Importanţa Sinodului I Ecumenic pentru Misiunea Biserici

Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe ISTODOR , 

„Importanţa Sinodului I Ecumenic pentru Misiunea Bisericii”,

 Revista Teologica, nr.3/2007, p.

Preliminarii

Începând din secolul al IV-lea, forma cea mai înaltă a sinoadelor va fi cea „sinoadelor ecumenice”, considerate, pe bună dreptate, expresia desăvârşită a autorităţii bisericeşti.

Ele apar în cursul istoriei atunci când primejdia era mai mare, când rătăcirile de credinţă, stricăciunea moravurilor sau dezbinările ameninţau mai mult unitatea şi stabilitatea Bisericii. În astfel de cazuri, Părinţii adunaţi în sinoade ecumenice şi înzestraţi cu competenţă şi autoritate, defineau adevărurile de credinţă pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, judecau asupra învăţăturilor nou apărute în Biserică, aduceau norme pentru disciplina bisericească, revizuiau canoanele anterioare şi exercitau puterea judecătorească în instanţa supremă. Într-un cuvânt, sinoadele ecumenice aveau menirea de a hotărî asupra tuturor problemelor privitoare la esenţa credinţei, la principiile fundamentale ale existenţei şi organizării bisericeşti, fiind totodată şi autorităţile cele mai eficiente pentru păstrarea unităţii Bisericii.

Primul conciliu ecumenic ce adună Biserica întreagă la Niceea în 325 a fost reunit de către împăratul Constantin, devenit stăpân al întregului Imperiu, pentru a rezolva problemele ce divizau Bisericile Orientului, probleme disciplinare dar mai ales problema dogmatică a ereziei lui Arie. Cea mai importantă decizie a conciliului privea teologia trinitară, Fiul fiind declarat „de o fiinţă” cu Tatăl. Chiar dacă această definiţie, la început contestată în Orient, a trebuit să-l aştepte pe împăratul Teodosie pentru a se impune ca esenţială pentru ortodoxie, conciliul din Niceea, important pe de altă parte prin canoanele şi deciziile sale legate de disciplină, a creat un precedent ce explică convocarea conciliilor ecumenice ulterioare. Acest conciliu deschide o perioadă în care cuvântul „ecumenic” înglobează toate sensurile sale, în realitate cele şapte concilii (Niceea 325, Constantinopol 381, Efes 431, Calcedon 451, Constantinopol 553, Constantinopol 680-681, Niceea 787) fiind singurele care reunesc Orientul şi Occidentul. Plecând de la Conciliul din Latran I (1123), expresia „conciliu ecumenic” acoperă doar conciliile convocate de Roma.

    Intervenţia lui Constantin şi conciliul Niceean

Odată cu urcarea lui Constantin pe tron, creştinismul devenise religia oficială a Imperiului Roman. Dar, din păcate, creştinismul găsit de Constantin era un creştinism divizat, frământat de controverse a căror semnificaţie rămânea străină împăratului. La Roma, Biserica era fără episcop de mai mulţi ani în urma unor dispute ce au durat până în 311. În Egipt, adepţii riguroşi ai lui Meletie începuseră să organizeze o proprie Biserică. În Alexandria, preoţii numeroaselor biserici din oraş au început să-l urmeze pe Arie, preot al bisericii din Baucalis, să-i susţină afirmaţiile eretice şi să se lupte cu preoţii ortodocşi pentru stăpânirea bunurilor Bisericii. Pentru a pune capăt frământărilor provocate de acest eretic, Constantin trimite pe Ossius de Cordoba[1], principalul său sfătuitor ecleziastic, cu scrisori atât pentru Alexandru, care, episcop al Alexandriei fiind, avea misiunea de a păstra ordinea în Biserica sa, cât şi pentru Arie. În Vita Constantini, operă hagiografică compusă după moartea eroului (337), dar în egală măsură şi un testament politic destinat să menţină opera Imperiului creştin în momentul unei succesiuni dificile, Eusebiu reproduce in extenso, scrisoarea severă a lui Constantin adresată lui Alexandru, prin care arăta că nu înţelege de ce aceste dispute ar fi putut duce la schisme. El încearcă o reconciliere între cei doi, convins fiind că disputa lor era bazată pe o simplă diferenţă de cuvinte care nu avea nici o relevanţă şi care trebuia rezolvată cât mai curând. După el, ambii erau în acord cu doctrina majoră şi nu se punea problema ereziei. Cum niciunul dintre cei doi rivali nu era dispus să cedeze în favoarea celuilalt, scrisorile împăratului nu au avut nici un efect iar erezia a continuat să se răspândească. Prin prisma culturii sale de teolog occidental, Ossius măsoară gravitatea dezbaterii şi nu poate decât să-i dea dreptate lui Alexandru. El impune ideea unui conciliu, dar care să rezolve şi alte probleme în afara disputei ariene, precum afacerea meletienilor, aceea a micilor comunităţi schismatice, data Paştelui şi, în fine, problema novaţienilor. Se puteau rezolva şi problemele de disciplină ecleziastică ce implicau intervenţia episcopilor sirieni sau asiatici în treburile alexandrine.

Astfel în 325, Ossius prezida un prim conciliu local, în Antiohia, la care participau 59 de episcopi, dintre care 46 vor fi prezenţi şi la Niceea. Sub influenţa teologului occidental, o nouă practică bisericească era inaugurată, aceea legată de o mărturie de credinţă. La acest conciliu, arianismul a fost condamnat, a fost promulgată o profesiune de credinţă similară Crezului alexandrin şi trei episcopi „rebeli” au fost excomunicaţi provizoriu până la Conciliul de la Niceea. Dat fiind caracterul local al acestui conciliu, era greu de crezut că deciziile lui puteau garanta terminarea disputei. Ossius se întoarce fără rezultatul dorit dar cu o viziune clară asupra situaţiei. Înţelegând amploarea conflictului şi dorind să îl vadă cât mai repede rezolvat, Constantin decide convocarea tuturor episcopilor într-un sinod ecumenic.

    Convocarea conciliului şi participanţii

Constantin trimite întregii creştinătăţi de la începutul lui 325 o scrisoare de convocare ce nu s-a păstrat, dar care dădea episcopilor privilegiul de evectio[2]. Amănuntul este cunoscut din Vita Constantini:

Împăratul roagă prin epistole foarte respectuos, pe episcopii din toate părţile, a se duce grabnic în Niceea.

Aşa cum ne povesteşte Eusebiu – istoricul este desigur un bun martor atunci când vorbeşte de Niceea – împăratul reia procedurile unei politici deja experimentate în 314 pentru donatişti în oraşul Arles. El îşi arogă dreptul de a convoca adunări episcopale, de a supraveghea organizarea materială, de a da sentinţe, lăsând sinodul să elaboreze regulile unităţii. Astfel se impune un nou tip de conciliu, Reichskonzil, cum spune Schwartz, conciliul Imperiului.

La început împăratul propunea Ancira ca loc de desfăşurare al conciliului, dar alegerea nu era dintre cele mai fericite. Accesul era dificil în acest oraş din centrul Antiohiei şi mai exista riscul ca episcopul Marcel, unul dintre cei mai mari adversari ai lui Arie, să fie în primul rang. În final s-a ales Niceea (astăzi Isnik), uşor accesibilă pe mare, fiind situată pe un afluent al Propontidei, pe malul lacului Ascaniu, la 50 km de Nicomedia[3], reşedinţa imperială de unde împăratul putea controla atent derularea şedinţelor. În plus, această aşezare o făcea uşor accesibilă episcopilor invitaţi la Sinod. Episcopii sunt găzduiţi chiar de Constantin, care le şi pune la dispoziţie palatul imperial, ca loc de desfăşurare a şedinţelor.

În desfăşurarea sinodului regăsim foarte clar etapele parcurse în derularea procesului juridic. Cele două părţi aşa-zise „litigante”, ortodocşii şi arienii, au acceptat arbitrajul lui Constanin, ele fiind de acord să se supună sentinţei „episcopului din afară” (ton ekton).

Şedinţele Sinodului au început, se pare, la 20 mai, dar sub forma unor discuţii preliminare, purtate în absenţa împăratului, între ortodocşi, arieni şi filosofi. Dacă au existat însemnări luate în timpul şedinţelor, acestea nu au mai ajuns până la noi. Ştim însă din scrierile lui Rufinus că s-au ţinut şedinţe zilnice şi Arie a fost adeseori chemat în faţa adunării; argumentele sale au fost atent considerate. Majoritatea celor prezenţi, mai ales cei care erau confesori ai Credinţei, s-au declarat energic împotriva doctrinelor sale.

Invitat deci de episcopi, Arie îşi susţinu aici ideile cu toată libertatea, fiind apărat şi încurajat de prietenii săi. Tot cu ocazia acestor conferinţe s-a distins şi diaconul Atanasie care prin argumentele salecâştigă aprobarea ortodocşilor şi-şi atrase ura inamicilor adevărului, după cum ne povesteşte Theodoret[4]. Socrate recunoaşte şi el că în Niceea Atanasie a fost adversarul cel mai riguros al arienilor[5]. Accesul era permis oricui dorea să asiste la discuţii, astfel că în sală se pare că se găseau mai mulţi filosofi păgâni, unii veniţi din curiozitate faţă de învăţătura cea atât de dezbătută, alţii pentru a stimula discordia dintre creştini.

Conciliul propriu-zis începe la 14 iunie 325, în prezenţa împăratului, în sala interioară a palatului ce servea ca tribunal. Aşezaţi fiecare în funcţie de rang, episcopii asistară cu gravitate mai întâi la intrarea funcţionarilor creştini ai Curţii. La intrarea împăratului, îmbrăcat în aur şi acoperit de pietre preţioase după moda suveranilor orientali, toţi cei prezenţi se ridicară. Plin de respect faţă de episcopii participanţi, el însuşi fiind doar catehumen, Constantin nu se aşeză pe tronul de aur ce domina sala, decât la îndemnul episcopilor. Discursul de deschidere a fost pronunţat de episcopul aşezat în dreapta împăratului, probabil Eusebiu al Cesareei, dar unii istorici antiohieni îl menţionează pe Eustaţiu al Antiohiei. După ascultarea unui Panegiric în cinstea sa, împăratul ţinu şi el un discurs, în latină, pentru a putea fi înţeles de episcopii occidentali, şi tradus de un interpret în greceşte pentru cei din Orient. S-a păstrat acest discurs de deschidere al împăratului:

Prietenilor, dorinţa mea cea mai fierbinte a fost să mă pot bucura de adunarea voastră. Mulţumesc lui Dumnezeu că, pe lângă celelalte daruri, mi-a hărăzit şi pe acesta, cel mai mare, anume de a vă vedea adunaţi aici pe toţi în bună înţelegere şi uniţi într-un gând. Să nu ne răpească nici un duşman răutăcios iarăşi norocul acesta şi, după ce tirania duşmanului lui Hristos a fost învinsă, demonul rău să nu mai prigonească legea dumnezeiască cu noi supărări. Eu cred că dezbinarea din Biserică este mai groaznică şi mai dureroasă decât orice război. Îndată ce cu ajutorul lui Dumnezeu am învins duşmanul, am crezut de cuviinţă ca împreună cu cei ce i-am eliberat, bucurându-ne laolaltă, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu. Auzind însă acum despre dezbinarea voastră m-am convins că această împrejurare nu poate fi neglijată faţă de alta şi, în dorinţa de a vă ajuta prin serviciile mele, v–am convocat fără întârziere. Dar numai atunci voi considera împlinită dorinţa mea, când voi vedea unite inimile tuturor şi înţelegerea (restabilită) cu pace, pe care voi, unşii lui Dumnezeu, aveţi datoria de a o propovădui şi altora. Deci nu pregetaţi, prietenii mei, slujitori ai lui Dumnezeu, nu amânaţi, înlăturaţi toate cauzele certei şi dezlegaţi toate nodurile neînţelegerii prin legi de pace, prin ceea ce veţi face lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu, iar mie, împreună cu voi slujitorul, îmi veţi pregăti o bucurie nespus de mare.

Discursul împăratului arată clar dorinţa sa de a se înlătura toate cauzele disputei şi de a se ajunge la un consens. Această dorinţă era oarecum impusă, dat fiind binecunoscutul deznodământ al conciliului. Restabilirea ordinii era, bineînţeles, „lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu”.

Terminând discursul, împăratul Constantin cedează cuvântul celor dintâi ai sinodului[6]. S-a discutat foarte mult pentru a se stabili cine era episcopul din dreapta împăratului şi cine a fost „cel dintâi” în sinod. Atanasie îi atribuie lui Ossius, consilierul prinţului, rolul de preşedinte, numele acestuia apărând în primul rang al subscrierilor conciliare. Alte surse îl sugerează pe Eustaţiu, episcopul Antiohiei. Din cuvintele lui Eusebiu se vede însă că sinodul a avut mai mulţi preşedinţi care au fost, fără îndoială, episcopii celor mai mari şi mai însemnate scaune. Este foarte probabil ca primul dintre aceşti preşedinţi să fi fost Eustaţiu al Antiohiei, având în vedere că din scrierile lui Teodoret se constată că el era primul aşezat în partea dreaptă a împăratului şi că tot el a fost cel care a ţinut împăratului discursul în numele tuturor episcopilor, ceea ce, desigur, nu putea face decât preşedintele. Mai mult, cronica lui Nicefor îl numeşte „corifeul” Părinţilor de la Niceea. Se pare deci că, deşi conciliul a fost condus de mai mulţi episcopi, Eustaţiu s-a numărat în mod cert printre cei mai importanţi.

De la Eusebiu ni s-a păstrat şi descrierea sărbătorii vicenale de la 25 iulie, organizată de împărat şi avându-i ca invitaţi de onoare pe Părinţii participanţi la sinod, ocazie cu care au primit chiar onoruri militare. Constantin oferă un banchet prelaţilor şi petrecând cu ei, el îşi defineşte teologia politică: Eu sunt episcopul de afară (ton ekton)[7].

Între timp, episcopii au început lucrările. Când împăratul nu asista la şedinţele conciliului, un înalt funcţionar al palatului, Philoumenos, supraveghea dezbaterile şi controla numărul de voturi emis de Părinţi. Palatinii, solicitaţi de către părţile ecleziastice, interveneau în culise; aşa, Eusebiu al Nicomediei a putut câştiga câteva puncte de sprijin importante cauzei lui Arie.

Din sesiunea conciliară, administraţia se însărcina să publice şi să transmită sentinţele; aşa au apărut sinodala legată de data Paştelui şi scrisoarea adresată Alexandriei.

Conciliul reunea un grup considerabil de episcopi, de horepiscopi, de mandatari (clerici, experţi) veniţi din oikoumene. Unii erau renumiţi prin înţelepciunea lor, alţii prin austeritatea vieţii lor şi prin răbdarea lor, ne spune Eusebiu în capitolul 9 din Vita Constantini iar Theodoret mărturisea că mai mulţi străluceau prin darurile apostolice şi mulţi purtau pe corpul lor semnele rănilor lui Hristos[8].

Conciliul avea loc la numai 12 ani după Epoca catacombelor, perioadă puternic marcată de sângele vărsat de mii de creştini. Atât de recente fuseseră ultimele persecuţii încât mulţi dintre episcopii participanţi la şedinţe purtau pe corpurile lor mărturiile torturilor la care fuseseră supuşi pentru credinţă. De fapt, atât de desfiguraţi erau, încât Părinţii Sinodului „au izbucnit în lacrimi de dragoste şi veneraţie la vederea lor”.

Lista semnatarilor, completată în timpul conciliului, reunea mai mult de 250 de nume de prelaţi, dintre care 14 horepiscopi. Eusebiu vorbeşte despre mai mult de 250 de participanţi. Eustaţiu numără 270 de Părinţi în timp ce Constantin evaluează la 300 numărul asistenţilor. În epistola sa, „ad Afros”, capitolul 2, Sf. Atanasie vorbeşte de numărul precis de 318[9]. Acest număr, care aminteşte de numărul servitorilor lui Avraam, s-a adaptat şi s-a transmis astfel posterităţii. Oricum, el ilustrează importanţa conciliului.

Diversitatea originii geografice atestă ecumenicitatea Conciliului. Delegaţia occidentală era minoritară, cu Ossius din Cordoba, Spania, şi doi legaţi romani, preoţii Bitus şi Vicentius. Papa Silvestru a invocat vârsta înaintată pentru a-şi scuza absenţa[10]. Un episcop Marcu din Calabria, unul din Die Coecilianus al Cartaginei, din scaunul african, Cecilian, Donnus din Stridon, în Panonia şi Nicasius de Die din Galia[11] reprezentau partea episcopilor latini adunaţi de sinod la Niceea în primăvara anului 325. Trebuie notat că arianismul încă nu pătrunsese în acele ţinuturi dar, cu toate acestea, influenţa occidentală nu a fost neglijabilă, datorită personalităţii lui Ossius din Cordoba, principalul sfetnic bisericesc al lui Constantin. Dar majoritatea participanţilor veneau din Orient şi Egipt.

