Cateheza de Duminică: despre “Sfânta Cruce. Suferința ca asumare a crucii.”

 Iată o scurtă explicație generală a semnificației crucii:

 

Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce;

Pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre;

Prin Cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu și cu Tatăl;

Prin Cruce, a pogorât peste noi darurile harului și toate binecuvântările Cerului.

 

Așa este crucea Domnului prin ea însăși.

 

Fiecare dintre noi se face părtaș puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce. Crucea persoanală a fiecăruia, când se unește cu Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este și Crucea lui Hristos. Nu veți întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părțile de cruci, ca să nu se ostenească căutându-și crucea și ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos.

 

Putem spune și așa: uită-te în jurul tău și înlăuntrul tău, descoperă-ți crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos și vei fi mântuit.

 

Cu toate că fiecare își poartă crucea și fără să vrea, și, de cele mai multe ori, crucea nu este ușoară, ci anevoie de purtat, totuși, nu fiecare o privește în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mântuirii sale. De aceea crucea nu este mântuitoare pentru fiecare.

 

Să luăm la rând toate crucile posibile și să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mântuitoare.

 

Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei:

I. Crucile exterioare, alcătuite din suferințe și necazuri și, în general, dintr-o nefericită soartă pământească;

II. Crucile interioare, născute din lupta cu patimile și cu poftele, pentru a câștiga virtuțile;

III. Crucile harice (de duh și de dar) care sunt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

 

I. Crucile exterioare sunt cele mai complexe și mai diverse cruci, răspândite pe toate drumurile noastre și întâlnite aproape la fiecare pas. Aici putem include: supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiați, necazurile de la serviciu, tot felul de privațiuni și de pagube, neplăcerile familiale, relațiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile, și, în general, soarta pământească, mai mult sau mai puțin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăția, nici slava, nicio mărire pământească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viața noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc și nu se

vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc.

 

(…) De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri și strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băștinaș în patria sa ci ca un călător și ca un venetic într-o țară străină și să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Când omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai și, în afara Raiului, a fost imediat înconjurat de necazuri de lipsuri și de tot felul de greutăți ca să țină minte că nu se află la locul său ci este pedepsit, și ca să se îngrijească să caute miluire și revenire la rangul său.(…) Îți este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ți cât de cât capul și adu-ți aminte că există Dumnezeu care Se îngrjește de tine ca un părinte și nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduința și cu voia Lui. Nimeni altul decât El ți-a trimis-o. Iar El știe foarte bine de ce, cui și când să-i trimită. Și când trimite, trimite spre binele aceluia care primește suferința. Așadar, uită-te în jurul tău și vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui

Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ți curețe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ți dea ocazia să-ți arăți răbdarea și credința în El, pentru ca apoi să-și arate în tine slava milostivirii Sale.

 

(…) De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ți dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ți în inimă credința generală și neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru și tâlcuiește-i sufletului tulburat: așa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepsește Dumnezeu, acela-I este ca un fiu.

 

(…) Așadar, indiferent de porți soarta amară a tuturor ori suferințele și necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoștință din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatului ori ca pe o cheie care deschide ușa la Împărăția Cerească. Nu cârti, nu invidia pe altul și nu te lăsa pradă tânguirii zadarnice. Căci așa se întâmplă în nenorocire: unul începe să se tânguiască și să cârtească, altul se pierde de tot cu firea și cade în deznădejde iar altul se cufundă în necazul său și doar suferă, fără a se mișca și cu mintea și fără să-și înalțe suferința inimii spre Dumnezeu. Toți aceștia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise și pierd, astfel, momentul prielnic și ziua mântuirii.

 

Domnul le dă în mâini conlucrarea mântuirii iar ei o resping. I-a ajuns necazul și suferința. Oricum, îți porți deja crucea. Fă, așadar ca această purtare să-ți fie spre mântuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muți munții din loc, ci să aduci o mică schimbare în mișcarea gândurilor și în stările inimii tale. Deșteaptă-ți recunoștința, smerește-te sub mâna puternică, pocăiește-te, îndreptează-ți viața.

