PILDA CU LAZĂR CEL SĂRAC ŞI BOGATUL

 Acum duminică avem la rând pilda cu Lazăr cel sărac care cerşea la uşa bogatului pe care până şi câinii îl între­ceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situaţia: pe Lazăr l-a ridicat din gunoi în „sânul lui Avraam”, iar pe bogatul l-a aruncat în focul iadului. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 17, 19-31)

E foarte cunoscută această evanghelie, dar înţelesul ei nu este acela că toţi bogaţii ar trece în iad şi toţi săracii în rai. Sunt şi dintre săraci atâţia şi atâţia beţivani şi păcătoşi care vor înfunda iadul – precum şi dintre bogaţii cei milostivi şi cre­dincioşi, atâţia şi atâţia vor do­bândi raiul.

Evanghelia vrea să ne spună încă o dată, cu apăs, că averea şi bogăţia se pot face o primejdie pentru mântuirea sufletului. Această primejdie vine în trei feluri:

Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi alergărilor tre­cătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor.

Averea şi avuţia în sine nu e rea. Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci împietrirea inimii sale faţă de strigătul săracilor, iar aceasta era rodul necredinţei. Bogatul îşi făcuse un idol din averea şi banii lui. Dumnezeul lui era pân­tecele şi plăcerile.

Ce mult se potriveşte şi evanghelia de duminică cu vremile şi oamenii de acum! Bo­gatul din pilda evangheliei este parcă anume bogatul şi îmbo­găţitul din zilele noastre.

E plină lumea de „bogaţi” de felul celui din evanghelie, „al căror Dumnezeu este pân­tecele şi poftele” (Flp 10, 20). Vai, ce [mulţi] sunt şi prin­tre politicieni! E plină lumea de Lazări flămânzi, care rabdă foame… la un pas de chefurile, luxurile şi desfătările ce le fac bogaţii cei necredincioşi. Câţi Lazări nu s-ar putea sătura şi îmbrăca cu chefurile şi risipa bogaţilor fără Dumnezeu! Câţi dintre cei 350 de mii de orfani de război n-ar putea susţine cei 30 de mii de milionari pe care i-a lăsat în ţara noastră războiul şi vremile de după război? Dar din partea aceasta nu vine nimic, nu vine nici măcar o coajă de pâine, pentru că astfel de bogaţi nu cred în nimic, decât în averi şi desfătări.

Va veni însă vremea drep­tei judecăţi. Va veni o vreme când vor crede şi cei necredin­cioşi, dar atunci va fi prea târ­ziu. Istoria păstrează numele unui mare bogat necredincios din Anglia, Charteris John, care îmbia pe patul morţii 30.000 de pfunzi sterline (câteva mili­oane de lei) aceluia care i-ar putea dovedi că nu este iad. Simţea urgia ce-l aşteaptă şi umbla să scape de ea.

Cele trei chei

Evanghelia de duminică ne aduce aminte încă o dată de preţul cel mare al milosteniei. Ce ajutor mare în mântuirea sufletului este şi mi­lostenia!

Un Sf. Părinte spune că împărăţia lui Dumnezeu se poate descuia cu trei chei: cu o cheie de aur, cu o cheie de fier şi cu o cheie de lemn. Cheia de aur o au aleşii Domnului; o are credinţa şi râvna lor cea stră­lucitoare ca aurul. Cheia de fier o au cei cu credinţa tare, iar cheia de lemn o au cei ce prin milostenie Îl află pe Iisus şi cuvintele Lui: „Toate câte aţi fă­cut unuia dintre aceştia mai mici Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).

La uşa bogatului din evan­ghelie era un om ce îmbia bo­gatului o astfel de cheie… Îi îmbia raiul pe un preţ foarte scăzut, dar bogatul n-a voit să-l cumpere. Pe la câte uşi se îmbie şi azi o astfel de cheie, dar oamenii nu vor să o cumpere. „Este [câte un] om ce, cu preţ mic, cum­pără mult” (Ecl 20, 12). Acel preţ mic este milostenia.

Cei doi cerşetori

Evanghe­lia de duminică pune în faţa noastră doi cerşetori. Unul este Lazăr care cerşea o coajă de pâine. „Dar celălalt cine-i?”, vă veţi întreba. Păi celălalt este boga­tul care cerşeşte un picur de apă. Foamea şi suferinţele lui Lazăr au ţinut o clipă, dar setea şi suferinţele bogatului vor ţine o veşnicie. Care a fost oare mai nefericit?