Majoritatea orientalilor s-au dovedit a fi ortodocşi, susţinând ideile episcopului Alexandru al Alexandriei şi Atanasie. Grupul ortodox strângea episcopi importanţi: Macarie al Ierusalimului, Eustatiu al Antiohiei, Marcel din Ancira, Patamon din Eraclea, în Egipt; Iacob din Nisibe, Mesopotamia; Paul din Neocezareea, pe Eufrat; Helanic din Tripoli, Fenicia; Teodor din Tars, metropola Ciliciei; Amfion din Epifania, Cilicia; Hipatiu din Gangra, în Paflagonia; făcătorii de minuni Spiridon al Trimitundei (Cipru) şi Nicolae din Mira Liciei, Alexandru al Alexandriei. Episcopii Egiptului sunt însoţiţi de preoţi şi de asceţi, printre care Paphnutias din Tebaida de Sus şi tânărul diacon Atanasie. Iliria trimite numai un grup de 10 participanţi. Ecumenismul depăşeşte graniţele imperiului: la conciliu mai participă un episcop din Persia cu numele Ion[12], unul din Caucaz, prelaţi din Pont şi din Croaţia. Conform listei episcopilor participanţi la Conciliu, gothii au fost şi ei reprezentaţi de Theophilus (Theophilus Gothie Metropolis) şi Cadmus (Domnus Bosphorensis). Dacă e să dăm crezare opiniilor unor analişti, în cel dintâi sfert al veacului al IV -lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista deja o episcopie ortodoxă, al cărui titular era Theophilus şi de care aparţineau mai multe nuclee ortodoxe diseminate în interiorul diferitelor triburi germanice (kunja) aflate în zona extracarpatică. Biserica din Gothia se afla în relaţii strânse cu cea din Imperiu, în special cu Biserica din Capadocia, aşa cum o arată actul de martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisorile lui Vasile cel Mare, ele reflectânt legături mai vechi între diaspora creştină de origine capadociană din regiunea nordică a Dunării Inferioare şi a Mării Negre şi Biserica-mamă din provincia microasiatică[13].

Printre episcopii care susţineau partida lui Arie se distingeau: Eusebiu din Nicomedia şi Eusebiu din Cezareea în Palestina, Teodot din Laodiceea[14], în Siria, Paulin din Tyr[15], Atanasiu din Anazarb, Gregoriu din Beril, Aetiu din Lidda, Menofant din Efes, Narcis din Neroniada, în Cilicia, Patrofil din Scitopole, Teognis din Niceea şi cei doi libieni: Teona din Marmarica şi Secundu din Ptolemaida. Cu toţii, susţinătorii lui Arie se pare că erau 22 din cei 318 participanţi. Este interesant de remarcat că spre deosebire de episcopii ortodocşi, nici episcopul din Nicomedia şi nici ceilalţi susţinători arieni nu purtau pe trupurile lor semnele persecuţiilor.

Prezenţa acestor episcopi peregrini demonstrează universalitatea Bisericii ce depăşise Imperiul; ea atestă că Roma şi împăratul ei creştin devin protectori naturali ai unor comunităţi îndepărtate ce profesau Evanghelia. La conciliul de la Niceea, mai mult de 100 de episcopi reprezentau provinciile ce Diocleţian le-a reunit în două dioceze civile, Asiana şi Pontica, ce se întindeau de pe malurile Asiei Mici până pe platoul Anatoliei şi până în stepele Capadociei şi munţii Armeniei. Numărul important al episcopilor arată reuşita evanghelizării în acest agregat de ţări diverse reunit sub dominaţie romană.

Într-o adunare în care latinii erau minoritari, greaca s-a impus ca limbă a dezbaterilor, limitând intervenţia occidentalilor. Aceştia, dar şi Constantin, înţelegeau greu conceptele şi vocabularul Koine[16]filosofic şi logic la care se refereau arienii şi adversarii lor.

Conciliul reuneşte, de fapt, în varietatea lor, marile curente ale teologiei contemporane. Se remarcă faptul că subordinaţioniştii reprezintă o minoritate activă şi agitată, dintre care Eusebiu de Nicomedia este purtător de cuvânt. Un grup de aproximativ 20 de prelaţi palestinieni îl susţin pe Eusebiu al Cezareei, dar de pe poziţii mai moderate. Alexandru şi Ossius domină adunarea. Ei sunt sprijiniţi de către Macarie al Ierusalimului şi de toţi episcopii care erau contra lui Arie. Marcel din Ancira se situează în opoziţia antisubordinaţionistă cea mai extremă[17]. Această diferenţă de ideologii este foarte clar reflectată şi de locurile ocupate de prelaţi în sală, în funcţie de partida din care făceau parte: episcopii ortodocşi, în frunte cu Atanasie, ocupau partea din dreapta a sălii, Arie şi partizanii săi erau situaţi în partea stângă, iar centrul era ocupat de către eusebienii semi-arieni astfel: Eusebiu de Cezareea, mai moderat, se afla în centru-dreapta, iar Eusebiu de Nicomedia, cu susţinătorii săi, centrul-stânga.

III. Dezbaterile. Crezul de la Niceea

Dezbaterile jalonează înfrângerea preotului din Alexandria. Pentru a le reconstitui nu dispunem decât de un număr mic de documente autentice, cel mai însemnat fiind simbolul credinţei scris în greacă, a cărui redactare este ceva mai clară într-o scrisoare contemporană adresată de către Eusebiu al Cezareei fidelilor săi.

În tratatul asupra decretelor de la Niceea Atanasie reuneşte, pentru el, câteva documente ce servesc istoricilor eclesiastici ai secolului al-Vlea: Gelase de Cyzique, ce utilizează operele autorilor anteriori, lui Eusebiu al Cezareei, Rufin, Theodoret şi Socrate.

Respectând procedura anchetei oficiale, adunarea citeşte câteva texte în jurul cărora se cristalizase disputa, ajungându-se până la o scrisoare a lui Eusebiu de Nicomedia în care autorul pretinde că Fiul a fost născut şi nu creat, ajungând să susţină că ousia Tatălui s-a divizat în două părţi. Părinţii ascultă lecturaThaliei, dar foarte repede îşi acoperă urechile strigând în tumultul adunării că refuză să cunoască blasfemiile lui Arie. Marcel din Ancira îl acuză energic pe Arie, dar Atanasie este acela care descoperă cu claritate erorile arienilor. El triumfă contra lui Eusebiu din Nicomedia, Teognis din Niceea şi Maris din Calcedon, care luaseră partea ereticului. Cu o majoritate zdrobitoare adunarea părinţilor condamnă teza lui Arie.

Apoi se caută o formulă prin redactarea unui text, a unei definiţii bazate pe o argumentaţie serioasă. În acest moment începe disputa, cu texte, între arieni şi ortodocşi. Trebuia găsită o formulă ce făcea, fără ambiguităţi, afirmarea consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl. Folosirea cuvântului grecesc homousios nu linişteşte apele, pentru că purta încărcătura folosirii lui anterioare, de pe vremea când fusese utilizat de Denis al Romei pentru corectarea alunecărilor subordinaţioniste ale episcopului Denis al Alexandriei (247/248-264). Controversa ce divizase Alexandria la mijlocul secolului al III-lea implicând pe Denis Alexandrinul împreună cu un mic grup de sabelieni, apăruse în urma afirmaţiilor eretice ale acestora, conform cărora Fiul este o creatură (geneton, ktisma, poiena) străină de esenţa (ousia) Tatălui[18].

Adevărata problemă era că acest cuvânt aparţinea limbajului filosofic şi nu celui teologic, el neexistând în Biblie. În acest punct Atanasie îi atribuie lui Ossius o responsabilitate particulară în dispută.

Oricum, această alegere, impusă de necesitate, arată că aceşti creştini utilizau fără complexe resursele şi vocabularul filozofiei pentru a trata o problemă ce atingea intimitatea credinţei lor. Nu este o atitudine cu totul nouă, dar un număr de teologi o respingeau, iar conservatorii manifestau reticenţă.

Eusebienii prezintă un simbol redactat de către Eusebiu de Nicomedia, dar îndată ce a fost citit, a fost lepădat ca fals şi neconform cu Scriptura.

