Vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor

 

Să ne împărtăşim mai întâi – ca întotdeauna în dumnezeiasca Liturghie a duminicii – din cuvântul lui Dumnezeu. Precum a zis Domnul: “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţa veşnică”, aşa să ne împărtăşim şi astăzi – pentru viaţa de veci, pentru viaţa deplină – din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei:

Iubiţilor, de atâtea ori am ascultat acest loc al Sfintei Evanghelii. Şi Bunul Dumnezeu ne-a împărtăşit înţelegere, lumină, spre zidirea sufletului fiecăruia dintre noi. Să-L rugăm şi acum că, în lumina Lui, să vedem lumina sfântă din această tragedie a sufletului, a vieţii omeneşti (una dintre cele mai cutremurătoare), anume un om stăpânit de demoni mulţi, de legiune, fapt socotit adeseori de medici (şi de noi ceilalţi, profani) numai o boală mentală. Dar orice boală, văzută mai adânc, nu e de la om. Şi, mai adânc, nu e de la Dumnezeu. Ci, hotărât, de la cel rău. Cum a întâmpinat Iisus atunci – cum întâmpina şi astăzi – o asemenea cădere tragică a omului? Dacă noi am gândi şi ne-am cerceta în adânc, am simţi şi am recunoaşte că, într-un anume fel, fiecare este atins, puţin sau mai mult, de lucrarea celui rău, căci păcatul prin cel rău a intrat în lume. Originea răului nu e în om, ci în îngerul căzut. De aceea, cum vom vedea pe parcursul smerit al cuvântului, vom încerca să desluşim ispitele şi păcatele care vin de la noi (dar după cădere, după ispita demonului) şi cele care vin continuu şi în chip nemijlocit de la demon, aşa cum ne învaţă dumnezeieştii Părinţi.

Am ascultat cum Sfântul evanghelist Luca ne descrie: mergând Iisus pe ţărmul celălalt al lacului Ghenizaret (sau Marea Galileii), deci spre răsărit, într-un ţinut care era numit “al gherghesenilor” şi “al gadarenilor”, L-a întâmpinat sărmanul demonizat. Cum îl descrie Sfântul evanghelist Luca – şi ceilalţi evanghelişti (în Evanghelia după Matei e vorba de doi demonizaţi) – cât de înspăimântător era pentru lumea înfricoşată de tot răul! Nu mai punea haina pe el, nu mai locuia în casă, ci prin morminte… Moartea unde a fost provocată? Cum spune dumnezeiescul Pavel: de aceea a trimis Tatăl pe Fiul Său, să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavol. Şi sărmanul demonizat îşi căuta, din timpul vieţuirii lui nefericite, locul mormântului. Oamenii încercau să-l ţină undeva, într-o casă, închis, legat; el sfărâma obezile şi alergă în pustie. Şi, văzându-L pe Iisus, a înaintat. Închipuiţi-vă, toată lumea se înspăimântă când îl privea, de departe. Se înţelege că Iisus nu se înspăimântă; se mâhneşte adânc şi îl întâmpină. Şi, uimitor, demonul din el Îi vorbeşte Mântuitorului şi-L recunoaşte de Fiu al lui Dumnezeu.

Va spune mai pe urmă Sfântul Iacov: “şi demonii cred; şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Cred, în spaimă însă. Să nu uităm, să luăm aminte – mai ales cei care sunt ispitiţi să nu creadă – căci el, demonul, care crede, îndeamnă pe oameni să nu creadă. Aceasta e una din cele mai grave ispite ale demonului.

Atât de clară, de limpede pare credinţa lui, încât Îi spune Mântuitorului “cu glas mare, căzând înaintea Lui: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui! Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea”.

“Nu mă chinui!”… Iubiţilor, ce însemna acest chin? Şi ce înseamnă chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se desluşeşte una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne dă aici un tâlc adânc Sfântul Isaac Şirul, care spune: “Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin. Căci tristeţea întipărită în inima de păcatul faţă de iubire e mai ascuţită decât orice chin din lume. E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoştinţei adevărului, care, după mărturisirea de obşte, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, iar pe cei ce au făcut cele cuvenite îi veseleşte. Şi aceasta este, după judecata mea, părerea de rău sau chinul din gheenă. Dragostea îmbata însă sufletele celor de sus cu desfătarea ei”.

