Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (68) - Introducere la epistolele soborniceşti

Epistolele soborniceşti alcătuiesc un grup de şapte scrisori apostolice: una a Sfântului Iacob, două ale Sfântului Petru, trei ale Sfântului Ioan şi una a Sfântului Iuda. Botezate astfel încă de pe la mijlocul secolului II, ele îşi justifică denumirea prin aceea că, spre deosebire de epistolele pauline, se adresează unor cercuri mult mai largi decât acelea ale unor comunităţi locale, majoritatea având şi caracterul unor scrisori enciclice. Ordinea lor în Noul Testament a fost determinată de enumerarea apostolilor menţionaţi în Ga 2, 9 ca „stâlpi ai Bisericii“: Iacob, Petru şi Ioan.

Deşi diferite între ele, epistolele soborniceşti au şi trăsături comune: a) avertismente împotriva învăţătorilor mincinoşi; b) insistă asupra trebuinţei de a păstra integritatea credinţei şi curăţia vieţii; c) îndemnuri la tărie în încercări şi prigoane; d) sfârşitul lumii şi cea de A Doua Venire a Domnului.

Epistola Sfântului Iacob îl are ca autor pe cel numit „fratele Domnului“ (Ga 1, 19), personaj altul decât Apostolul Iacob, fiu al lui Zevedeu şi frate al Evanghelistului Ioan, şi decât Apostolul Iacob al lui Alfeu. I se mai spunea şi „Iacob cel Mic“ (Mc 15, 40) şi era fiul lui Cleopa şi al Mariei (In 19, 25). Istoricul iudeo-creştin Hegesip (?? 180), fost episcop în #ara Sfântă, consemnează tradiţia potrivit căreia Cleopa era fratele dreptului Iosif, logodnicul Mariei. Informaţia lui Hegesip a fost preluată de Eusebiu de Cezareea în a sa „Istorie bisericească“. Aşadar, Maria lui Cleopa era cumnata Maicii Domnului, ceea ce explică denumirea de „fratele“ (adică vărul) Domnului dată lui Iacob. Explicaţia acoperă, de fapt, întreaga problemă a „fraţilor Domnului“ (vezi şi nota de la Mt 12, 46). Despre Iacob ştim că Domnul i S-a arătat după înviere (1 Co 15, 7), iar din relatările lui Eusebiu de Cezareea mai cunoaştem că el a fost primul episcop (şi singurul apostol care a îndeplinit şi această funcţie). Împreună cu Sfânta Fecioară şi cu ceilalţi apostoli aşteaptă pogorârea Sfântului Duh, primeşte înştiinţarea lui Petru că acesta fusese eliberat din închisoare, este vizitat de Pavel îndată după convertire şi încă o dată când acesta vine pentru ultima oară la Ierusalim; Pavel îl numeşte „stâlp al Bisericii“ (Ga 2, 9). De la Iosif Flaviu ştim că în anul 62 a fost condamnat la moarte prin lapidare de către arhiereul iudeu Annanas; constatând că nu murise sub ploaia de pietre, unul din executori i-a spart capul cu un ciomag.

Scrisă între anii 57 şi 62 într-o limbă greacă destul de corectă şi controlată, opera pare să-i aparţină mai puţin genului epistolar cât unui florilegiu de înţelepciune biblic&# şi evanghelică, din care nu poate fi trecut cu vederea accentul asupra faptelor bune ca o condiţie a mântuirii.

Epistolele 1 şi 2 Petru. Autorul acestora e atât de cunoscut, încât nu are nevoie de o prezentare elaborată. El se numeşte pe sine „Petru, apostol al lui Iisus Hristos“ (1 Ptr 1, 1), precum şi „rob şi apostol al lui Iisus Hristos“ (2 Ptr 1, 1), cel ce se numise mai înainte Chefa şi a fost apoi chemat astfel de către Domnul Însuşi.

Limba greacă, mai mult decât corectă a Epistolelor, de o foarte bună calitate în opinia eleniştilor, exclude putinţa ca ele să fi fost scrise de un fiu al Galileii, dar adevărul este mărturisit de însuşi Petru, în sensul că el s-a folosit de bunele servicii ale unui secretar, anume Silvan (1 Ptr 5, 12), care este una şi aceeaşi persoană cu Sila cel menţionat cu acest nume în multe locuri din Faptele Apostolilor, însoţitor şi colaborator al Sfântului Apostol Pavel în cea de a doua călătorie misionară

Epistolele li se adresează mai multor Biserici din Asia Mică şi au fost scrise între anii 63 şi 67, probabil din Roma, oraşul în care autorul lor a murit ca martir sub persecuţia lui Nero.

Epistolele 1, 2 şi 3 Ioan îl au ca autor pe Apostolul care a scris Evanghelia a patra şi Apocalipsa, „ucenicul pe care-l iubea Iisus“. Către sfârşitul secolului I, retras în Efes, Sfântul Ioan conducea Bisericile din Asia Mică cu un prestigiu şi o autoritate de necontestat.

Prima dintre ele reiterează câteva din temele principale ale Evangheliei a patra: Dumnezeu ca lumină, Dumnezeu ca iubire, Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii, biruinţa credinţei creştine, nevoia de iubire frăţească şi păzire a poruncilor. Celelalte două sunt mesaje scurte, de aceeaşi inspiraţie, menite să-i încurajeze pe cititori şi să curme în faşă unele începuturi de lupte interne.

Epistola Sfântului Iuda. Autorul ei este fratele lui Iacob, episcopul Ierusalimului, şi el însuşi văr al Domnului. Pentru limba sa greacă destul de bună va fi avut, ca şi Petru, serviciile unui secretar. Se pare că destinatarii scrierii sunt creştini proveniţi mai ales dintre păgâni. Trebuie să fi fost scrisă, după unii, între anii 70-80, dar după alţii între 64-66, ca anterioară Epistolei 2 Petru din anul 67. Conţinutul ei se recomandă de la sine, cu mare deschidere spre înţelegerea şi inima cititorului.

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania