Înălțarea Sfintei Cruci

 

(Ioan 19,6-11.13-20.25-28.31-35)

 1. Înțelesurile sărbătorii. Instituirea sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci este legată de două evenimente de care dă seamă istoria Bisericii:

• Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de către Sfântul Macarie, arhiepiscopul Ierusalimului, când, văzând-o, toată mulțimea a strigat: „Doamne miluiește!”. Aceasta se întâmpla în ziua de 14 septembrie 335.
• O nouă „înălțare” a Sfintei Cruci a răstignirii după ce, răpită fiind de perși în 614, a fost redobândită prin biruința asupra acestora a împăratului Heraclius, în anul 628. Această nouă „înălțare” a Crucii în fața mulțimii de credinciioși a celebrat-o patriarhul Zaharia, la 14 septembrie 630.

Dar sensul sărbătorii nu se reduce la aceste referințe istorice. Ele sunt, desigur, importante și atestă, pe de o parte, istoricitatea morții pe Cruce a Mântuitorului pentru mântuirea lumii, iar pe de altă parte cinstirea dintotdeauna a Sfintei Cruci de către creștini. Iar această cinstire cuprinde atît cinstirea originalului, adică a Crucii de lemn pe care a fost răstignit Domnul, regăsită prin râvna sfintei împărătese Elena, cât și cinstirea semnului Sfintei Cruci și locul acestei cinstiri în credința creștină.

Dincolo însă de aceste referințe istorice și despre semnificația lor mărturisitoare, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci arată încă o dată, cu putere, centralitatea incontestabilă a Jertfei de bună voie a Mântuitorului Hristos pe Crucea Golgotei. Despre aceasta ne vorbesc atât apostolul, cât și Evanghelia sărbătorii. „Cuvântul Crucii – zice Sfântul Pavel în Apostolul de astăzi –, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor 1,18). Prin „cuvântul Crucii” înțelegem, în primul rând, propovăduirea apostolică despre Crucea lui Hristos, despre Jertfa atotmântuitoare a lui Hristos pe  Crucea de pe Golgota, propovăduire care înseamnă implicit cinstirea semnului Sfintei Cruci. Iar Evanghelia sărbătorii ne pune în fața ochilor sufletești relatarea lui Ioan, ucenicul cel iubit, despre condamnarea nedreaptă și despre moartea pe Cruce a Mântuitorului lumii. Astfel încât sărbătoarea ni se prezintă ca o Vinere a Patimilor și ne cheamă să retrăim Paștile răstignirii.

2. Pilat. Sinedriul iudaic, pândind de mult uciderea lui Iisus, hotărâse – cu o mulțime de grave încălcări ale Legii – că Iisus este vinovat de moarte. După care, dis-de-dimineață, L-au adus în fața lui Ponțiu Pilat. Iudeii „n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile” (In 18,28). Pilat, ieşind el afară la iudei, îi întreabă asupra vinei acuzatului. Răspunsul impertinent al sinedriştilor urmăreşte să-i smulgă o cât mai rapidă confirmare a sentinţei de condamnare pronunţată de ei: „Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie” (In 18,30). Dacă e aşa – spune Pilat, făcându-se a crede că ei nu cer decât autorizaţia de judeca o cauză oarecare cu caracter religios –, „luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră” Ei însă răspund: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni” (In 18,31). Era nevoie de condamnarea guvernatorului roman, urmând ca Iisus să fie executat prin răstignire, ca răzvrătitor. Evanghelistul Ioan chiar adaugă o explicaţie la acest ultim răspuns al sinedriştilor: „Ca să se împlinească cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese (cf. Mt 20,19 şi loc. par.), însemnând cu ce moarte avea să moară” (In 18,32).

Pentru a-l convinge pe Pilat să dea o astfel de sentinţă, sinedriştii Îi aduc lui Iisus, după relatarea lucanică, trei grave acuze cu caracter politic: „Pe Acesta L-am găsit (1) răzvrătind neamul nostru şi (2) împiedicând să dăm dajdie Cezarului şi (3) zicând că El este Hristos, regele” (Lc 23,2). Oricare dintre aceste învinuiri, singură – chiar şi ultima, în înţelesul dat ei de către sinedrişti –, ar fi fost vrednică de moarte. Numai că toate aceste acuze erau mincinoase şi nu puteau fi în nici un chip susţinute.