O, Doamne, înţelegem adâncul acestei mărturii! Judecată, osânda lui Dumnezeu, chiar cele şase întrebări ale Judecăţii (pe care le evocam intodeauna la Evanghelia din Duminica Judecăţii: “Am fost flămând, însetat, gol, străin, bolnav, în temniţă… şi nu M-aţi slujit”) tot taină a iubirii sunt. Atunci, care este osânda lui Dumnezeu? Care e pedeapsa lui Dumnezeu? Să nu greşim în veci şi să nu hulim în felul acesta! Judecată, osânda, pedeapsa lui Dumnezeu este iubire. Atunci când auzim că vor merge cei păcătoşi în osânda veşnică, aceasta înseamnă că vor suporta osânda iubirii. Nu este alta. Mulţi au aplicat Dumnezeirii gândurile, păcatele lor, judecându-L pe Dumnezeu, socotind că El este, în vreun fel, chiar autorul morţii. Doamne păzeşte! Dumnezeu n-a făcut moartea, spune Scriptura, şi nu se bucură de osânda şi de moartea celor vii. Căci vii le-a făcut pe toate.

Acesta este unul dintre cele mai adânci adevăruri pe care trebuie să le gândim; şi să ne împărtăşim din el. Pentru că, împărtăşindu-ne din iubire, ne împărtăşim din veşnicia lui Dumnezeu. Acelaşi Părinte, Isaac Şirul, spune: “Cel ce se hrăneşte cu iubirea se hrăneşte cu viaţa veşnică a lui Dumnezeu”. Simţi, în iubire, totdeauna, luminând în tine veşnicia, puterea vieţii de veci. Altfel, cum au spus şi Isaac Sirul şi alţi Părinţi, sărmanul om (şi nefericitul demon) nu pot suporta iubirea. Vai celui care nu poate suporta iubirea, care simte “cărbuni de foc aprinşi în inima lui”, cum spune Isaia proorocul! Sau: “Iadul e durerea celor ce nu pot iubi” (Dostoievski), şi încă: “Iadul este crimă împotriva iubirii” (Eugen Ionescu).

Atunci, aceasta cerea demonul: “Nu mă chinui!” – Nu mă chinui cu iubirea! Şi, întrebând Iisus: “Care îţi este numele?”, demonul (omul, căci prin gura lui vorbea) a răspuns: “Legiune, că suntem mulţi”. Şi aici, la fel, se dezvăluie o faţa întunecată a tragediei demonizatului; a oricărui demonizat: nu omul a vorbit. A vorbit demonul din el. Şi-L rugau demonii pe Iisus: “De porunceşti cumva să ieşim, nu ne mâna în adânc!”. La Apocalipsă, dumnezeiescul Ioan vorbeşte de “adâncimile satanei” – invenţiile demonice cu care ispiteşte din adânc. Demonii nu doreau să meargă în adânc, într-un anume fel, la obârşia lor, la obârşia răului. Dar era acolo o turmă de porci; şi L-au rugat pe Mântuitorul: “Îngăduieşte-ne să intrăm în turma de porci!”. Nu în adânc să meargă ci – o, nefericiţii! – să-şi ducă mai departe slujba lor de distrugere. Iar, în taina mare a libertăţii şi, într-un fel, a “rugăciunii” lor (dacă o putem numi aşa), le-a îngăduit; revelator, ca să descopere lucrul lor, al demonilor, în lume. Aşa trebuie să înţelegem partea ultimă a acestei pericope (la care ne vom referi în final). Şi intrând în turma de porci, precum am auzit, legiunea de demoni, care pe sărmanul îndrăcit îl chinuia şi-l alerga, acum pe aceste nefericite necuvântătoare le chinuie, le aleargă, făcându-le să se arunce de pe ţărm în lac. Păzitorii se înfricoşează, totdeodată, şi de priveliştea care li se arată, de prezenţa lui Dumnezeu şi a lucrării Lui, dar şi de paguba pentru care socoteau că vor răspunde. Aleargă în cetate, vestesc, gherghesenii vin, află cum a fost vindecat demonizatul (ei îl cunoşteau), şi-l văd deodată la picioarele Mântuitorului, liniştit. Dar, uimitor, de spaimă, de pagubă, Îl roagă pe Iisus să plece de la ei; să-i lase în lumea gândurilor lor. Scăpaseră de demonizat, însă pierduseră turma de porci. Iisus primeşte cuvântul lor. Se retrage. Cel vindecat se apropie şi-L roagă să rămână cu El. Dar Iisus îi spune: “Mergi şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”. Iisus se urcă în corabie, cel vindecat, redobândindu-şi chipul, zidit după chipul Celui care îl vindecase acum (al lui Iisus), vesteşte acolo, în cetatea, în casa lui, în tot ţinutul…