 

II. Crucile lăuntrice (interioare) le întâlnim în timpul luptei cu patimile și cu poftele. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrânge omul vreo patimă de câteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrânge de câteva ori, o va strivi. Dacă încă o va înfrânge, atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Și fiindcă această luptă este anevoiasă, amară și dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlântată înlăuntrul nostru. Cel care luptă cu patimile, uneori parcă are mâinile țintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atât este de greu și de dureros. (…) Lupta cu

patimile sau cu dezrădăcinarea lor este dureroasă, dar mântuitoare. (…) Închipuiți-vă liniștea, bucuria și lumina care se vor instaura în inimă după biruirea patimilor și cu aceasta încălziți-vă râvna ridicării împotriva lor. (…) Pomul vieții cel din Rai a rămas tot în Rai. În locul lui, pe pământ, s-a înălțat pomul Crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul și va fi viu.

 

III. Pe crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu se ridică creștinii cei mai desăvârșiți.

 

(…) Dacă te-ai curățat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată și neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfă I se cuvine Neprihănitului.

 

Privește Golgota. Acolo, crucea tâlharului înțelept este crucea curățirii de patimi, iar crucea Domnului este crucea jertfei curate și neprihănite.Ea este rodul predării în voia lui Dumnezeu – necondiționată, deplină, fără întoarcere. (…) Aceasta este culmea desăvârșirii creștine la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, când Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toți. De aceea toți cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicție cu toate rânduielile vieții pământești și ori suferă prigoane și chinuri, ori devin nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieții lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sunt uniți cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu. Numai prin El, Unicul, trăiesc și lucrează, ascunzându-se în cea mai adâncă și mai tăinuită tăcere, într-o totală lipsă de orice mișcare. Se spune că sus, la limita atmosferei noastre, se oprește orice mișcare a stihiilor pământești. Acolo tronează liniștită numai stihiia universală.

 

Acesta este modelul celor răstigniți împreună cu Hristos, care au încetat să mai trăiască prin viața lor și au început să trăiască numai în Hristos, sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predării în voia lui Dumnezeu, singura care le dă valoare și care lucrează în ei, respingând orice socoteli și acțiuni personale.

 

 

(…) Pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfârșitul, unde trebuie să fim și să ajungem, și pentru ca, știind, să înțelegeți cu toții că, orice ați avea sau ați face bun să-l socotiți drept nimic dacă nu ați ajuns până la această înălțime a vieții duhovnicești care ne-a fost menită și care este așteptată de la noi. Mulți cred că viața creștină este la fel ca și alte feluri de a trăi; nu este așa. Ea începe prin pocăință, se continuă prin lupta cu patimile și se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curățit de patimi și prin cufundarea în Dumnezeu.

 

(…) Știind acestea, să stăm, fraților, pe Golgota în fața crucilor și să începem să ne măsurăm cu ele și pe ele cu noi, fiecăruia care i se potrivește. Simon Cirineul, cel ce a purtat cucea Domnului este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri și privațiuni exterioare. Tâlharul ce înțelept răstignit reprezintă pe cel ce se luptă cu patimile iar Domnul pe Cruce reprezintă pe bărbații desăvârșiți, răstigniți prin predarea în voia lui Dumnezeu.

 

Dar crucea tâlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfâșie, îi răstignesc de moarte nedându-le nicio bucurie și niciun fel de speranță.

 

După aceste semnalmente măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci și, după ele, află cine ești: Simon Cirineul, tâlharul cel înțelept sau cel ce îl imită pe Domnul Hristos sau tâlharul cel rău din pricina patimilor ce te consumă?

Sfântul Teofan Zăvorâtul : Viața lăuntrică (Editura Sophia, București, 2004.)