Eusebiu al Cezareei, cu grupul său de teologi palestinieni, a propus conciliului să adopte simbolul Bisericii lui[19]. El vedea multe avantaje acestei soluţii. Pe de o parte ea înlătura acuzele şi condamnările cu care sinodul din Antiohia îl lovise cu câteva luni înainte. Pe de altă parte, era mijlocul de a orienta conciliul, cu un text de o venerabilă tradiţie, spre o poziţie moderată şi ambiguă ce evita o condamnare brutală a lui Arie. Constantin acceptă propunerea dar cere ca în text să se insereze şi o referinţă lahomousios. Textul a fost supus votului adunării episcopale. În primul moment 22 de episcopi se declară împotrivă (câţiva egipteni, câţiva sirieni, dar cei mai mulţi din Asia Mică). În numele păcii şi unităţii, împăratul intervine, cu violenţă chiar, şi reuşeşte să reducă rândurile micului grup opozant. Astfel Simbolul a fost primit de sinod la 19 iunie şi acceptat de toţi episcopii prezenţi în afară de Eusebiu din Nicomedia, Teognis al Niceei, Maris din Calcedon, Secund al Ptolemaidei şi Teona al Mamaricăi (Egipt). În acest conciliu imperial, prinţul nu s-a ocupat să protejeze drepturile minorităţii, ameninţând cu un exil pe care îl şi pune în practică. Îi exilează deci pe cei doi opozanţi care nu doriră cu nici un chip să abdice de la erezie, Secund al Ptolemaidei şi Teona din Marmarica, în Iliria, împreună cu Arie. Depuşi şi exilaţi au mai fost şi Eusebiu al Nicomediei şi Teognis al Niceei care, deşi au semnat Simbolul, nu au recunoscut depunerea lui Arie.

Formularea Simbolului primită de sinodul niceean la 19 iunie a fost păstrată de Eusebiu al Cezareei într-o scrisoare adresată comunităţii sale:

Credem într-unul Dumnezeu Tatăl atotputernicul, creatorul tututror lucrurilor văzute şi nevăzute, şi într-unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut ca unul născut din Tatăl, adică din fiinţa (substanţa) Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut (creat), de-o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, toate din ceruri şi cele de pe pământ, carele pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră s-a pogorât şi s-a întrupat, s-a făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi, s-a înălţat la ceruri şi iarăşi va veni să judece viii şi morţii. ŞI într-unul Duhul Sfânt. Pe aceia care zic: a fost un timp când El nu exista şi înainte de a fi fost născut nu exista şi că el a fost creat din nimic, sau pe cei ce zic că ar fi din alt ipostas sau fiinţă, sau că Fiul lui Dumnezeu ar fi făcut sau ar fi supus schimbării, pe aceştia Biserica Catolică îi anatemizează.

Mărturisirea de credinţă, al cărei titlu nu este nici jurământ, nici promisiune, ci Crez, constituie un pilon de mare rezistenţă în faţa tuturor încercărilor de interpretare.

În multitudinea părerilor apărute de-a lungul timpurilor, Crezul vine şi defineşte unitatea şi unicitatea lui Dumnezeu.

Spunând: cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide, (Mt 7, 8), îndeamna la cunoaşterea căilor anevoioase ale credinţei adevărate, drum pe care nu pot merge decât cei pregătiţi să vadă cele văzute şi nevăzute. Pornind la întâlnirea cu Dumnezeu, folosind interpretările „logicii” omeneşti, prin care unul este unul şi nu poate fi trei, orgoliul omenesc respinge definirea clară a divinităţii. Acceptarea proporţiilor este prioritară în relaţia cu Dumnezeu. Primele rostiri ale lui Dumnezeu, apărute în Geneză, în momentul suprem al creaţiei omului – să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, şi nu după asemănarea Mea, indică limpede prezenţa plurală şi unică totodată, a lui Dumnezeu.

Prin Crez, este legiferată şi pecetluită pentru totdeauna natura greu inţeleasă de unii, a lui Iisus Hristos, ca Fiu a lui Dumnezeu Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai inainte de toţi vecii. Prin sublinierea faptului că Iisus Hristos este născut şi nu făcut, natura Lui umană este bine delimitată, atenţionându-se asupra încercărilor de interpretare care ar putea da naştere la erori grave. Înainte de toţi vecii este iar dovada limpede a dimensiunilor divine, prin care cel ce încearcă să pătrundă tainele credinţei adevărate, trebuie să fie pregătit pentru o Întâlnire venită înainte de toţi vecii.

Adevărul, în religia creştină nu este o ecuaţie matematică, un sistem, produs de mecanismul gândirii. El nu poate fi supus unor analize, dezbateri, concluzii etc. Adevărul ESTE! El se află la un nivel superior gândirii umane, putând fi atins doar de cei care-şi pot modifica priorităţile, aşezându-şi inima şi spiritul peste viclenia gândurilor. A cere „lămuriri” religiei creştine este o erezie, căci religia se trăieşte, nu se gândeşte. Totuşi, nimic nu va opri gândurile omeneşti, dacă acestea sunt pregătite să înţeleagă Marea Taină.

Naşterea, minunile din timpul vieţii şi Învierea lui Iisus după crucificare, stau mărturie neclintită in faţa oricărei tentaţii de interpretare.

Orgoliul şi vanitatea omenească au dus la toate frământările apărute de-a lungul timpurilor, generatoare de confuzii şi grave abateri, care au deschis în calea păcatului breşe periculoase.

Credinţa nu este impusă nimănui, tocmai fiindcă ea există in fiecare, prin viaţa pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Crezul vine ca o necesitate a vremurilor în care omul, erijându-se în judecător, încearcă să supună divinitatea unor simple întrebări .

Îndrăznind să-L asociem pe Fiul lui Dumnezeu cu datele din Biblie, putem spune că El reface un circuit slăbit, ba chiar pe cale de a se distruge, al vieţii pe pământ. Aşa cum Dumnezeu la începuturi a creat lumea, aşa cum a ordonat haosul, venirea sau trimiterea Fiului pe pământ este îmbrăcarea divinului în materie, pentru ca lucrând astfel asupra ei, s-o redirecţioneze spre sensul iniţial.

Dumnezeu, trimite prin Duhul Sfânt, pe Fiul Său, Iisus Hristos, materializându-L prin Fecioara Maria, în chip de om, pentru a-L arăta oamenilor, reamintindu-le într-un mod indirect, teomorfismul lor. Iisus apare ca un om, fiind în acelaşi timp, Fiul lui Dumnezeu. Oamenii Îl văd şi oglindindu-se în el, îşi reamintesc de suflarea lui Dumnezeu peste ei, de „conţinutul” lor divin, poate adormit în învelişul corporal, supus degradării şi deveniţi în aceasta condiţie inferioară, matcă a păcatului.

Fiul face minuni. Şi omul ar putea face minuni, dacă legătura cu divinitatea existentă în el ar fi vie şi neîntinată.

Iisus aduce doar un mesaj, fără a schimba nimic. El aduce Iubirea, cuvântul de ordine de la care omul începuse grav să se abată, abandonând cea mai de preţ armă împotriva păcatului, nefăcând altceva, decât să schimbe viaţa din făgaşul ei iniţial. Păcatul atrage după sine moartea, sfârşitul vieţii, întreruperea Marelui Proiect.

Iisus este răstignit. Este aşezat pe crucea care prin cele patru braţe, indică toate direcţiile existente, simbolizând spaţiul. El este astfel jertfit, tuturor dimensiunilor, împărţit pământului întreg.

El „aparţine” trei zile spaţiului tredimensional, corespunzând Trinităţii. Dumnezeu Tatăl, Sfântul Duh şi Iisus Fiul, dăruiesc vieţii trei zile, câte una fiecărei dimensiuni, în acest fel Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, intervenind în Lume. Prin mesajul adus de cuvântul Iubire, spirala vieţii continue, deoarece prin şi din iubire apare şi e apărată viaţa.

Cele trei puncte atinse de Iisus – pe pământ, în timpul vieţii, deasupra pământului în timpul răstignirii şi în pământ în cele trei zile – definesc simbolic, Raiul, Pământul şi Iadul. Iisus prin prezenţa Lui divină, le uneşte, le străbate, Li se oferă, le curăţă. El vine din ceruri, poposeşte pe pământ, coboară în adâncuri, apoi se ridică la ceruri, subliniind verticalitatea, ca dimensiune axială.

Cele trei zile petrecute în mormânt, vinerea, sâmbăta şi duminica, sunt şi zilele sfinte ale celor trei monoteisme actuale, cea islamică, cea iudaică şi cea creştină.

Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul (Lc 2, 24) – astfel coboară în mormânt Fiul lui Dumnezeu. In unire perfectă cu Tatăl şi Sfântul Duh, Fiul străpunge adâncurile pentru a le supune. Or, Răul stând simbolic în pământ, în materie, în forma corporală, poate strigătul Fiului lui Dumnezeu este răspunsul la multe întrebări.

De aceea, Crezul, învestit cu şi de puterea celor „unşi”, nu este altceva, decât o mărturisire de credinţă. El aparţine celor ce se simt chemaţi şi celor ce vor, alături de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să formeze o verticală, care, prin sprijinul lui Dumnezeu şi prin iubirea lor, să supună, pentru ei şi pentru toţi ceilalţi, Răul aducător de moarte. Sunt cei ce aşteaptă învierea morţilor, a celor care trăiesc în mormântul păcatelor, sunt cei care ştiu şi care aşteaptă Împărăţia fără de sfârşit a vieţii.

III.1. Paştele

O altă problemă importantă dezbătută la sinod a fost cea a serbării Paştelui. La evrei, Paştele se serba în amintirea eliberării din Egipt; la creştini se serba ca o amintire anuală a evenimentelor împreunate: moartea şi învierea lui Hristos. Sărbătoarea creştinilor cuprindea două momente esenţiale: Paştele Crucii (pasha stavrosimon), ca amintire a patimilor şi morţii lui Hristos şi Paştele Învierii (pasha anastasimon) ca amintire a învierii lui Hristos.

Dar cu privire la modul sărbătoririi se pare că Sfinţii Apostoli nu au dat norme precise, aşa că în această privinţă s-au introdus diferite practici. Deosebirea nu privea esenţa ci numai timpul serbării şi postul legat de ea. Cu toţii serbau Paştele primăvara, cam în acelaşi timp cu evreii (14 Nisan). Dar unii se orientau după ziua săptămânală şi serbau Paştele învierii întotdeauna duminica după luna plină, iar Paştele crucii în vinerea precedentă, căutând în acelaşi timp ca sărbătoarea să nu coincidă cu cea a evreilor. După acest model sărbătoreau Bisericile din Apus, în frunte cu cea din Roma, dar şi multe dintre cele din Orient. Alţii nu luau în consideraţie ziua săptămânală, ci data lunară sau anuală şi serbau Paştele crucii pe 14 Nisan şi cel al învierii pe 16 Nisan. Aceştia erau răspândiţi mai ales în Asia Proconsulară. Cele două partide se mai deosebeau şi prin faptul că cei dintâi serbau Paştele crucii cu post, ca o sărbătoare de întristare pentru patimile şi moartea Mântuitorului, iar Paştele învierii fără post, ca pe o sărbătoare de bucurie. Ceilalţi posteau numai în timpul zilei, amintind de ora morţii Mântuitorului, fiindcă ei considerau şi moartea lui ca un moment de bucurie, acesta fiind momentul Mântuirii oamenilor.

Mai exista şi un al treilea partid, răspândit tot în Asia, cel al ereticilor iudeo-creştini extremi (ebioniţi), care sărbătoreau Paştele chiar în înţelesul şi după obiceiul evreilor, adăugând numai ca pe ceva secundar amintirea patimilor şi învierii lui Hristos. Dar aceştia din urmă fiind eretici şi deci excluşi din Biserică şi fiind răspândiţi numai printre creştinii iudei, au început să se împuţineze chiar din secolul al II-lea şi în final au dispărut cu totul.

Cu atât mai îngrijorătoare a fost diferenţa dintre cele două partide ortodoxe creştine, deoarece, cu toate că ambele aveau un temei creştin, totuşi, în urma deosebirii în data sărbătorii, produceau neînţelegeri între diferitele Biserici. Deosebirea aceasta a provocat chiar certuri formale, precum cea dintre episcopul roman Anicet şi Policarp din Smirna, pe la 155 şi cea dintre episcopul roman Victor şi Policrat din Efes, între 192-194.

Încercările făcute de unele sinoade locale (Arles, 314) de a se introduce uniformitate, au rămas fără rezultat aşa încât se impunea cu tot dinadinsul ca şi această problemă să fie rezolvată de conciliul din Niceea.

Dezbaterile amănunţite nu sunt cunoscute, dar din enciclica sinodului şi din scrisoarea circulară a împăratului Constantin cunoaştem hotărârea sinodului. Scrisoarea sinodală adresată Bisericii din Alexandria se exprima foarte clar în acest sens:

Toţi fraţii noştri răsăriteni care până acum nu au fost de acord cu romanii sau cu voi, sau cu toţi cei care de la început au procedat ca voi, de aici înainte vor sărbători Paştele la aceeaşi dată ca voi[20].

Scrisoarea enciclică a împăratului Constantin către Biserici aborda şi ea problema pascală şi indica soluţia la care s-a ajuns:

Paştele creştin trebuie sărbătorit la aceeaşi dată (în aceeaşi zi) de către toţi, iar pentru calcularea datei să nu se facă referire la iudei. De s-ar întâmpla astfel, ar fi umilitor şi, mai mult, e posibil ca ei să aibă două sărbători pascale în acelaşi an. Prin urmare, Bisericile trebuie să se conformeze practicii urmate de Roma, Africa, Italia, Egipt, Spania, Galia, Britania, Libia, Grecia, Asia, Pont şi Cilicia.

Conform hotărârii, Paştele avea să se serbeze deci de către toate Bisericile în cea dintâi duminică după luna plină, ce urmează echinocţiului de primăvară, iar arhiepiscopul de Alexandria, ca unul ce-şi avea reşedinţa în oraşul considerat centrul cunoştinţelor astronomice, avea să comunice prin episcopul roman, tuturor Bisericilor, data precisă a sărbătorii.

Totuşi, decizia sinodului s-a lovit, în anumite comunităţi, de un refuz categoric. Acesta a fost şi cazul audienilor care au mers până la acuzarea Bisericii oficiale că a schimbat metoda de calculare a datei Paştelui doar pentru a fi pe placul împăratului Constantin[21]. Cu timpul însă, această împotrivire a dispărut, lucru la care a contribuit şi legislaţia civilă: o lege din 21 martie 413 pedepseşte cu exilul pe oricine sărbătorea Paştele la o altă dată decât aceea a Bisericii universale.

III.2. Deciziile disciplinare – Canoanele şi schisma meletiană

Conciliul primise însărcinarea să restabilească pacea şi unitatea, aşa încât el s-a ocupat să elaboreze, cu autoritatea sa universală, o întreagă legislaţie disciplinară. Părinţii de la Niceea au profitat de întrunirea lor pentru a discuta un număr de puncte privind disciplina bisericească. Intenţia nu era aceea de a institui o lege nouă, ci doar de a reaminti regulile, uneori neglijate sau contestate, spre a rezolva probleme ivite din situaţii concrete. Ei au confirmat, mai degrabă decât au creat, o formă organizatorică a Bisericii prin consfinţirea sistemului mitropolitan. Canoanele reţin, sub forma unor procese verbale ale acestor dezbateri, deciziile adoptate de majoritate. Pe scurt, cele 20 de legi bisericeşti, numite canoane, cuprindeau modul de comportare faţă de clericii mutilaţi prin violenţă; normele relaţiilor de convieţuire ale clerului cu femeile; reguli cu privire la alegerile episcopale, la excomunicare; pedepse pentru cei ce nu rezistaseră persecuţiilor lui Licinius sau îl ajutaseră pe acesta în războiul împotriva creştinilor; cei care apostaziaseră de bunăvoie, fără a fi ameninţaţi, erau obligaţi la 12 ani de penitenţă înainte de a fi admişi la sfânta comuniune; pedepse de 3 ani de penitenţă pentru catehumenii care slăbiseră în credinţă sub persecuţii; interdicţia episcopilor, preoţilor şi diaconilor de a se muta de la o biserică la alta; prevederea ca în perioada pascală, rugăciunile să fie făcute stând în picioare.

Cele 20 de canoane pot fi clasificate potrivit tematicii: canoanele 1, 2, 9 şi 10 tratează despre condiţiile hirotonirii; canoanele 4, 5, 6, 7 se ocupă de structurile ierarhice; canoanele 3, 15, 16, 17 tratează despre viaţa şi statutul clericilor; canoanele 11, 12, 13, 14 privesc pedepsele şi reconcilierea lapşilor; canoanele 8 şi 19 fixează modalităţile de primire a dizidenţilor, iar canoanele 18 şi 20 reglementează două puncte privind disciplina liturgică[22].