De ce l-a trimis Iisus? Altădată, când vindeca orbi sau alţi bolnavi, le spunea: “Vedeţi, să nu spuneţi nimănui!”. Tainic. Acum, dimpotrivă, nu-l ia cu Dânsul. Avea ucenici. Îl lăsa acolo să fie apostol, să spună ce-i dăruise lui. Îi redescoperise şi-i redăruise chipul lui, după chip divin. Mântuitorul l-a trimis să vestească, pentru că lumea de acolo, de bună seamă, avea să audă cum turma de porci se prăvălise în adânc, iar privindu-l acum pe cel vindecat, să aibă în faţă taina binelui şi a răului. A răului, care a intrat în lume prin demon şi care îl sluţise, făcând din sărmanul om – o, nefericitul de el! – un vas în care era legiune de demoni; şi a binelui, căci oamenii puteau să vadă cum răul care a pus stăpânire pe om poate fi scos, înlăturat de Dumnezeu, ca omul să-şi redobândească, să-şi redescopere chipul. Mai mult, să vadă că ţinta demonului nu este numai omul, ci întreaga făptura, opera divină. Pentru care pe atâţia dintre noi îi pătrunde cu gândurile lui distrugătoare, ca să facă această operă divină – Creaţia – irespirabilă, să o întineze.

De aceea cel vindecat trebuia să stea mărturie şi, dacă vreţi, să fie cuvântul – am zice, definitoriu – al binelui şi al răului. Binele e Dumnezeu. Şi trebuie să ştii, suflete, ce înseamnă binele, că orice gând, cuvânt şi lucru al tău să fie închinat zidirii. După aceasta cunoşti că te afli în bine – când prin toate creezi, dai viaţa, salvezi. Iar răul e ceea ce e lipsit de acest rost ziditor, tot ceea ce este deşertăciune şi, mai grav, tot ceea ce distruge.

Aflându-mă la un moment dat în dialog cu o personalitate, un rector al unei universităţi, a venit vorba despre o asemenea tema. Şi am subliniat: “binele creează; răul distruge”. Pe bună dreptate, în dialog a apărut întrebarea: “dar dacă răul distruge, nu trebuie şi noi să-l distrugem?”. Iar eu am răspuns: “tocmai aceasta a făcut Hristos pe Cruce: a răstignit răul; a răstignit păcatul omului”. Şi n-a rămas la actul distrugerii răului. Răul l-a distrus, dar făptura a înălţat-o la Înviere. Căci Hristos, răstignindu-Se şi răstignind în El răul nostru, păcatul nostru, firea umană pe care Şi-a luat-o din sângiurile Fecioarei a dus-o la Înviere. De aceea zic Părinţii: “Iubeşte pe păcătos; urăşte păcatele lui!”.
Iisus a izgonit păcatul, răul din cel demonizat, şi a redescoperit chipul divin din el, chipul originar. În acel demonizat Iisus contempla în adânc chipul zidit de El. Căci aşa a lucrat Dumnezeu dintru început: l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Lui. Mai tâlcuit: l-a zidit pe om – şi aceasta-i definiţia noastră potrivit Scripturii – după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva nesfârşitei asemănări cu El. Şi atunci, Iisus aşa a vindecat: a distrus răul şi l-a salvat pe om. L-a trimis pe om să spună celor din jur, care cugetau înspăimântaţi la pieirea, la pierderea bieţilor porci, că a fost salvat omul; şi să le arate distincţia între bine şi rău.

