Vorba deşartă – tăcerea

ˇ        Să ne arătăm tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa celorlalţi căci abia atunci dovedim şi dobândim cea mai multă cunoştinţă căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă şi află.

ˇ        Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minţii şi aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minţii prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenţei. În această tăcere mintea omenească se întâlneşte cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense a persoanei , deci şi a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.

ˇ        Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma uşuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba prostească şi pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa vorbire nu va lipsi păcatul.” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simţirii iar Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deşert. (Teodor al Edesei)

ˇ        Limbuţia este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. Limbuţia este semnul după care-i recunoşti pe ignoranţi, uşa clevetirii, călăuza glumelor şi a prosteştii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinţei, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea minţii, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.

ˇ        Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, strajă împotriva duşmanilor, închisoare unde intră sufletul şi-şi plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii morţii, zugrav iscusit al chinurilor veşnice, iscoditoare a judecăţii lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării (pocăinţei), vrăjmaşa îndrăznelii, tovarăşa liniştii, potrivnica iubirii de a învăţa pe alţii, adaus de cunoştinţă, prilejuitoarea vederilor dumnezeieşti, progres nearătat al virtuţii, suire tăinuită către Dumnezeu.

ˇ        Cel ce nu-şi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă.

ˇ        Un singur cuvânt rostit a Petru şi din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat a s-a spus: “Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greşesc cu limba mea.” (Psalmi 38,1) şi de ceea ce-a spus altul: “Mai bine să cazi de la înălţime pe pământ, decât din pricina limbii.” I

ˇ        Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă şi pe care caută să o înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere rugăciunii.

ˇ        Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să se apropie.

ˇ        Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Îşi dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale şi nu vrea să mai spună nimic căci orice cuvânt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaşte pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaşte pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. “De-ţi vei păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să priveşti sufletul tău şi prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă, crede-mă că niciodată nu vei ieşi din întuneric.”

ˇ        Limbuţia se naşte sau din prea mare libertate în vorbire şi din obişnuinţa cea rea – deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, aşa precum s-a deprins şi precum îi cere obiceiul, aşa şi grăieşte – sau mai ales din slavă deşartă la cei ce se nevoiesc şi mai ales la ei şi deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulţi dintre cei care-şi înfrânează stomacul cu oarecare sforţare opresc şi multa grăire a limbii.

ˇ        Cel ce se sârguieşte în cugetarea la moarte îşi opreşte limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se fereşte de vorbărie ca de foc.

ˇ        Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura; cel căruia îi place să se arate în lume însă, este alungat din chilie de către însăşi patima sa.

ˇ        Cel ce a simţit focul dumnezeiesc fuge de însoţirea cu oamenii cum fuge albina de fum, căci precum fumul necăjeşte albina, tot aşa acestuia îi este neplăcută şi respingătoare întâlnirea cu oamenii.

ˇ        Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlănţuite, dar şi mai greu este a opri potopul de cuvinte dacă nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea – cel ce a biruit-o a tăiat rădăcina unei mulţimi de patimi!

ˇ        După cum lovind piatra cu un fier aceasta scapără scântei, tot astfel minciuna se naşte din vorba multă, gluma prostească şi prea multă veselie.

ˇ        Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul mincinos – tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimeni , dacă este sănătos la minte, nu-şi va închipui că minciuna este un păcat de mică importanţă, căci Duhul Sfânt a rostit un verdict înfricoşător: “Pierde-i-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor pătimi atunci cei ce nu ezită să întărească minciuna cu jurăminte?

ˇ        I-am văzut pe unii care, lăudându-se întru minciuna lor şi producând râsul prin glume uşuratice şi de prost gust, vorbe găunoase şi povestiri neruşinate, că au nimicit şi au alungat plânsul celor ce-i ascultau lăsându-i într-o stare jalnică.

ˇ        De multe ori maica minciunii este făţărnicia căci unii spun că făţărnicia nu este altceva decât plănuirea şi născocirea minciunilor având împletit jurământul. Cel ce pururea se teme de Domnul e străin de minciună, având ca judecător nemitarnic propria conştiinţă.

ˇ        Judecătorii îi lecuiesc pe mincinoşi prin tortură; cei ce se pocăiesc însă înlătură cu desăvârşire minciuna prin mulţimea lacrimilor.

ˇ        Mincinosul găseşte ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmărit sau faptul că a voi să-şi ajute aproapele şi astfel socoteşte ca fiind o faptă dreaptă aceea care în realitate îi pierde sufletul.

ˇ        Numai când ne vom curăţi cu totul de minciună şi numai atunci să încercăm a o folosi, însă cu numai multă teamă şi doar în caz de forţă majoră.

ˇ        Mincinosul prezintă realitatea în chip distorsionat ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei pentru a-l pregăti treptat pentru ea.

ˇ        Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune fără să vrea adevărul în toate, la fel şi cel îmbătat de umilinţă nu va putea minţi.

sursa: http://www.filocalia.ro