Pilat şi-a dat seama de la început de acest lucru. Cât despre controversele religioase ale iudeilor, el nu avea pentru ele decât cel mai profund dispreţ. Ducându-L pe Iisus în pretoriu, Pilat L-a întrebat: „Tu eşti regele iudeilor?” Întrebarea are o intonaţie uşor ironică. Domnul  răspunde tot cu o întrebare, relevând cu extremă claritate miezul însuşi al chestiunii: „De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus despre Mine?” (In 18,33-34). Iisus nu încălcase în nici un fel legea romană. Ca Mesia, Unsul lui Dumnezeu, El este Rege, dar nu într-un înţeles politic care ar fi intrat sub incidenţa legilor romane. Aşa se explică dialogul care urmează (In 18,35-38a), în care Iisus, fără a nega că este Rege, afirmă că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta şi că El a venit în lume ca să mărturisească adevărul. „Ce este adevărul?” întreabă sceptic Pilat şi, fără a mai aştepta răspunsul – căci, exponent fidel al mentalităţii epocii şi clasei sale, Pilat nici nu credea că cineva ar fi avut un răspuns convingător la o astfel de întrebare – pune capăt interogatoriului.

S-a convins, în orice caz, că învinuirile pe care sinedriştii I le aduc lui Iisus sunt pure invenţii. A ieşit, deci, afară la iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc în El nici o vină”.

3. Gabbatha. Evanghelia de la Ioan ne spune că Iisus a fost dus „la pretoriu” (In 18,28); acest termen latin desemnează locul unde pretorul făcea judecata, deci nu neapărat un palat de justiţie. În cazul nostru, este vorba de reşedinţa lui Pilat. Unde se afla aceasta? Părerile sunt împărţite. Mulţi savanţi actuali cred că Pilat, a cărui reşedinţă permanentă se afla de fapt la Cezareea Palestinei, când venea la Ierusalim – şi făcea acest lucru mai ales la marile sărbători ale iudeilor, pentru a veghea personal la păstrarea ordinii – nu putea locui la Ierusalim decât în palatul construit de Irod Idumeul pe Muntele Sionului, ale cărui impresionante rămăşiţe se văd până astăzi în apropiere de actuala Poartă Jaffa (aşa, de pildă, Pierre Benoit, Prétoire, Lithostroton, Gabbatha, în „Révue Biblique”, 59, 1952, p. 531-550). Alţii cred însă că reşedinţa ierusalimiteană a lui Pilat ar fi constituit-o fortăreaţa Antonia. Încă din Evul Mediu, tradiţionala „Cale a Crucii” (Via Crucis sau Via dolorosa) apare trasată pe străduţele Ierusalimului de la fortăreaţa Antonia la Golgota. Între anii 1927-1932 a şi fost descoperită o suprafaţă de circa 2500 mp din pavajul impresionant al curţii acestei fortăreţe, cu pietre enorme, uneori de 2 x 1,50 m şi groase de 50 cm. Acesta ar fi, deci „locul pardosit cu pietre” (gr.: lithostrotos), iar evreieşte Gabbata, de care vorbeşte Sfântul Ioan: „Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus și a șezut pe scaunul de judecată, in locul numit pardosit cu pietre, iar evreiește Gabbata” (In 19,13).

  Cei care pledează pentru prima explicaţie spun însă că Antonia nu era decât o cazarmă, bună pentru soldaţii din garnizoană, dar nu ca reşedinţă a unui înalt funcţionar şi că un loc pardosit cu pietre – şi încă deschis, ceea ce corespunde mai bine relatării de la Ioan (18,28), iar nu o curte închisă ca cea a fortăreţei Antonia – se va fi aflat şi în faţa palatului lui Irod. De altfel, dacă denumirea grecească lithostrotos înseamnă pur şi simplu „loc pardosit cu pietre”, cea aramaică de „Gabbatha” exprimă ideea de „loc înalt”, care s-ar potrivi mai bine pentru amplasamentul palatului lui Irod. Dacă această explicaţie ar fi confirmată, „Calea Crucii” din Ierusalim ar trebui să aibă un traseu cu totul diferit decât cel pe care-l parcurg astăzi cu evlavie pelerinii.