Aceasta e – atât de limpede – distincţia între bine şi rău; s-o ştim şi s-o mărturisim: atunci cunoşti că te afli în bine şi în adevăr, când orice gând, orice cuvânt, orice lucru al tău e închinat unui sens creator, binefăcător, de viaţă dătător. Tu poţi să creezi şi pentru distrugere. Să reţinem! Sunt încredinţat că aceasta este mărturia adevărului. Ce înseamnă a fi în adevăr? Aceasta înseamnă, repet: că orice gând, orice intenţie a ta, orice cuvânt sau gest al tău, oriunde te afli – cu semenul tău, pe stradă, în piaţă, în şcoala – să fie ziditoare, să creeze. Pentru că suntem creaţi după chipul Creatorului. Şi, dimpotrivă, când gândul, cuvântul, fapta ta sunt distrugătoare de viaţă, nu eşti în bine. Aşadar, să distrugi numai răul!

Aici două idei ne întâmpină. Erau faţă în faţă Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu făcut om – şi sărmanul demonizat. Cum s-a săvârşit vindecarea lui se înţelege: Mântuitorul a poruncit demonilor să iasă. Şi s-a redescoperit chipul. O, Doamne, de câte ori gândim la chipul nostru originar, să cugetăm ce a însemnat această hotărâre divină: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Şi Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: “Cui a zis Dumnezeu «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră»? Cui Altuia, zice el, dacă nu propriului Său Fiu şi Chip?”; Cel care este strălucirea slavei Sale; Cel care a zis: “Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Deci suntem făcuţi după chipul Fiului din veci. Şi gândeşte-te – o, creştine! – după chipul Fiului din veci al lui Dumnezeu, în Care iubirea şi lumina părintească s-au revărsat fiinţial şi Duhul Sfânt luminează faţa Lui. Căci “în Duhul Sfânt noi rostim «Domn este Iisus»”. Atunci, tu, omule, aşa ai fost plăsmuit: s-a insuflat în tine suflare de viaţă divină, prin care ţi se dă adevărul divin – şi, de asemenea, putere divină – să birui în tine ispită şi să dobândeşti cunoştinţă – duhul cunoştinţei, al dreptei credinţe, al temerii de a pierde lumina şi iubirea lui Dumnezeu, în sfârşit, toate aceste virtuţi. Zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul că însuşirile dumnezeieşti – mai ales cele morale – adică spiritualitatea divină, înţelepciunea divină, bunătatea divină, ştiinţa divină, şi celelalte – le-a insuflat Dumnezeu în noi. Adam a primit aceste însuşiri divine, şi prin ele s-a sădit virtutea în noi. Reţineţi şi această idee teologică adâncă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, anume că însuşirile Dumnezeirii insuflate în om devin virtuţile omului.

A fi după chipul divin înseamnă a te împărtăşi din lumină divină, din înţelepciune divină, din înţelegere divină, din sfat dumnezeiesc, din puterea de a birui răul, din cunoştinţă. În toate să vezi legile lui Dumnezeu şi rosturile; în fiecare făptură să vezi semănată, întrupata acolo, o raţiune divină. Tot aşa cum sfinţii mergeau printre flori, le auzeau grăind despre măreţia lui Dumnezeu şi le mângâiau cu toiagul: “Nu strigaţi aşa tare! Nu-L preamăriţi cu atâta zgomot pe Dumnezeu!”. Noi nu auzim glasurile lor, dar sfinţii le aud. Sau alţii care aud glasurile astrelor cereşti, muzica sferelor cereşti… Şi, ca un adânc de taină, Adam dobândise toate acestea – fericitul Adam – fără un “înainte de”, fără ceea ce avem noi – un trecut. Când privim în trecutul nostru, vedem atâta întuneric, atâta umbra… Adam nu avea acest trecut. Căderea s-a produs mai târziu. Abia pe urmă a venit gândirea trecutului.

Rogu-vă să cugetăm numai la aceasta: câtă frumuseţe insufla chipului tău această lumină divină şi iubire divină, bunătate, pace şi înţelegere! E acea frumuseţe netrecătoare, căci dacă frumuseţea trupului trece, această frumuseţe divină, a darurilor dumnezeieşti, a virtuţilor, nu trece. Virtuţile, cum spun dumnezeieştii Părinţi, sunt mai bătrâne decât noi; pentru că sunt însuşiri dumnezeieşti. De aceea noi mărturisim lumina, harul dumnezeiesc necreat şi veşnic. Iar tu, vremelnicule, te împărtăşeşti atunci din veşnicia lui Dumnezeu. Aceasta este frumuseţea sufletească. Să cugetaţi la ea, iubiţilor! Ea te înfrumuseţează la orice vârstă; căci e din veşnicie; ea nu are timp, ea nu are ani. Cu această frumuseţe a fost zidit Adam, şi în adânc se păstrează în tot omul. Demonul a fost cel care îl urâţise.