Evanghelia de Duminecă ne mai spune încă un lucru: ne spune precis că timpul mân­tuirii este aici în lumea aceasta; îndată ce murim, s-a isprăvit cu putinţa de a mai face ceva. „Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra” (In 9, 4).

O, ce nebunie mare este a tot amâna întoarcerea la Dumnezeu până soseşte moar­tea! O, în ce nebunie mare trăiesc cei ce nu cred în viaţa viitoare şi nu lucrează nimic pentru dobândirea ei! Dacă ar învia cineva din morţi – spun unii şi azi – poate că ar crede şi ne­credincioşii şi s-ar îndrepta.

Vorbă să fie! Pe un înviat din morţi, lumea de azi l-ar lua în batjocoră. Nimeni nu l-ar crede. Toţi l-ar lua în batjocoră şi ime­diat ar fi arestat ca un „şarla­tan” şi „înşelător de popor”.

Când pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel coborât din cer şi înviat din morţi nu L-a crezut şi nu-L crede lumea – cum ar putea crede unui biet muritor ce ar învia din morţi?

Adevărat spune Evanghelia: „Cei ce nu cred în cele câte ne-a descoperit nouă Dumnezeu nici chiar dacă ar învia cineva din morţi nu vor crede”. Va veni însă o vreme când vor crede, dar atunci va fi prea târziu.

Iadul e plin de credincioşi

Un vestitor al Evangheliei spunea în gura mare că iadul e plin de credincioşi. „Cum aşa?”, se întreba lumea mirată. Păi aşa, că toţi cei ajunşi în osânda ia­dului îşi văd orbia şi nebunia sufletească în care au trăit… Văd iubirea şi dragostea Tatălui ceresc pe care au batjocorit-o… Văd Crucea Golgotei care le-a îmbiat mântuirea… Văd toate şi cred acum în toate, dar credinţa nu le mai ajută nimic.

Aici vom aminti că iadul e plin şi de altfel de credincioşi: de cei care cred în Dum­nezeu şi se tem de El, dar fac voile diavolului.

Scumpii mei fraţi ostaşi şi toţi care vă pregătiţi pentru viaţa cea viitoare! Strigaţi-i pe păcătoşi să se oprească din căile pier­zării, căci desfătarea şi dulceaţa lumii trece, dar osânda rămâne în veci.

Ultima lacrimă – ultimul picur de apă

O ostaşă din Oastea Domnului zăcea pe pa­tul de moarte. Suferise mult în această viaţă. Alături de un soţ necredincios şi pătimaş, cru­cea ca jugul purtase. O soră ostaşă stătea lângă ea şi o mângâia. În clipele morţii, o la­crimă picură din ochii ei cei stinşi. Sora ostaşă o şterse, grăind: „Aceasta este ultima lacrimă ce mai picură din ochii tăi, scumpă surioară… Tu treci acum în lumea scumpului nostru Mântuitor, unde nu mai este durere, nici plân­gere, nici suspinare”.

În acelaşi timp, în celălalt cap al satului trăgea de moarte o femeie ce trăise în dezmierdările şi plăcerile lumii. „Apă – striga muribunda – daţi-mi apă, că mă topesc!” Simţindu-şi sfârşitul, femeia gustă din ultima lingură de apă, zicând: „Acesta este ultimul picur de apă pe care-l mai beau…”.

Ce deosebire între aceste două morţi! Femeia cea cre­dincioasă a adormit în Domnul, lăsând ultima lacrimă de durere – cealaltă a trecut în focul iadului, gustând ultimul picur de apă.

Scumpii mei fraţi ostaşi! Strigaţi pe toate drumurile şi spuneţi tuturor ce nebunie mare este a trăi în lume fără grija vieţii viitoare. Spuneţi-le că des­părţirea dintre Lazăr şi bogatul a fost în lume numai o uşă în­gustă, pe care bogatul ar fi pu­tut-o înlătura – dar în cealaltă viaţă uşa s-a prefăcut în „pră­pastie mare”. Spuneţi-le că între ei şi Dumnezeu este aici în lume numai o despărţire uşoară, pe care o pot înlătura întorcându-se din căile pierzării, – dar dacă n-o înlătură, dacă stărui­e în păcate şi nepăsare de cele sufleteşti, ei înşişi sapă me­reu la prăpastia dintre ei şi Dumnezeu, dintre raiul şi iadul lor de mâine.

Ce lucru înfricoşat este acesta! Doamne, fereşte-ne de el!

«Lumina Satelor» nr. 43 / 20 oct. 1929, p. 4

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016