre altele Bisericii şi noţiunea stoică de
oraş, „o comunitate constituită şi administrată după lege”. Totuşi,
Biserica este numai un anumit tip de oraş, adică „fortificat de credinţa
care o învăluie” şi un sălaş „înveselit de sălăşluirea Duhului Sfânt”.
Noţiunea polisului grecesc este aplicată atât comunităţii istorice cât
şi celei eshatologice. Cea din urmă este oarecum identificată cu
„Biserica celor care (aici pe pământ) îşi menţin conversaţia cu cerul.”
Vorbind de altfel despre îndumnezeire, nu trebuie să uităm că se va
întregi, se va împlini la sfârşit, „pentru că vederea faţă-n faţă a lui
Dumnezeu şi cunoaşterea desăvârşită vor fi date conform cu făgăduinţa
existentă în veacul veşnic celor vrednici să le accepte.”
Omilia la Psalmul 59 aduce şi
ideea că tradiţiei Bisericii creştine îi aparţin cărţile Vechiului
Testament care au fost de fapt scrise mai mult cu scopul de a le servi
creştinilor („cei care au acceptat schimbarea”) decât evreilor.
După Omilia la Psalmul 28,
deşi există o continuitate dogmatică între cele două Testamente, după
venirea lui Hristos, Biserica este singura „curte sfântă” unde Dumnezeu
ar trebui să fie adorat şi venerat. În aceeaşi omilie, singagoga
evreiască este numită „parasinagogă” – adunare ilicită.
Omilia la Psalmul 33 prezintă
ideea de creştini asemenea copiilor născuţi din învăţămintele apostolice
şi a instruirii ecleziale; vorbeşte şi despre legătura dintre iubire,
pace şi armonie care îi aduce împreună pe cei mai puternici membrii cu
cei mai slabi. Cât de puternică însă este atracţia iubitoare către
Dumnezeu şi unde ne trimite? De multe ori are atâta putere, încât apare
ca „dorul sufletului adânc şi greu de stăpânit”.
Omiliile la Hexiameron, ţinute
într-un moment de relativ calm, în jurul anului 378, prilejuiesc doar
nişte observaţii generale. Omiliile sunt un chid deosebit pentru
intrarea în „contemplaţia naturală”. Forma omiliilor arată că Vasile era
un şlefuitor al cuvântului şi nu era deloc indiferent faţă de sunetul
cuvintelor şi corectitudinea lor lingvistică. Dar nu aceasta reprezintă
unica sa preocupare. Cuvântul îi este dens şi plin, are viaţă, putere şi
nerv. Vocabularul este bogat şi alcătuirea suplă, potrivit cu ceea ce
voieşte să arate; ştie să fie simplu, precis, dar şi maiestuos şi
meşteşugit; apropriat, dar şi serios, sobru, elevat şi grandios.
Preocuparea lor principală este „edificarea” ascultătorilor (Bisericii),
despre a căror fapte bune Sfântul Vasile prezintă o relatare a
originilor universului întemeiată în mare pe citirea Genezei în lumina
ideilor ştiinţifice contemporane vremii. Mai mult chiar decât să facă
cunoscute teoriile filosofice, obiectivul lui Vasile este de a arăta că
relatarea lui Moise despre originea vieţii în univers este mai de
încredere decât cea a filosofilor greci. Încă din expoziţiile la psalmi,
l-am văzut pe Vasile acordând Bisericii autoritatea de a discerne între
ceea ce este bine şi viabil şi ceea ce este rău şi inacceptabil.
Acelaşi lucru este susţinut şi în privinţa cunoaşterii adevărului. Numai
Biserica, şi prin urmare, numai creştinul care a fost purificat de
patimi şi ignoranţă, are o minte capabilă să cunoască şi să decidă care
relatare cosmogonică este adevărată.
S-au făcut multe obiecţii şi poate se
mai pot face multe altele în ceea ce priveşte supoziţiile, tratarea
ştiinţei şi metodele Sfântului Vasile. Poate că ar trebui să ne amintim
că pentru el mai mult decât pentru oricine altcineva, ştiinţa nu a fost
un domeniu neutru, nici un grup independent, ci a fost o parte a unei
viziuni despre lume mai largi, mai generale, care a implicat acceptarea
şi respingerea unei cauze finale. Pentru că, după cum le-a înţeles,
speculaţiile filosofice ale intelectualilor greci i-au făcut pe mulţi
dintre ei să-l nege pe Dumnezeu, Vasile, în Hexaimeronul său, a
încercat să-i discrediteze din acest motiv în ochii auditoriului său.