Cum lucrează demonul în cădere? Îi insuflă omului cele ale lui. Mai întâi uitarea – uiţi de darul lui Dumnezeu; apoi nepăsarea, credinţa strâmbă, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, înfurierea (cu furie năpraznică), ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea (fără temei), frică, laşitatea, ceartă, rivalitatea, pizmuirea, slava deşartă, făţărnicia, minciună, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, trândăvirea, micimea de suflet, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, dorinţa de a plăcea oamenilor, viclenia, neruşinarea, linguşirea, înşelăciunea, ironia (cu gând rău), duplicitatea, învoirea cu păcatele pătimaşe, gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, înmulţirea până la obsesie a gândurilor de la cel rău (obsesia că nu mai poţi scăpa; numai Dumnezeu te scapă). Doamne, când ai în faţă aceste două lumi, abia atunci (dobândind şi înţelesul lor) simţi dorul de a te izbăvi. Desluşeşti atunci de unde vin aceste ispite, forme ale căderii, care te urâţesc, te schimonosesc. Dacă atât de frumos arata orice bătrân, străluminat dinlăuntru de virtuţi, în schimb, o, cât te urâţesc patimile! Dacă te-ai putea privi… Oamenii nu doresc să fie frumoşi la chip? Dar frumuseţea chipului doar cu sulemeneli – să mă iertaţi că o spun – nu e frumuseţe. Dacă dorim frumuseţe, să ne împărtăşim din darurile dumnezeieşti ale virtuţilor divine, care refac în noi chipul după care am fost urziţi – al Mântuitorului Hristos. Şi ori de câte ori, prin ispita, cel rău încearcă să ne întoarcă de la harul, de la lumină divină, să chemăm ajutorul lui Dumnezeu; căci, aşa cum spune Apostolul Iacov: “Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este” (Iacov 1, 17).

Gândind la acest cuvânt, mi-am zis aşa: Doamne, de unde vine ceea ce numim noi progres, suiş continuu? Vine din lumea aceasta? Dacă progresul – reţineţi ideea! – ar fi din lumea aceasta, atunci, în chip firesc, cu fiecare copil al nostru – care e o unicitate şi o noutate – ar trebui să fie un progres; şi, totdeauna, copiii ar trebui să fie superiori părinţilor. Dacă unul e om de geniu, fiul lui ar trebui să fie şi mai genial. Dar, din nefericire, nu-i aşa. Atunci, Doamne, am înţeles cu adevărat că progresul nu este o taină a lumii acesteia. Nu e din lumea aceasta. Evoluţia nu produce un suiş din ea însăşi, aşa cum au încercat să ne amăgească, să ne smintească, să ne înşele cei din veacul trecut. (Am aflat că, în prezent, în America nu se mai predă Evoluţionismul. I-a luminat Bunul Dumnezeu.) Dacă progresul ar fi din lumea aceasta, neîncetat am spori noi de la noi înşine. Or, nu sporim noi; şi e bine. Un american, pe care l-am mai citat – Ian Tattersall –, în lucrarea lui L’émergence de l’homme. Essai sur l’évolution et l’unicité humaine , spune: “Constatăm evoluţia, dar numai retrospectiv. (…) Natura nu poate evolua din ea însăşi; ea e oarbă”. Şi încheie cartea cu următorul cuvânt: “Gândul de perfectibilitate (adică noi singuri de am vrea să ne perfecţionăm), ieri sau azi, nu-i decât o iluzie”. E uimitor! Dacă l-aş întâlni, l-aş îmbrăţişa. Pentru ce? Pentru cinstea, pentru onestitatea lui. Rar s-a scris atât de cinstit de către un om învăţat, care este însuşi directorul Institutului Naţional de Antropologie şi Istorie a Omului din Statele Unite.

