Bogatul nemilostiv pierde mântuirea – Predica Patriarhului României la Duminica a XXII-a după Rusalii

 

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Această pericopă este plină de învățături duhovnicești care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții pe pământ. Avem, deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului.

Starea sufletului după moarte

Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înțelegerea legăturii care există între viața pământească a omului și viața de dincolo de mormânt a sufletului uman. Ea ne arată că sufletul omului, după ce se desparte de trup, merge fie în comuniunea drepților și a sfinților, fie în izolarea păcătoșilor, adică fie în fericita existență a raiului, fie în nefericita existență a iadului. Această precizare este deosebit de importantă, deoarece ea ne arată valoarea unică a vieții omului pe pământ. Deși viața omului pe pământ este una trecătoare, de ea depinde viața netrecătoare a sufletului după moarte, adică după despărțirea sufletului de trup.

Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după despărțirea sa de trup nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferență, într-un somn sau într-o amorțire, ci sufletul are conștiința luminată și poate comunica acolo cu alte suflete, mai ales cu sufletele drepților din rai care au trăit pe pământ în credință, împlinind voia lui Dumnezeu în viața lor.

De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conștiente de starea în care se află și de deosebirea care există între rai și iad. Focul despre care vorbește Evanghelia de astăzi, adică văpaia în care se afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de unii Sfinți Părinți ai Bisericii ca fiind o mustrare a conștiinței, un regret, o suferință a conștiinței pentru faptele rele săvârșite sau pentru binele pe care putea să-l facă omul pe pământ, dar nu l-a făcut. Cu alte cuvinte, focul nematerial al iadului este durerea vidului spiritual din sufletului omului nemilostiv, adică inuman.

Dumnezeu respectă libertatea omului de a alege între bine și rău

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite și două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Evanghelia, trăia toate zilele sale în multă și mare slavă. Era îmbrăcat în porfiră, vison și haine de in, adică în haine scumpe. Toată ziua se afla în veselie, în ospețe, pe când săracul Lazăr era bolnav, plin de bube și suferind, iar la suferința lui se adăuga și multă singurătate. El nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el și îi lingeau bubele ca și cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui deveniseră mai omenoși decât omul bogat și nemilostiv care nu-l considera pe Lazăr ca fiind un om, ci un viețuitor între animale. Vedem, deci, două stări de viață umană diferite, una trăită în lux, ospețe și veselie, iar alta trăită în sărăcie, suferință și singurătate.

Această prezentare a două stări sociale și spirituale opuse, trăite de doi oameni diferiți, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și trăi viața pe pământ în mod diferit. Însă, după ce viața pământească a bogatului s-a sfârșit, acesta a fost înmormântat. Ca atare, Evanghelia vorbește numai despre trupul bogatului înmormântat, fiindcă bogatul era numai trup, a trăit numai biologic. De multă vreme, el își îngropase sufletul în trup, trăind numai trupește, nu duhovnicește. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul său, a devenit cu totul trupesc, ‘s-a făcut țărână’ încă din timpul vieții. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr Evanghelia spune că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, ‘în sânul lui Avraam’, adică în fericita comuniune a drepților care în timpul vieții lor pământești au împlinit voia lui Dumnezeu, rugându-se Lui și răbdând toate încercările, necazurile și suferințele, cerând ajutorul Său.

Moartea schimbă starea vieții omului

În partea a doua a Evangheliei de astăzi vedem cum se schimbă starea vieții bogatului și a vieții săracului. Bogatul nemilostiv, cel care pe pământ a trăit numai în plăceri materiale, în consum de alimente și în confort de haine frumoase, acum se chinuiește în văpaia iadului. Iar săracul Lazăr, cel care a trăit flămând și însetat, bolnav și neglijat de oameni, se află acum ‘în sânul lui Avraam’, adică în comuniunea drepților care și-au pus nădejdea numai în ajutorul lui Dumnezeu.