Pentru mulţi istorici din Apus, imaginea Bisericii exprimată de o astfel
de polemică nu ar fi una de deschidere şi dialog cu lumea oamenilor de
ştiinţă, ci una care este de departe determinată de pretenţiile
superiorităţii teologice. În tradiţia patristică ortodoxă cunoştinţele
ştiinţifice şi cele ce se referă eventual la Sfânta Scriptură şi
tradiţia Bisericii coexistă într-o relaţie funcţională. Se convinge
repede cineva dacă vede Omiliile la Geneză ale Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Grigorie de Nyssa precum şi Expunerea exactă a credinţei ortodoxe
a Sfântului Ioan Damaschin. Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa,
sprijiniţi pe opiniile ştiinţifice contemporane, chiar şi-n teoriile lor
ne spun „cine” a făcut cosmosul (inspiraţie dumnezeiască adevărată),
dar şi „cum” s-a făcut cosmosul (adevăr ştiinţific). Aşa extind
naraţiunea din Geneză. Vasile cel Mare spune categoric că Dumnezeu l-a
înzestrat pe om cu raţiune, ca să cerceteze asemenea adevăruri ce se
referă la modul naşterii lumii (cosmosului).
Dar Vasile a arătat că frumuseţea
naturii este tot una cu rosturile puse de Dumnezeu în fiecare lucru din
natură, sau astfel spus cu raţiunile dumnezeieşti ale acestora. Orice
lucru zidit de Dumnezeu este bun foarte deoarece Dumnezeu ne vorbeşte
prin el. Dacă privim lucrurile ca pe expresii ale cuvântului lui
Dumnezeu, atunci nu doar că nu-L vom confunda pe Dumnezeu cu natura, dar
vom şi spori în dragostea noastră către Dumnezeu. Vasile a încercat să
arate legătura care există între frumuseţe şi Dumnezeu, o frumuseţe ce
naşte admiraţia şi uimirea. Aceasta este lecţia naturii create de
Dumnezeu, pe care nu ne-o dă nicio filosofie sau mit. Dumnezeul
revelaţiei nu a zidit nimic fără rost şi fără frumuseţe. Aceasta este
descoperirea dumnezeiască cuprinsă în Scriptură, descoperire pe care
Dumnezeu Însuşi ne-a dăruit-o. De aceea filosofia este nebunie, cum
spune Apostolul Pavel. Însă şi filosofia ştie multe taine minuante ale
naturii şi ale omului. De aceea o vom folosi cu măsură şi discernere.
Teologia şi organizarea celor nouă
omilii la cele şase zile ale facerii sunt creaţia sa proprie. Fireşte,
folosind tot felul de cunoştinţe pertinente la acea dată, de la
filosofie şi fizică până la astrologie şi psihologie, a izbutit să-i
întărească spiritual pe auditori. Profesorul Stelianos Papadopoulos
spune că aceste omilii „le-a arătat că poziţia credinciosului faţă de
lume nu este străină de ordinea lumii şi de logica omului. Altfel spus,
le-a dat argumentele cu care puteau înfrunta atacurile păgânilor. Nu le
dădea credinţă. Le-o spunea limpede: argumentele logice sunt foarte mici
în comparaţie cu credinţa, neînsemnate faţă de aceasta”. Fără
îndoială, cunoştinţele ştiinţifice folosite de Vasile în explicarea
creaţiei lumii sunt astăzi mai puţin valabile. Ştiinţa este ea însăşi
într-o neîntreruptă depăşire de sine, în căutarea de noi frontiere. Însă
adevărul, pe care atunci dascălul nostru îl înveşmânta în ea rămâne
mereu acelaşi. Credincioşii care l-au audiat s-au întărit în credinţă,
s-au îmbunătăţit lăuntric, s-au aprins în ei dragostea de Dumnezeu. Toţi
erau cuprinşi de dorinţa de a trăi zi de zi viaţa Bisericii, care îi
transformase. Aceasta are importanţă, ceea ce rămâne, ceea ce ajută la
mântuire. Mântuirea este memoria noastră sfântă. Celelalte se pierd în
curgerea istoriei, sunt date uitării.
sursa: http://teofanmada.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!