Zicem “adormire” nu “moarte”, pentru că aşa e creştineşte.

Din „Duhul adevarului”
De Ilarion Felea
Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei

MOARTEA – Adormirea Maicii Domnului

În sufletele tuturor oamenilor zace, ascuns şi nelămurit, un dor de mai bine. Năzuim cu toţii spre ceva, căutăm o comoară ce ni se pare că am pierdut-o. Alergăm după un ideal care ne cheamă în chip negrăit; alergăm, ne zbuciumăm, dorim un bun suprem, fericirea veşnică în sânul împărăţiei lui Dumnezeu.

Dorul sfânt al fericirii nemuritoare ne mână la şcoală, ne mână la biserică, la muncă, pe câmpul de luptă, să cucerim aerul, pământul şi apa cu toate comorile lor. El e pretutindeni cu noi şi arde pe vatra sufletului nostru ca focul în cărbunii aprinşi. Dorul acesta – dovada chipului şi asemănării lui Dumnezeu în om -trezeşte în noi nemulţumirea şi susţine neodihna, şi astfel ne face capabili de progres, de cultură şi de civilizaţie.

Dorul acesta, însă, îşi are durerea lui; durerile mari: dezamăgirile, suferinţele, lacrimile lui multe şi amare.

Cel mai mare rău, cea mai mare durere a omului este moartea, deoarece ea nimiceşte toate planurile, face praf şi pulbere toate măririle, opreşte orice muncă şi orice mers înainte. Moartea pune capăt dorului nostru de mai bine şi-l îngroapă împreună cu noi…

Iată un gând, gândul morţii, cu care omul niciodată nu se poate împăca. Adică cum? Să trăieşti ca să mori?… Acesta e rostul vieţii?… Să te naşti, să alergi după fericire, să fii un mucenic al muncii, să te chinuie viaţa întreagă vraja dorului de mai bine şi în parte să-l înfăptuieşti – ca apoi toate să se sfârşească cu moartea, cu crucea, cu mormântul?… Niciodată un creştin nu primeşte o astfel de credinţă.

Alta este credinţa creştină despre moarte. Ce credem şi ce învăţăm noi, creştinii, despre moarte? Întâi de toate trebuie să reţinem că moartea nu intră în planul creaţiei lui Dumnezeu. Deşi este rânduit oamenilor să moară (Evrei 9, 27) şi nu este om care să nu vadă moartea (Ps. 88. 48), totuşi Dumnezeu nu a făcut moartea (Intelep. 1, 13). “Chipul” Său întipărit în om nu este şi nu poate să fie muritor. Nici nu este un Dumnezeu al morţilor. Moartea e un rău şi răul nu e de la Dumnezeu. Răul este din lume, de la fiinţele libere, de la îngerii răi şi de la oamenii neascultători. Tot ce este rău în lume, “pofta trupului şi pofta ochilor – care zămislindu-se naşte păcatul – şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci este din lume” (1 In. 2, 16; Fac. 1, 15).

Moartea a intrat în lume prin pizma diavolului (Fac. 3; Intelep. 2. 23-4) şi prin greşeala lui Adam (Fac. 3, 19; I Cor. 15, 21-2); e urmarea mândriei şi a neascultării (Fac. 2, 17). Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (Rom. 5, 129. Pofta a zămislit, liber, păcatul şi păcatul săvârşindu-se a născut moartea (lac. 1, 15).

Prin urmare, moartea este pedeapsa, plata păcatului (Rom. 6, 23), este otrava moştenită de toţi oamenii de la Adam, “în care toţi au păcătuit” (Rom. 5. 12). De atunci toţi oamenii mor; şi cei buni şi cei răi. şi cei mari şi cei mici, şi cei bogaţi şi cei săraci. Când Dumnezeu îşi retrage duhul din făpturile Sale, toate mor şi se prefac în ţărână (Ps. 103. 29). Trupul se întoarce în pulberea pământului din care a fost luat, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Ecl. 12, 7).

Dar   Dumnezeu   nu   numai   nu   crează,   dar   nici   nu voieşte moartea (Iez. 18. 23, 32, 11; II Petru 3, 9). El voieşte ca toţi oamenii  să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului (I  Tim. 2, 4). În vederea scăpării de moarte s-a întrupat Fiul, a pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat şi a înviat, “ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In. 3, 16). Numai El ne scapă de la moarte, pentru că numai în El este mântuire (Fapte 4.   10-12).  Oricine  crede în  El  şi păzeşte poruncile Lui nu piere, nu va vedea moartea în veac, nu va muri în veac (In. 3, 16; 8, 51; 11, 26). El eliberează omenirea din frica morţii (Evrei 2, 15), El nimiceşte opera morţii (I Cor. 15. 26; 54-7; II Tim. 1,10), El cel dintâi, prin înviere, a scăpat de sub stăpânirea morţii (Rom. 6. 9).