Două dintre canoanele stabilite se refereau la readmiterea ereticilor schismatici. În primul rând erau vizaţi ultimii reprezentanţi ai schismei începute la Roma cu 75 de ani înainte, de către anti-papa Novatian. Secta se ivise în mijlocul secolului al III-lea în legătură cu persecuţia pornită de împăratul Decius, (249-251). Novaţian, preot în Roma, l-a acuzat pe papa Corneliu (250-253) de laxitate în privinţa creştinilor lapşi, adică a acelora care s-au lepădat de credinţă în timpul persecuţiei. Novaţian era dintre cei care considerau că Biserica era mult prea blândă cu cei care păcătuiau în mod repetat şi a sfârşit prin a nega puterea Bisericii de a ierta pe cei care cedaseră în timpul persecuţiilor[23]. Novaţian socotea că este necesar să refuze împăcarea lapşilor spăşiţi cu comunitatea creştină, chiar dacă aceştia încercaseră să se cureţe de păcat printr-o perioadă de căinţă şi penitenţă. El s-a despărţit de Biserică şi a dobândit sfinţirea ca episcop în circumstanţe dubioase[24]. Novaţianismul a atras aderenţi aproape pretutindeni, în special pe cei care favorizau un astfel de rigorism. Susţinătorii săi, care se auto-intitulau „cei puri” sau „curaţi”, extinseseră această incapacitate asupra tuturor păcatelor (idolatrie, păcate sexuale sau crimă), aşa încât, în viziunea lor, oricine se făcea vinovat de asemenea acte nu mai putea fi niciodată iertat şi reprimit în comunitate. Se pare că în 325 mulţi dintre novaţieni se găseau în Asia Minor; mai mult, canonul 8 presupunea că în anumite regiuni existau oraşe şi sate unde se aflau numai clerici din aceasta sectă. Iar conciliul oferea prin acelaşi canon 8 o iertare generoasă celor care doreau să fie reprimiţi în Biserică, cu condiţia să-şi schimbe părerile faţă de penitenţi. Clerului novaţian i se cerea să dea o declaraţie scrisă de acceptare a doctrinei şi practicii Bisericii universale, privind recăsătoria şi asupra reconcilierii lapsilor. Episcopii novaţieni aveau garantat numai un statut preoţesc.

În privinţa învăţăturilor dogmatice, novaţienii nu diferă de ortodoxie, chiar în problema dogmei Sfintei Treimi, ei manifestându-se mereu ca fiind ostili arienilor. Tocmai pentru că nu exista nici o deosebire în privinţa doctinei trinitare, şi certurile lor cu Biserica vizau numai cele două aspecte legate de disciplină, refuzul de a-i reprimi pe lapsii penitenţi şi condamnarea celei de-a doua căsătorii, Sinodul nu a cerut rebotezarea novaţienilor, ca în cazul paulienilor. Părinţii de la Niceea erau convinşi că această schismă putea fi vindecată şi în acest scop ei oferă clericilor novaţieni condiţii onorabile prin canonul 8, în cazul în care aceştia acceptau să se întoarcă în Biserică:

Privitor la cei care se numesc „curaţi”, dacă vor vreodată să intre în Biserica universală şi apostolică, pare drept şi cuviincios Sfântului şi Marelui Sinod ca aceştia, după ce au primit punerea mâinilor, abia atunci să rămână în cler. Dar mai întâi este important ca ei să făgăduiască în scris că primesc să urmeze rânduielile Bisericii universale, adică se vor împărtăşi cu cei care s-au căsătorit a doua oară şi cu cei care au renunţat la credinţă în timpul persecuţiei şi pentru care s-a stabilit o perioadă (de pocăinţă) şi s-a fixat o dată (pentru reconciliere). Prin urmare, este necesar ca ei să urmeze pe deplin regulile Bisericii apostolice şi universale.

În consecinţă, când în oraşe sau în sate sunt numai clerici hirotoniţi de aceşti „ curaţi „, să-şi păstreze starea lor; pe de altă parte, unde există episcop sau preot de-al Bisericii universale, dacă vreunii dintre aceşti «curaţi» vor să fie admişi, este clar că episcopul Bisericii trebuie să-şi păstreze demnitatea de episcop. Cât despre persoana care poartă numele de episcop printre aşa numiţii „curaţi”, el să aibă rangul de preot, dacă nu cumva episcopul consimte să-i permită să primească cinstea propriului titlu. Dar dacă el nu este dispus la aceasta, episcopul să-i dea un loc de horepiscop sau de preot, astfel încât să poată apare ca integru în cler. Fără această rezervă, ar fi doi episcopi într-un oraş.

Părinţii de la Niceea, după ce au rânduit că ierarhia novaţiană trebuie să lepede toate erorile ei şi apoi să primească o punere a mâinilor ce avea o natură sacramentală, s-au exprimat precis asupra mijloacelor de a-i integra pe aceşti clerici în rândul clericilor ortodocşi.

Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Ambrozie al Milanului şi episcopul Pacian din Barcelona au adoptat atitudini personale energice contra învăţăturilor acestor dizidenţi[25]. Novaţienii par să se fi menţinut însă până în secolul al-VII-lea, deoarece patriarhul melkit din Alexandria, Evloghie (581-608), a socotit util să scrie împotriva lor, fiind şi ultima atestare documentară a existenţei acestora.

Pentru o a doua clasă de schismatici a fost arătată aceeaşi generozitate. Aceasta era secta înfiinţată de cunoscutul episcop al Antiohiei, Paul de Samosata, devenit episcop de Antiohia în jurul anului 260 şi depus în 268 pentru învăţăturile sale eretice privitoare la Trinitate. Eterodoxia lui Paul de Samosata, oricare a fost izvorul ei, era de necontestat, el mărturisind un monarhianism strict, care însemna după el că există numai o singură persoană divină, Tatăl. Hristologia sa era de tip adopţionist, iar Iisus era un simplu om căruia Dumnezeu i-a dat o treaptă foarte înaltă a harului Său. Cuvântul şi Duhul nu erau realităţi concrete, ci numai cuvinte descriind lucrarea dumnezeiască.

Paulinienii nu au constituit niciodată un grup larg răspândit, ei găsindu-se numai în Antiohia şi în ţinuturile imediat înconjurătoare. Cu toate că ei au dispărut aproape imediat după Sinodul de la Niceea, doctrina lui Paul de Samosata pare că a influenţat pe unii membri ai clerului şi mai târziu[26].

Dar susţinătorii săi trebuiau rebotezaţi, învăţătura lor trinitară fiind complet eretică, aşa cum demonstrează clar Sf. Atanasie[27] şi Sf. Inocenţiu (papă al Romei 401-417)[28] iar cei ce oficiaseră slujbe puteau fi introduşi în cler, dacă episcopul de care depindeau acum considera acest lucru potrivit.

Canonul 19: Cu privire la paulienii care se reîntorc la Biserica universală, s-a adoptat o hotărâre potrivit căreia aceştia trebuie absolut botezaţi din nou. Dacă vreunii dintre ei au fost membri ai clerului lor, pot, după ce au fost rebotezaţi, să fie hirotoniţi de episcopul din Biserica universală, însă cu condiţia ca ei să fie fără pată şi fără reproş. Doar dacă o cercetare arată că sunt neacceptabile, trebuie pe drept să fie depuşi. Acelaşi principiu trebuie respectat în privinţa diaconiţelor şi, în general, pentru toţi membrii clerului. Am menţionat diaconiţele slujitoare în această stare, deşi ele nu au primit punerea mâinilor şi trebuie numărate absolut cu mirenii.

Hotărârea vizează, în mod clar, cazul paulienilor care doreau să fie primiţi în Biserica universală.

Zece canoane se refereau la diferitele aspecte ale vieţii clericale. Clericii nu aveau voie să se ocupe de împrumuturi băneşti şi pentru această ofensă puteau fi depuşi. Nimeni nu putea fi numit preot dacă era castrat sau dacă abia se convertise la creştinism. Sfântul Ieronim era nemulţumit de uşurinţa cu care proaspeţii convertiţi reuşeau să acceadă în fruntea comunităţilor creştine, exprimându-se foarte clar împotriva rapidităţii cu care aceştia săreau imediat de la ritualurile păgâne la acelea creştine, atât de profunde:

Ieri catehumen, astăzi episcop. Seara la circ şi în dimineaţa următoare la altar.