Ne putem întreba ce fapte a făcut unul sau altul dintre acești doi oameni pe care ni-i prezintă Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi judecat după faptele sale bune sau rele, încât va fi părtaș al fericirii raiului, dacă a făcut fapte bune, sau se va chinui în iad, dacă a făcut fapte rele. Nu cunoaștem nici faptele rele ale bogatului nemilostiv, nici faptele bune ale săracului Lazăr; Evanghelia nu le pomenește. Nu se spune pentru care fapte rele a fost trimis bogatul nemilostiv în iad, nici pentru care fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se spune doar că se cuvenea ca cel care a trăit în fericire trecătoare pe pământ să fie acum nefericit, iar cel care a suferit pe pământ să se bucure acum în ceruri.

La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înțelegem că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege a compensației, a echității. Cei care s-au bucurat prea mult de cele materiale în lumea aceasta, fără a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile primite și fără a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu se vor mai bucura de fericire în viața de dincolo de mormânt. Dacă citim totuși mai atent, observăm că cei doi oameni, adică bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, nu au fost judecați în primul rând după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieții lor. Bogatul nemilostiv a trăit într-o stare spirituală de totală decădere. El nu mulțumea lui Dumnezeu pentru că i-a dat bogăție, sănătate și viață fără tulburare, nici nu avea milă de cei săraci. Prin urmare, nerecunoștința, nepăsarea și nemilostivirea l-au ‘coborât’ pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman. A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită și milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv și sfânt.

Nerecunoștința și nemilostivirea – semne ale decăderii spirituale a omului

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu era nici recunoscător față de Dumnezeu, nici milostiv față de oamenii săraci. Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăția materială, bogatul nemilostiv a devenit și insensibil sau nepăsător față de suferința semenilor săi. El a devenit indiferent față de suferința săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăția lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală și lăcomie materială dezumanizantă.

Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficiență, de mulțumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieții și al fericirii, nici la săracii și bolnavii nefericiți, care aveau nevoie de ajutorul lui. Prin urmare, putem înțelege mai bine că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoștință, nepăsare și nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut sau pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.

Dumnezeu vede nu numai faptele omului, ci și starea sufletului său

Pe de altă parte, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea îmbunătățită a sufletului său. Binele pe care l-a săvârșit săracul Lazăr constă în curățirea, luminarea și îmbogățirea sufletului său prin virtutea răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin neosândirea aproapelui, nici măcar a bogatului nemilostiv, prin tăcerea sa smerită și pașnică. Deși sărac din punct de vedere material, totuși Lazăr și-a îmbogățit sufletul cu virtuți multe; deși viețuitor cu trupul în lume, el a trăit sufletește în singurătate ca un pustnic, care îmblânzește animalele sau pacifică patimile prin smerenia sufletului său.

Evanghelia de astăzi ne arată că săracul Lazăr este răsplătit cu bucurie veșnică pentru starea sfântă a sufletului său. Numai pentru că avea înainte de moartea fizică un suflet bun, el se bucură după moarte de bunătățile cerești netrecătoare. Deși sărac și bolnav, Lazăr nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a cârtit, nu a zis: ‘Doamne, de ce eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta nemilostiv atât de avut? De ce eu sunt atât de bolnav, iar el atât de sănătos? De ce ești nedrept cu noi?’ Ci, în tăcere pașnică și smerită răbdare, săracul Lazăr și-a întărit, luminat și modelat sufletul său în bunătate. Deși era foarte singur, săracul Lazăr nu s-a plâns de singurătatea sa, ci s-a bucurat de prietenia câinilor care deveniseră mai solidari sau mai omenoși cu el decât oamenii indiferenți și nemilostivi.

Evanghelia de astăzi ne descoperă un adevăr fundamental. Și anume că în fața lui Dumnezeu nu contează numai mulțimea faptelor bune, ci în primul rând contează bunătatea sufletului. Dacă multele fapte bune pe care le-am săvârșit ne duc la mândrie și laudă de sine, atunci nu ne-am îmbogățit cu adevărat sufletul. Numai când faptele bune sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea, cu zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea sufletului nostru devine o stare binecuvântată și mântuitoare. Cu alte cuvinte, vedem că iadul sau raiul încep încă din lumea aceasta în sufletul nostru. Când cultivăm bunătatea și milostivirea, ne deschidem spre rai, spre bunătățile netrecătoare ale lui Dumnezeu. Iar când în sufletul nostru cultivăm nepăsarea, nemilostivirea, răutatea, egoismul, atunci noi înșine, în mod liber, ne îndreptăm spre iad, înțeles ca existență chinuită, egoistă sau individualistă, fără comuniune de iubire smerită și milostivă.