Astfel, pentru cei ce mor în Hristos nu este moarte, ci fericire. Pentru aceştia se scrie: Fericiţi cei morţi… întru Domnul (Apoc. 14. 13). Pentru creştini viaţa e muritoare şi moartea nemuritoare. Pentru creştini moartea a fost înghiţită de biruinţă (I Cor. 15. 54). Pentru creştini moartea e somn (Mt. 9, 23), adormire (In. 11,11-14; Fapte 7, 60; 13, 36; I Cor. 15, 18; II Petru 3, 4), odihnă (Ps. 114, 7), stricarea cortului şi mutarea locuinţei pământeşti în locaşurile cereşti (II Cor. 5, 1-5), ieşire din lumea aceasta (II Petru 1. 13-15), despărţire (II Tim. 4, 6), umbră şi întuneric (Iov 10. 21-2; 38, 17; Mt. 4. 16), darea duhului (Ier. 15. 9; Plâng. 2, 12), pace, mutare la viaţă, întoarcere la Dumnezeu, etc. Drepţii după moarte se odihnesc (Iov 3. 17; Apoc. 14, 13), se mângâie (Lc. 16, 25), se desfătează duhovniceşte în cer (II Cor. 5, 1-10). împreună cu Domnul (I Tes. 4. 16-18) şi au parte de cununa cea neveştejită a dreptăţii (I Tim. 4, 8; I Petru 5, 4), a măririi (Rom. 8. 21) şi a vieţii veşnice (Fac. 1,12; Apoc. 2, 10). Păcătoşii se osândesc, au o moarte cumplită, fără nădejde, ca şi dobitoacele.

Aceasta e credinţa creştină despre moarte, credinţa care ne învaţă să nu credem în moarte, ci să ne temem de osânda care aşteaptă pe păcătoşi dincolo de durerea morţii.

Învaţă ştiinţa sau natura altceva decât religia, despre moarte? Nu!… Ştiinţa ne învaţă că în lume nimic nu se pierde, nimic nu moare, ci totul se schimbă, se mişcă şi se transformă. Natura întăreşte la fiecare pas legea şi învăţătura aceasta. Iată câteva pilde: sămânţa dacă nu putrezeşte, nu rodeşte; dacă moare încolţeşte, creşte. înfloreşte şi rodeşte. – Cine ar trăi într-o toamnă sau iarnă veşnică, nu şi-ar putea închipui primăvara, cum nu-şi pot închipui orbii lumina. Iarna toate mor, primăvara învie. – Soarele când apune nu moare, ci trece şi luminează alte orizonturi. – Păsările călătoare se duc iarna în locuri calde. Cine le arată drumul? Firea lor, instinctul. Aşa şi omului îi spune inima: eşti călător spre patria cerească. Instinctul păsărilor nu înşeală. Nici inima. Dorul ei cel mai aprins este nemurirea şi fericirea Iară margini şi tară de sfârşit. Inima este natura noastră, instinctul nostru ceresc, care funcţionează tot aşa de sigur, ca şi instinctul animalelor.

Natura nici nu cunoaşte moartea. In fiecare frunză care putrezeşte şi în fiecare corp care se descompune, lucrează o forţă care numai schimbă forma, nu nimiceşte sâmburele şi puterea vieţii. Pentru natură moartea este “nenaturală”; este “venetică”, “străină” ca şi un hoţ într-o livadă. “Protestul naturii împotriva morţii   este   mai   tare   decât   toate   îndreptăţirile   forţate   ale filosofiei, despre moarte” (N. Velimirovici).

Aşadar nici ştiinţa nici religia, nici Dumnezeu, nici natura, nu ne vorbesc despre moarte ca despre punctul şi pasul ultim al vieţii. Cu omul se întâmplă într-o oarecare măsură ca şi cu lemnul: după ce se taie se constată dacă e bun de ceva (unelte, construcţie, etc.) sau numai pentru foc. După moarte se va constata şi cu omul dacă a fost un stâlp de cârciumă sau un stâlp de biserică.

Aceste gânduri despre moarte ni le insuflă sărbătoarea “Adormirea Maicii Domnului”. Zicem “adormire” nu “moarte”, pentru că aşa e creştineşte. Dumnezeu nu ne-a făcut să murim, ci să trăim; şi nu o viaţă scurtă, ci una veşnică. Dacă Dumnezeu ar fi făcut pe om muritor, în înţelesul obişnuit al cuvântului, ar fi mai slab ca omul (spune într-o predică P.S.S. Părintele Episcop Andrei). Omul face lucruri care ţin mii de ani, pe când viaţa lui e aşa de scurtă…

Gândul care trebuie să ne cutremure pe noi muritorii este nemurirea, nu moartea; veşnicia nu vremelnicia. Cum ne pregătim noi pentru viaţa dincolo de moarte şi de mormânt? Priveghem?…

 Ascultăm noi strigătul: Adu-ţi aminte că vei muri (memento mori)!… Suntem împăcaţi cu toţi oamenii şi cu Dumnezeu?… Aşteptăm noi moartea spovediţi şi cuminecaţi cu Trupul şi Sângele Domnului?… Suntem gata oricând să dăm răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos?…

Iată la ce ne cheamă Biblia şi Biserica (întemeiată pe dogma învierii Mântuitorului), viaţa şi adormirea Maicii Domnului, ca şi dorul cel mai curat şi mai adânc al inimii voastre. Să fim gata, pregătiţi creştineşte pentru ceasul morţii, pentru clipa când trecem peste pragul veşniciei.

Aminte  să  ne  fie  înţelepciunea  cuprinsă  în  troparul adormirii:

“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre”.