În sfârşit, două canoane se refereau la scaunele din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Conciliul confirma străvechiul obicei care dădea episcopului din Alexandria jurisdicţia asupra episcopilor provinciilor Egipt, Libia şi Pentapolis, şi în mod similar jurisdicţia Antiohiei asupra celorlalte provincii. Ierusalimul era un oraş aparte, Oraşul Sfânt prin excelenţă şi, deşi episcopul de aici rămâne, ca şi până acum subordonat episcopului mitropolitan din Cezareea, i se dă totuşi dreptul la o mare onoare, dar nu se specifică în ce constă aceasta.

Episcopii s-au ocupat apoi şi de o altă problemă încercând să pună capăt schismei lui Meletie, veche de 20 de ani. Meletie[29], episcop al Licopolei, în Egipt, folosindu-se de absenţa din scaun a mitropolitului Petru I al Alexandriei (300-311), care se refugiase din faţa persecuţiei lui Diocleţian (284-305), şi-a însuşit ilegal drepturile mitropolitane, iar când din cauza aceasta Petru cu sinodul său l-a depus, nu a vrut să se supună hotărârilor legale şi împreună cu adepţii săi s-a despărţit de Biserică. Deşi depus printr-un decret al episcopilor din Egipt, totuşi el continuă să se socotească mitropolit, hirotonind noi episcopi şi preoţi. Astfel Biserica din Egipt s-a împărţit încă din 306. Neputându-se îndrepta lucrurile, chestiunea a ajuns înaintea sinodului ecumenic (la momentul ţinerii sinodului de la Niceea, meletienii aveau 35 de episcopi). Acesta dădu o hotărâre blândă, şi schisma încetă numai odată cu dispariţia arienilor. Sinodul a hotărât asupra statutului lui Meletie şi al episcopilor pe care îi hirotonise el însă măsurile luate nu s-au adunat într-o hotărâre anume, ci s-au păstrat într-o scrisoare sinodală adresată Bisericilor din Egipt, Libia, Pentapole.

S-a hotărât, deci, ca Meletie – deşi Sinodul s-a înduplecat spre îndurare, cu toate că potrivit normei el nu merita iertare – să rămână în cetatea sa şi să nu aibă nici o putere să facă promovări sau hirotoniri. Să nu apară la ţară sau în alt oraş, pretinzând astfel de hirotoniri sau promovări ca pretext al său să fie acolo. I se va da numai demnitatea numelui de episcop. În plus, cei ce s-au aşezat de către el, după ce s-au întărit printr-o punere a mâinilor, vor fi admişi la împărtăşire, fapt ce înseamnă că după aceea ei vor fi, evident, după cei aprobaţi şi hirotonisiţi de către preacinstitul împreună – slujitor Alexandru, în fiecare district sau Biserică. Aceia nu vor avea nici o putere să-i promoveze pe cei pe care-i vor ei, sau să propună numele lor, nici să săvârşească ceva fără consimţământul episcopilor Bisericii apostolice şi universale de sub Alexandru. Aceia care prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile voastre nu au fost găsiţi în schismă şi au fost fără de pată în Biserica apostolică şi universală, au dreptul să promoveze şi să propună numele celor vrednici de a fi clerici şi să facă orice este îngăduit de lege şi de rânduielile bisericeşti. Dacă se întâmplă să moară vreunul dintre cei din Biserică, atunci aceia care au fost primiţi de curând au dreptul să urmeze la demnitatea celui decedat, numai cu condiţia ca ei să apară vrednici de o atare demnitate şi ca poporul să-i aleagă, iar episcopul Bisericii universale a Alexandriei să-şi dea consimţământul şi confirmarea. Această hotărâre s-a făcut pentru toţi, cu excepţia lui Meletie, din pricina evidentei sale lipse de disciplină de la bun început si, de asemenea, din cauza pornirii sale şi a caracterului lui repezit şi focos, astfel că nici o putere de promovare să nu i se dea unui om apt să comită iarăşi aceleaşi fapte de nelegalitate.

Cu toate că această hotărâre îl viza pe Meletie cât şi pe adepţii acestuia, Părinţii de la Niceea au dezasociat clar cazul personal al lui Meletie de episcopii pe care i-a hirotonit el. Meletie rămânea doar cu titlul onorific de episcop, fără posibilitatea de a mai oficia, de a mai hirotonisi, iar episcopii aşezaţi de el, după primirea punerii mâinilor, îşi puteau exercita slujirea episcopală ca auxiliari ai episcopilor locali, cu limitările inerente acelei situaţii. Acest fapt a statornicit regula unui singur episcop conducător în fiecare biserică locală. În cazul când un scaun rămânea vacant, acest arhiereu vicar ar fi urmaşul normal al episcopului conducător[30]. Dar promovarea nu era automată, fiind nevoie ca poporul să-l aleagă pe noul episcop, acesta având nevoie şi de o recunoaştere din partea episcopului Alexandriei. Părinţii de la Niceea nu au vrut să afirme în mod categoric nulitatea absolută a hirotoniilor conferite de Meletie fără ca, în acelaşi timp, să le recunoască datorită caracterului bisericesc intrinsec al ideii de preoţie. Condiţiile de integrare impuse episcopilor meletieni se deosebeau de acelea impuse episcopilor novaţieni prin faptul că pentru cel de-al doilea grup, aceştia aveau garantat numai un statut preoţesc, în timp ce primului grup i se asigura statutul de episcopi. Meletienilor nu le-a fost cerută o mărturisire scrisă pentru acceptarea doctrinei şi practicii Bisericii universale, fapt ce dovedeşte că originea schismei nu era doctrinară[31]; singurele greşeli ale lui Meletie erau acelea că se amestecase în treburile Bisericii şi nu luase în calcul prerogativele tradiţionale ale scaunului de Alexandria şi hotărârile sinodului convocat de către mitropolitul Petru I al Alexandriei (300-311).

După Niceea, se pare că schisma era în curs de vindecare, căci Meletie însuşi i-a dat lui Alexandru lista clerului şi a rămas la Lycopolis, după cum i se poruncise, până la moartea sa survenită trei ani mai târziu. Meletienii s-au fixat solid în Egipt, iar restrângerea drepturilor episcopilor lor nu a fost primită bine de către ei, producându-se o reînviere, o renaştere după alegerea Sfântultui Atanasie în scaunul Alexandriei (8 ianuarie 328). Meletienii au încheiat o alianţă cu arienii şi s-au afişat ca adversari comuni împotriva lui Atanasie, ei continuând să existe până în secolul al VIII-lea[32].

    Încheierea şedinţelor

Sinodul rezolvase astfel toate problemele pentru care fusese convocat. Problema arienilor fusese rezolvată, cel puţin în aparenţă, pentru că, de fapt, ea va continua să tulbure Biserica pentru încă foarte mulţi ani, iar reprezentanţii ei cei mai de seamă, în frunte cu Arie, fuseseră loviţi de un exil care îi trimitea tocmai în Iliric, la cotul Dunării, la sud de Singidunum (Belgrad). Mai fusese rezolvată, de această dată pentru totdeauna, şi controversata problemă a datei Paştelui, asigurându-se prin aceasta unitatea şi armonia între toate Bisericile. Poziţia faţă de diferiţi schismatici fusese şi ea pusă la punct într-un mod cât se poate de mulţumitor prin reglementări unanim acceptate. Acelaşi gen de reglementări vizau şi alte mici puncte slabe ce-i nemulţumeau pe reprezentanţii Bisericilor. Însă Simbolul credinţei era poate cea mai mare realizare a episcopilor adunaţi la Niceea, aceeaşi formulă păstrându-se, cu unele modificări aduse la Constantinopol în 381, până astăzi.

Principalul merit al acestui sinod este însă acela de a fi prima iniţiativă de a aduna laolaltă reprezentanţii celor două lumi creştine, cea din Orient şi cea din Occident, pentru a hotărî împreună rezolvarea conflictelor ce le tulbură. Protecţia imperială care începe să se manifeste de acum înainte asupra Bisericii marchează o nouă etapă în existenţa acesteia, prin intrarea ei într-o legalitate care va avea darul de a-i anihila, treptat, latura combativă. Efectul nu a fost în totalitate benefic. Fiind lipsită de un „duşman” extern, împotriva căruia să-şi concentreze forţele, comunitatea creştină va fi de acum înainte frământată de conflicte, dispute interne generate de proprii ei reprezentanţi, în încercarea acestora de a explica raţional iraţionalul. Din acest moment, Biserica va merge încet, dar sigur, spre o instituţionalizare rigidă ce o va îndepărta de misiunea ei originară, lăsată de apostoli.