Evanghelia ne mai arată că sufletul bogatului nemilostiv din iad poate comunica spiritual, dar nu poate avea comuniune cu cei milostivi, cu Avraam și cu drepții din rai, nici nu-și poate schimba singur starea existențială în care se află, pentru că n-a cultivat comuniunea iubirii milostive cât a trăit pe pământ. Cererea bogatului nemilostiv către Avraam, părintele spiritual al celor credincioși, de a-i alina suferința cauzată de văpaia focului nu primește răspuns pozitiv, pentru că nici el n-a alinat suferința lui Lazăr cel sărac și bolnav. De asemenea, nici cererea sa ca vreunul dintre cei morți să meargă în lume să spună celor cinci frați ai lui să se pocăiască nu este ascultată: ‘Și i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți’ (Luca 16, 31). Deci, cine nu ascultă de Dumnezeu și de sfinții Lui în timpul vieții pământești nu va fi ascultat de aceștia când va trece la cele veșnice.

Evanghelia de astăzi ne învață că omul trebuie să împlinească voia lui Dumnezeu tot timpul urmând pilda și învățătura drepților și sfinților, nu așteptând minuni la tot pasul și mai ales învieri din morți. De ce? Pentru că învierea sufletului din moartea păcatului prin rugăciune, pocăință și fapte bune este mai necesară decât a vedea morți înviind din mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morților din morminte este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din moartea păcatului cere și osteneală din partea omului, după cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Milostenia – cale spre mântuire

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să înțelegem că judecata Lui este dreaptă și că ea ține seama de libertatea noastră de a alege viața trăită în comuniune cu Dumnezeu, sau în uitare de Dumnezeu, de a trăi viața în iubire milostivă față de oameni, sau în nepăsare față de ei. Dumnezeu este veșnic fericit deoarece este veșnic bun și milostiv. Iar dacă și noi devenim buni și milostivi, ne bucurăm pururea de fericirea raiului, de iubirea Lui milostivă.

După cum se vede și în picturile unor mănăstiri din Bucovina (Voroneț, n.a.), raiul sau iadul, ca stări spirituale diferite în care intră sufletul omului, are legătură cu taina libertății și a iubirii omului. Dacă iubim sau nu iubim pe Dumnezeu, dacă iubim sau nu iubim pe semenii noștri, atunci ne vom împărtăși de fericirea raiului sau de nefericirea iadului. Raiul este bucuria comuniunii de iubire a oamenilor cu Dumnezeu și cu semenii lor, iar iadul este suferința neîmplinirii sau durerea vidului spiritual din sufletul omului că nu a răspuns iubirii milostive a lui Dumnezeu cât timp a trăit pe pământ. De aceea, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de El tot timpul, de a-I mulțumi pentru binefaceri și a-I cere ajutorul, de a fi sensibili la suferința semenilor noștri care sunt săraci, bolnavi și întristați.

Din Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos se inspiră Biserica noastră când organizează cămine pentru bătrâni, pentru copii, pentru orfani, cantine pentru săraci, bolnițe, farmacii, cabinete medicale și spitale. Evanghelia ne învață că de modul în care noi trăim taina iubirii milostive în mod liber aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veșnică dincolo de mormânt.

Să ne ajute Dumnezeu să înțelegem cât de prețioasă este viața noastră pe pământ ca pregătire pentru viața veșnică fericită. Prin cuvântul bun, rugăciunea pentru alții, ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor realizăm ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: ‘Dar din dar se face rai’. Dăruind noi altora din cele ce am primit de la Dumnezeu și le-am cultivat, prin rugăciune și muncă, dobândim raiul sau fericirea vieții veșnice, spre slava lui Dumnezeu, bucuria îngerilor și mântuirea noastră. Amin.

* Text revizuit de autor în anul 2011

•