4. „Noi Lege avem…”. Iată-i pe sinedriști făcându-se apărători ai Legii împotriva Dătătorului Legii! O Lege care nu mai este pentru ei darul lui Dumnezeu, în fața Căruia să stai cu frică și cu cutremur. O Lege pe care și-au făcut-o a lor, după păcatele și după interesele lor, astfel încât după această „lege” Însuși Dătătorul Legii trebuie omorât: „Noi lege avem și după legea noastră El trebuie să moară…”, In 19,7). Păgânul Pilat „mai mult s-a temut” (In 19,8) în fața Legii de care abuzează acum iudeii și în fața Fiului lui Dumnezeu despre Care mărturisește această Lege. Iată-L pe Pilat mărturisind că Iisus este Împăratul („Iată Împăratul vostru!”, In 19,14), și insistând cu această mărturisire până și prin tăblița care avea să fie țintuită în partea de sus a Crucii Mântuitorului: „Iar Pilat a scris și titlu și l-a pus deasupra Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!” (In 19,19). O mărturisire a păgânului Pilat pentru iudeii care se pretindeau credincioși. Evanghelia insistă că mulți „iudei” au luat act de această mărturisire: „Deci mulți dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Și era scris: evreiește, latinește și grecește” (In 19,20). Când cei ce trebuie să mărturisească lipsesc de la datoria lor, Dumnezeu face din păgâni mărturisitori!

Iată-i, deci, pe iudei lepădându-se de Împăratul, de Mesia pe Care pretindeau că-L așteaptă cu nerăbdare. „Ia-L! Ia-L! Rastignește-L!” – strigă pretinșii apărători ai Legii și acoliții lor în fața lui Ponțiu Pilat. „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” – întreabă Pilat. Iar „arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul” (In 19,15). În ce situație nenorocită se află acești oameni ticăloșiți de care ne vorbește aici Evanghelia! Ei se pretindeau a fi adevărați credincioși și cu totul superiori păgânilor care, în păgânătatea lor, practicau și cultul împăratului. Or, iată-i lepădându-se public de Mesia-Împăratul și mărturisind că n-au alt împărat decât pe detestatul cezar al Romei, care, pe atunci, nu era altul decât nebunul și sângerosul Tiberiu!

O, săracii de ei, ce fel de „lege” mai aveau! O „lege” pe care-și întemeiază lepădarea de Dumnezeu și de Mântuitorul trimis de Dumnezeu și decăderea în păgânătate.

Este îngrozitoare situația oamenilor care se pretind credincioși, dar care, datorită stăruinței în păcat, ajung în situația de a-și face din însăși Legea lui Dumnezeu un temei și o pavăză a păcătoșeniei lor, a intereselor lor ticăloase, a poftelor lor urâcioase. Prezentându-se ca oameni ai lui Dumnezeu, ei sunt cei mai mari vrăjmași ai lui Dumnezeu. Marele Dostoievski ilustrează foarte bine această situație în romanul său Frații Karamazov, anume în capitolul despre Marele Inchizitor. Hristos nu mai are ce căuta acolo unde oamenii au făcut din Legea lui Dumnezeu o lege a lor.

Vai, cât de mulți sunt astăzi din gura cărora se aude mereu același „Noi Lege avem…”. „Noi avem cuvântul lui Dumnezeu!”; „Noi avem mântuirea!”; „Noi avem pe Hristos!” Și, vai, câte grave rătăciri și câte mari păcate se fac în numele unor astfel de pretenții. Iar Hristos este întotdeauna victima. În numele unor astfel de pretenții, Hristos este, iarăși și iarăși, dat să fie răstignit. Apostolul vorbește, într-adevăr, de cei care „răstignesc pentru ei, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură” (Evrei 6,6). Și nu este vorba aici de necredincioși, nici de necreștini, ci de cei care „au fost luminați o dată (adică: au fost botezați) ­și au gustat darul cel ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor” (Evrei 6,4-5), dar care „au căzut” (Evrei 6,6a) și nu mai pot să se ridice tocmai datorită faptului că se încred în ceea ce pretind că au („Noi Lege avem!”).

5. „Răstignește-L! Răstignește-L!” La cuvântul lui Pilat despre nevinovăția lui Iisus, sinedriştii au sesizat imediat că sunt pe punctul de a scăpa situaţia din mână. De aceea, fără să piardă nici un moment, au început să agite mulțimea împotriva lui Iisus. Era obiceiul ca de Paști guvernatorul să elibereze un acuzat. Pilat îi întreabă dacă să-L elibereze pe Iisus, sau pe Baraba. Amestecându-se în mulţime, „arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă” (Mt 27,20; cf. Mc 15,11). Uşor de influenţat, gloata a început să strige: „Pe Baraba ! Pe Baraba!” Mirat, Pilat întreabă: „Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos?” La care toţi au răspuns: „Să fie răstignit!” Pilat îşi dă seama că tentativa sa a eşuat. Mai întreabă totuşi: „Dar ce rău a făcut?” Ei nu fac însă altceva decât să strige şi mai tare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Mt 27,21-23 şi loc. par.). „Şi strigătele lor au biruit”, notează Sfântul Luca (23,23). Iar Sfîântul Ioan scrie: „Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit” (In 19,16).