Când am săvârşit deunăzi Taina Sfântului Botez, simţeam, credeţi-mă, harul pe care-l primeşte pruncul. Şi acest har de la botez, Doamne, e slavă, chipul Tău, viitorul şi progresul. Nu e cu putinţă, iubiţilor, schimbarea fără har. Oamenii reuşesc să transfigureze într-un fel (sau să întineze) natura; dar ei nu se schimbă. Şi nu se pot schimba decât atunci când Mântuitorul – aşa cum a apărut în faţa demonizatului – se arată în faţa noastră, chemat de noi. Chemăm harul Lui, să se oglindească în noi chipul Lui. Aici e taina progresului lumii. Trebuie s-o ştim şi s-o mărturisim copiilor noştri, elevilor noştri, studenţilor noştri şi tuturor.

Astfel că, deşi demonul Îl mărturisea pe Hristos, blasfemia şi ateismul sunt operele lui. Zic Părinţii: de păcatele de la trup vom răspunde noi (desfrâul, avortul şi celelalte), dar păcatele hulirii lui Dumnezeu, ale despărţirii de Dumnezeu, acelea vin de la demon. Şi adăugă Părinţii alt cuvânt: “Omule, ia aminte! Totdeauna când eşti ispitit de îndoială, de hulă împotriva lui Dumnezeu, e de la demon. De acele păcate nu vei fi tu osândit, pentru că sunt de la demon”. E o mare taină, pe care o descoperă Patriarhul Petru al Alexandriei. El a primit pe un pustnic, care l-a întrebat: “Ce să mă fac, Părinte Patriarh? Gânduri de hulă, de necredinţă mă bântuie”. Atunci patriarhul i-a spus: “Fiule, linişteşte-te. De la demon sunt şi mai ales el va fi judecat pentru aceasta. Ca şi eu eram frământat, şi am mers la Ava Pafnutie …”. Acesta i-a spus patriarhului Petru: “Când m-au prins pe mine chinuitorii, m-au dus să mă muncească pentru mărturisirea lui Hristos. Când mă munceau (era ca o judecată a lui) – cu cârlige de fier strunjeau trupul meu – vicleanul diavol îmi aducea gânduri de hulă spre Dumnezeu, iar eu îi răspundeam cu mâhnire şi tristeţe: O, sărmane duh viclean şi necurat! Eu sufletul meu şi trupul şi toată viaţa mea îmi dau chinurilor şi morţii pentru Dumnezeu, iar tu îmi aduci mie gânduri de hulă? Păi de aş huli eu pe Domnul Dumnezeul meu după vicleanul şi vrăjmăşescul tău sfat, nu mi-aş da trupul şi sângele meu muncilor şi focului pentru Dânsul. Şi hula ta se va întoarce asupra ta” (aşa cum spusese Psalmistul: “Intoarce-se-vă răutatea lui la capul lui”).

Mulţi creştini au fost chinuiţi în timpurile din urmă, în toate ţările, de cel rău, pentru a-şi lepăda credinţa; e vorba de aceeaşi temă din vremea marilor prigoane. Şi au rezistat, au supravieţuit şi au mărturisit. Bunule Doamne, aşa ne rugăm: să strălucească în noi lumina feţei Tale! Aşa cum Tu, în faţa celui demonizat, ai strălucit asupra lui, demonii au fugit şi chipul celui zidit de Tine, după chipul Tău, l-ai arătat în faţa mulţimilor liniştit, senin, luminos, redobândind dragostea şi lumina cea dintâi. Fă, Doamne, şi în noi să strălucească frumuseţea feţei Tale, lumina Ta, iubirea Ta, bunătatea Ta, pacea Ta, frumuseţea Ta! Fă, Doamne, că ea să strălucească şi pe feţele acestor oameni, ale noastre şi ale tuturor celor care poartă în ei harul Duhului Tău şi sunt temple ale Duhului Sfânt – aşa cum tot Isaac Sirul spune: “Strălucirea Ta, Doamne, din adâncul inimii, este darul, plata pe care ne-o faci”! Iar bucuria divină – aceasta ofrandă negrăită, biruitoare asupra oricărui rău din lume, mărturie a adevărului şi a luminii – să nu ne părăsească niciodată. De la Tine Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, cu Preacurata-Ţi Maică şi cu toţi sfinţii. Amin.

Părintele Constantin Galeriu
Sursa:http://www.crestinortodox.ro