Sfântul Atanasie respinge erezia ariană ce atacă însuşi Sfânta Treime. El le răspunde ereticilor, că Treimea nu e făcută, ci e veşnică, în Ea este o singură dum­nezeire şi Sfânta Treime are o singură slavă. Arienii îndrăznesc să o rupă în diferite firi. Astfel, Treimea este socotită neasemenea în Ea însăşi, constând din firi străine şi deosebite; un Dumnezeu care devine Treime în timp, care adaugă la ceva altceva, poate creşte cu vremea la pătrime şi aşa mai departe[33].

După luarea atâtor decizii importante pentru Biserică, lumea creştină trebuia informată în mod oficial despre schimbările ce urmau să apară. Pentru a îndeplini şi această sarcină, episcopii au redactat o epistolă adresată Bisericii din Alexandria şi tuturor credincioşilor din Egipt, Libia şi Pentapole, ca fiind cei mai vizaţi. Epistola era concepută în termenii următori:

Prin graţia lui Dumnezeu şi prin convocarea lui Constantin, întruniţi din diferite provincii şi cetăţi şi formând în Niceea un mare şi sfânt sinod, am judecat că este necesar a vă adresa epistole din partea acestui sinod, pentru ca să ştiţi ceea ce a fost propus şi examinat, decretat şi stabilit de el.

Mai întâi sub ochii împăratului nostru Constantin, iubit de Dumnezeu, s-au discutat învăţăturile perverse al lui Arie şi s-a decis în unanimitate a le anatemiza, precum blasfemiile şi sofismele la care recursese pentru a spune că Fiul lui Dumnezeu şi-a tras originea din nimic, că nu era nimic înainte de a se naşte, că a fost un timp în care nu era, că prin liberul său arbitru a fost capabil de viciu şi de virtute, că a fost o creatură şi o fiinţă creată. Sfântul sinod a pus anatema asupra tuturor acestor blasfemii nebune, pe care cu greu a putut a le asculta. Care a fost pentru Arie rezultatul erorilor sale? Voi îl ştiţi, fără îndoială, deja, sau îl veţi afla îndată: nu voim a insulta un om care a primit demna sa recompensă prin exilul la care l-a condamnat împăratul. Impietatea sa a avut atâta influenţă asupra lui Teona din Marmarica şi Secundu din Ptolemaida, încât au voit mai bine să sufere aceeaşi pedeapsă decât să renunţe. Astfel, prin mila lui Dumnezeu sunteţi eliberaţi de impietatea şi molima acestei erori, de aceste blasfemii şi de aceşti oameni neliniştiţi care au cutezat să tulbure prin contestaţiile lor pacea credincioşilor.

Restul scrisorii continuă cu deciziile luate în privinţa reabilitării lui Meletie şi a susţinătorilor săi şi apoi cu descrierea modului de calcul a datei Paştelui, intrată în vigoare începând cu acest sinod.

Cu aceasta terminându-se toate lucrările sinodului, împăratul invită pe toţi episcopii la palat unde oferi un ospăţ strălucit, sărbătorind cu această ocazie cel de-al douăzecilea an al domniei sale iar la data de 23 august, oferindu-le diferite cadouri, în funcţie cu rangul şi meritul fiecăruia şi îndemnându-i la pace şi unire, îi lăsă să se întoarcă fiecare la Biserica sa.

The Importance of the First Ecumenical Council to the Mission of the Church. The Seven Ecumenical Councils played a decisive part in the existence of Church, both on the dogmatic doctrinaire level and on the apologetic-worshipping level. The First Ecumenical Councils with its 318 Fathers had the role of formulating the Orthodox teaching regarding God, the Holy Trinity, the Divinity of the Father and the Son disputed by Arius’s heresy. St. Constantine the Great’s role and interventions were determinant as political will meant to offer the best setting to authentic theological discourse and from here to help formulating the orthodox dogma through the 7 articles of the Christian Creed. The Creed defines briefly but profoundly the unity and the oneness of God –The Holy Trinity. Establishing the Passover date is a special cultic and liturgical need, and Meletius’s schism shows that in every creating and founding act one can catch a glimpse of the presence or of the work of evil, as a result of the absolute freedom given by God to all his creatures.

[1] V.C. de Clercq, Ossius of Cordoba: A Contribution to the History of the Constantinian Period, Washington, 1954.

[2] Dreptul de a utiliza mijloacele de transport atribuite poştei imperiale, cursus publicus.

[3] H. Leclercq, Nicee, DACL XII, 1, col. 1179-1232.

[4] Theodoret, Istoria bisericească, lib. I, C. 26.

[5] Ibidem, lib I, C. 8.

[6] Eusebiu, Vita Constantini, lib. III, C 13.

[7] Histoire de christianisme, sous la direction de J.M. Moyeur – ch. et L. Pietri, A. Vauchez, M. Venard. Naissance d’ une chretienté (250–430), Desclée, 1995, p. 247–353.

[8] Theodoret, Istoria bisericească, lib. I, C. 7.

[9] Cifra 318 reprezintă o reminiscenţă biblică, o aluzie la cei 318 servitori ai lui Avraam: „Auzind Avraam că Lot, rudenia sa, a fost luat în robie, a adunat oamenii săi de casă, trei sute optsprezece, şi a urmărit pe vrăjmaş până la Dan”, Fac 14, 14.

[10] El deja refuzase să participe la reuniunea de la Arles şi această dublă absenţă fondează o regulă valabilă între secolele IV şi V, în timpul convocării Reichskonzil-ului.

[11] G. Marin, D’ ou etait Nicasius, l’unique representant des gaules au concile de Nicée, Revue Benedictine 16 (1899), p. 72-75.

[12] „un episcop din Persia asistă la Sinod şi Sciţia însăşi era reprezentată printre episcopi”, Eusebiu, Vita Constantini, lib.III, C. 7.

[13] Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, tom XXXIV, 1997, Editura Academiei Române, Iaşi, p. 295-320.

[14] Succesorul lui Ştefan pe scaunul din Laodiceea. Fiind prieten cu Eusebiu din Cezareea, acesta îi dedică două opere:Pregătirea evanghelică şi Demonstraţia evanghelică.

[15] Pare să fie unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Eusebiu din Cezareea care îi dedică a zecea carte din Istoriabisericească. Când începe disputa ariană numele lui Paulin este legat de cel al lui Eusebiu, cei doi prieteni fac cauză comună pentru a apăra poziţia lui Arie. Paulin este numit episcop de Antiohia, dar moare câteva luni mai târziu după această investitură, şi este urmat de Eulabie.

[16] Limba greacă folosită din secolele IV-III î.e.n. până la căderea Imperiului Roman de Apus, în sec. V e.n.

[17] Histoire de christianisme sous la direction de J.M. Moyeur – ch. et L. Pietri, A. Vauchez, M. Venard, Naissance d’ une chretienté (250-430), Desclée, 1995, p. 247-353.

[18] Scrierile lui Denis Alexandrinul sunt cunoscute indirect, prin tratatul lui Atanasie, De sententia Dionysii.

[19] J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds, Londra, 1950, p. 215-216.

[20] Theodoret, Historia ecclesiastica, I, 9.

[21] Epihanie, Haereses LXX, PG 82, col. 353 BC.

[22] Arhiepiscop Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, Editura Gnosis, Bucureşti, 2000, p. 100-106.

[23] Idem, p. 146.

[24] E. Amann, Novatien et Novatianism, în DTC, t. 11, partea I, col. 816-849.

[25] Sf. Grigorie de Nazianz, Orat. XXXIX, 19, PG 36, col. 357; Sf. Ambrozie al Milanului, De poenitentia, passim, CSEL, vol. LXXIII, p. 119-206 ; Pacian de Barcelona, Epist. III, passim, ediţia lui Ph. Peyrot (Nimegue, 1896), p. 44-99.

[26] Episcopul Photinus din Sirmium, pe la mijlocul secolului al IV-lea, B. Longerman, The way to Nicea, Philadelphia, 1976, p. 78.

[27] Atanasie, Oratio II contra arianos, 42-43, PG 26, col. 236-237.

[28] Innocent. Epist. XVII, 10, PL 20, col. 533B.

[29] E. Amann, Melece de Lycopolis, DTC 10, col. 531-536.

[30] Arhiepiscop Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, Editura Gnosis, Bucureşti, 2000, p. 56-59.

[31] Ibidem, p. 61.

[32] H.J. Bell, Jews and Christians in Egypt, London, 1924, p..41-42.