Evanghelia de la Ioan ne dă unele detalii importante atât pentru reconstituirea istorică a cutremurătoarelor fapte întâmplate atunci, cât și pentru teologie. Iată-L pe Hristos, Judecătorul Cel drept în fața judecătorului nedrept! Și iată-l pe Pilat în fața Celui Atotputernic făcând caz de „puterea” sa („Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să te eliberez și putere am să te răstignesc?”, In 19,10)! Când citim că Pilat „a șezut pe scaunul de judecată” (In 19,13) nu putem să nu ne gândim la scaunul Judecății celei drepte a lui Hristos. Și cum ar putea nevolnicul Pilat să se angajeze într-o discuție despre adevăr, când judecata lui nu avea nimic de a face cu adevărul?

6. „Și ducându-Și Crucea”. Cutremurătoare este imaginea lui Iisus ducându-Și Crucea! Relatarea evanghelică, atât de concisă, este totuși atât de cuprinzătoare și atât de sugestivă: „Și ducându-Și crucea, a ieșit la locul ce se cheamă al Căpățânii, care evreiește se zice Golgota, unde L-au răstignit, și împreună cu El pe alți doi, de o parte și de alta, iar în mijloc pe Iisus” (In 19,17-18). Iisus rămâne în conștiința umanității ca Cel ce-Și duce Crucea și Care moare pe Cruce între doi tâlhari. Ce implicații uriașe are evenimentul de care dă seamă această relatare (ca și relatările paralele din celelalte Sfinte Evanghelii)! Și ce influență uriașă și continuă au avut și continuă să aibă mărturia celor patru Sfinte Evanghelii despre Hristos și despre moartea Sa pe Crucea de pe locul numit „al Căpățânii”! În vremea noastră s-a impus o metodă a abordării textelor biblice – și, în special, a Sfintelor Evanghelii – din perspectiva istoriei recepției și a influenței acestor texte. Este metoda pentru care se folosește de obicei denumirea germană de Wirkungsgeschichte. Folosirea acestei metode implică cercetarea modului în care relatările evanghelice au lucrat și și-au exercitat influența asupra oamenilor, a vieții, a credinței, a atitudinilor, a mentalităților și preocupărilor lor, în toate domeniile vieții omenești și asupra istoriei omenirii, în general. Nu există, într-adevăr, nimic în istoria umanității care să se asemene cu evenimentul Crucii lui Hristos în ce privește influențele majore, unice și definitive pe care acest eveniment le-a avut și le are asupra oamenilor și a tot ceea ce-i privește pe oameni. Iar literatura și artele reflectă din plin această influență și centralitatea absolută și incontestabilă a Jertfei lui Hristos pe Crucea Golgotei pentru mântuirea lumii.

7. Cei ce stau sub Cruce. Crucea nu este Cruce fără Cel Care este răstignit pe ea, dar și fără cei ce stau sub Cruce. Imaginea Crucii mântuitoare a lui Hristos îi cuprinde întotdeauna și pe cei de sub Cruce. Iar grupul de sub Cruce are întotdeauna în mijloc pe „mama Lui”, pe Maica Domnului. Ucenicul cel iubit al Domnului este, cu adevărat, „cel iubit” nu numai pentru că rămâne curajos și statornic cu Hristos până la Cruce, ci și pentru că este nedespărțit de Maica Domnului și pentru că, prin voia lui Hristos, o primește pe Maica Domnului ca Maica sa: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In 19,26-27).

O, cât de fericită este starea ucenicului „pe care-l iubea Iisus”! Cât de fericită este starea oricărui credincios care-L urmează pe Hristos până la Cruce! Și cât de unică și minunată este clipa în care ucenicul smerit și credincios o primește pe Născătoarea de Dumnezeu ca Maica sa și o ia „la sine”, în taina unei identificări de negrăit și de nedespărțit cu Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu, Care este și Fiul Cel Unul Născut al Maicii Preacurate.

„Și cel ce a văzut a mărturisit și mărturia lui e adevarată; și acela știe că spune adevărul, ca și voi să credeți” (In 19,35). Cu aceste cuvinte își încheie ucenicul cel iubit istorisirea patimilor și a morții Mântuitorului. O încheiere care confirmă inclusiv chemarea noastră de a fi sub Crucea lui Hristos și de a o primi și de a o avea la noi, ca Maică a noastră, pe Prea Curata Născătoare de Dumnezeu.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos