Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXIII-a după Rusalii

 Duminica Vameșului și a Fariseului‘, denumită astfel după Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioadă a anului bisericesc, ce cuprinde Postul Sfintelor Paști și cele trei duminici pregătitoare (Duminica Vameșului și a Fariseului, a Fiului Risipitor și a Înfricoșătoarei Judecăți). Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numită Triod și folosită cu preponderență în acest interval, care conține unele canoane alcătuite din trei cântări (ode), și nu din nouă (sau opt mai exact), așa cum sunt alcătuite canoanele obișnuite.

Repere ale urcușului spre Înviere

Perioada Triodului este un timp de rugăciune mai intensă, de ascultare mai atentă a Sfintei Scripturi, o perioadă de pocăință și de spovedanie, de împărtășire mai deasă și de milostenie arătată celor în nevoi.

Înaintea începerii Postului Mare, Biserica a rânduit trei duminici pregătitoare, ca să învățăm că pentru înnoirea vieții noastre sufletești, pentru învierea sufletului din moartea păcatului și pentru întâlnirea lui cu Hristos Cel răstignit și înviat, sunt esențiale trei lucrări mari, și anume: rugăciunea smerită, pocăința sinceră și milostenia generoasă. Așadar, Biserica a rânduit aceste duminici pregătitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi să pornim la drum cunoscând scopul și traseul urcușului nostru duhovnicesc spre Înviere, dar și mijloacele de pregătire pentru a primi cu bucurie lumina Sfintelor Paști.

Să învățăm de la fariseu fapta cea bună, iar de la vameș, rugăciunea smerită

Evanghelia acestei Duminici este, înainte de toate, un îndemn la rugăciune smerită. Prin pilda pe care ne-o spune, Mântuitorul Hristos ne învață că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci numai rugăciunea smerită, făcută întru umilință: ‘oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel care se smerește pe sine se va înălța’. Cu alte cuvinte, rugăciunea care ne înalță este rugăciunea făcută întru smerenie, iar rugăciunea care ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu și ne dăunează din punct de vedere spiritual este rugăciunea făcută cu mândrie.

Fariseul ‘se ruga în sine’, adică în sufletul său și pentru sine, încât nimeni nu auzea rugăciunea sa. Prin urmare, Evanghelia ne învață că Dumnezeu cunoaște gândurile oamenilor și aude rugăciunile lor (cf. Psalm 93, 9), chiar și atunci când acestea sunt exprimate fără glas.

Evanghelia ne mai spune că fariseul ‘stătea drept’, ‘iar vameșul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-și ridice spre cer, ci își bătea pieptul său și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului’. Atât poziția semeață a fariseului, cât și cea smerită a vameșului dezvăluie stările lor sufletești: mândrie și mulțumire de sine, la fariseu, pocăință și smerenie, la vameș. Iată amănunte care, la prima vedere, par lipsite de importanță, dar, în realitate, ele cuprind sensuri sau înțelesuri prețioase, astfel încât în Sfânta Evanghelie nici un cuvânt nu este de prisos.

Din descrierea poziției sau atitudinii vameșului și fariseului în timpul rugăciunii, învățăm că rugăciunea de pocăință nu este numai o lucrare a sufletului, ci o lucrare duhovnicească a sufletului și a trupului împreună. Urmând pilda vameșului păcătos, dar smerit, în perioada postului și noi, creștinii, facem multe metanii sau închinăciuni, aplecând privirea și trupul spre pământ, ca semn de smerenie și de pocăință, recunoscând astfel că păcatul ne trage spre cele pământești și spre moarte, însă mila sau harul lui Dumnezeu și iertarea Lui ne ridică spre cele cerești, adică spre lumina vieții veșnice.

Din Sfânta Evanghelie se vede că fariseul este un om drept, dar mândru, în timp ce vameșul este un om păcătos, dar smerit. Prima concluzie pe care o putem trage după ascultarea acestei Evanghelii este aceea că Dumnezeu preferă un păcătos smerit unui drept mândru. Totuși, cântările Triodului, care se referă la Evanghelia acestei Duminici, lasă să se înțeleagă că preferința lui Dumnezeu pentru smerenia vameșului nu înseamnă aprobarea păcatelor vameșului și nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului. Ca atare, Triodul ne îndeamnă să imităm virtuțile sau faptele bune ale fariseului și, în același timp, să cultivăm smerenia vameșului. Așadar, Biserica ne îndeamnă, deodată, la fapte bune și la multă smerenie. Acest îndemn este clar exprimat în slujba Utreniei din Duminica Vameșului și a Fariseului, Cântarea a 5-a: ‘Să ne sârguim a urma virtuților fariseului și a râvni smerenia vameșului; urând necuviința greșelilor de la amândoi, adică trufia și pierderea (pierzarea, n.n.)‘ (Triod, București, 2000, p. 9).

Numai smerenia deschide ușile iertării păcatelor

Analizând cu atenție felul în care se rugau atât fariseul, cât și vameșul, vedem o mare diferență între cei doi. Deși, formal, fariseul Îi mulțumește lui Dumnezeu, spunând în grabă: ‘Dumnezeule, îți mulțumesc…’, nu face aceasta pentru a recunoaște că tot ce a săvârșit bine a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci pentru a se lăuda pe sine. Așadar, el transformă, foarte repede, mulțumirea adusă lui Dumnezeu într-o mulțumire de sine, într-o felicitare adresată sieși în prezența lui Dumnezeu ca martor: ‘Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți oameni…’.

Mai mult, în rugăciunea sa, fariseul nu doar se gratifică sau ‘se lustruiește pe sine’ printr-o mulțumire formală adusă lui Dumnezeu, ci îi și judecă pe alții. Prin urmare, rugăciunea sa nu este o rugăciune sfințitoare, deoarece fariseul folosește mulțumirea adusă lui Dumnezeu doar ca pretext pentru a se lăuda sau înălța pe sine și pentru a denigra sau înjosi pe aproapele său, pe vameș.

Chiar dacă, în sens strict, tot ce spune fariseul în rugăciunea sa – că postește de două ori pe săptămână, că dă zeciuială din tot ce câștigă – este perfect adevărat, faptul că se laudă pe sine și judecă pe alții determină ca rugăciunea lui să nu devină înălțare, ci coborâre, nu doar sub nivelul vieții duhovnicești, ci și sub nivelul bunului-simț sau al bunătății umane elementare.

Spre deosebire de fariseu, vameșul, ‘stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-și ridice spre cer, ci își bătea pieptul său și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului‘. Astfel, vameșul simte că numai milostivirea lui Dumnezeu îl poate vindeca și ridica din păcate.

Atât vameșul, cât și fariseul au trecut pragul ușilor templului din Ierusalim, în care s-au rugat, însă numai rugăciunea smerită a vameșului s-a ridicat până la ușile harului sau ale Casei Tatălui din ceruri.

Cine se pocăiește în stare de rugăciune smerită își poate îndrepta viața

În societatea iudaică veche din timpul Mântuitorului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasă de elită, în timp ce vameșii erau considerați oameni care trebuie disprețuiți din două motive. În primul rând, pentru că se aflau în slujba ocupantului roman, iar în al doilea rând, pentru că, obținând dreptul de a colecta impozitele de la populație, ei luau de la oameni mai mult decât le îngăduia legea, fiind tentați să se îmbogățească pe căi necinstite, devenind răpitori, adică peste măsură de lacomi și nemiloși față de semenii lor.

Totuși, într-un context în care fariseii se bucurau în societate de o apreciere deosebită, iar vameșii de un dispreț general, Mântuitorul rostește această pildă tocmai pentru a arăta că, dacă păcătosul, chiar și cel disprețuit de comunitate, își recunoaște și regretă sincer și smerit păcatele săvârșite, se mai poate îndrepta sau mântui, însă, fără smerenie, nimeni nu poate dobândi mântuirea, nici chiar cel ce pretinde a fi un om drept.

Sufletul smerit este înălțat de iubirea lui Dumnezeu

Smerenia îl face pe om sincer și recunoscător, pentru că prin smerenie omul vede nu doar binele săvârșit până la un moment dat, ci vede și pe Cel ce îl ajută să facă binele, pe Dumnezeu, Care a spus ‘fără Mine nu puteți face nimic’ (Ioan 15, 5), adică nimic bun.

Nici o clipă nu trebuie să uităm că tot ce săvârșim bine cu gândul, cuvântul și fapta, săvârșim prin harul și cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, în rugăciunea adevărată, credinciosul preamărește mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale și Îi mulțumește cu smerenie pentru ajutorul primit de la El în săvârșirea faptelor bune și înnoirea vieții duhovnicești.

Numai rugăciunea săvârșită întru smerenie ne ajută să fim cu adevărat realiști, pentru că în rugăciunea smerită vedem nu numai ceea ce am realizat bine, ci și cât de mult mai este de făcut. Oricâte fapte bune am săvârșit, trebuie să recunoaștem că totdeauna este loc de a lucra mai mult și mai bine.

Rugăciunea smerită este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ea ne umple de prezența lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea adevărată este însăși prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă. Când omul se smerește, adică se golește de sinele egoist, atunci se umple de prezența smerită, iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. Când însă omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezența iubitoare și smerită a lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia acestei Duminici ne învață că ‘oricine se înalță pe sine se va smeri’, adică va fi umilit, va cădea, decădea și diminua spiritual. Uneori, cel care se înalță pe sine se va smeri, în înțelesul că va fi smerit sau umilit de oamenii care îl înfruntă și îl pedepsesc tocmai din cauza aroganței sau a orgoliului său.

Cu alte cuvinte, cine se iubește pe sine în mod pătimaș și exclusivist nu-L poate iubi cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său. Foarte adesea, omul virtuos, dar mândru devine aspru judecător al altora, incapabil să respecte și să prețuiască sincer pe altcineva decât pe sine, și cu atât mai puțin să se roage pentru cineva diferit de el. Însă prin rugăciune smerită înaintea lui Dumnezeu, omul sincer se luminează, se leapădă de sinele egoist, iar sufletul său primește harul lui Dumnezeu Cel milostiv și smerit. De aceea, Domnul Iisus Hristos spune: ‘Cel care se smerește pe sine se va înălța’, adică va fi înălțat sau ridicat în relația lui cu Dumnezeu sau în iubirea sfântă a lui Dumnezeu și în prețuirea oamenilor drepți.

Rugăciunea smerită este temelia vieții duhovnicești

Evanghelia Duminicii Vameșului și a Fariseului este un ‘îndreptar de rugăciune’, deoarece ne arată că numai rugăciunea smerită este temelia vieții și creșterii spirituale a omului sau cale de înaintare spre Hristos Cel răstignit și înviat. Numai rugăciunea smerită vindecă sufletul de rănile păcatului și de mândrie, cultivând trezvia sau veghea duhovnicească, pentru a nu cădea în mulțumirea de sine, care devine repede lenevire duhovnicească și slăbire în iubirea de Dumnezeu și de semeni.

Rugăciunea smerită în fața lui Dumnezeu Cel sfânt și bun este un fel de oglindă care ne arată că tot ce am făcut bine este foarte puțin în raport cu binele pe care trebuie să-l împlinim în viața noastră, pentru a ne asemăna cu Dumnezeu în sfințenie și bunătate.

Rugăciunea smerită luminează și lărgește sufletul omului pentru a primi în el harul lui Dumnezeu și pentru a iubi pe aproapele său. Omul cu adevărat smerit nu se roagă numai pentru sine, ci și pentru toți oamenii, pentru membrii familiei sale, pentru toți cei din comunitatea în care trăiește, pentru Biserica întreagă și pentru toți oamenii suferinzi și necăjiți din lumea întreagă, mai ales ‘pentru tot sufletul creștinesc, necăjit și întristat care are trebuință de mila și ajutorul lui Dumnezeu’, cum se spune într¬una din rugăciunile Bisericii noastre (Litia, ectenia a treia).

Rugăciunea smerită este, așadar, temelia iubirii duhovnicești adevărate. Nimeni nu poate iubi cu adevărat când iubirea sa este mândră sau arogantă, disprețuitoare și judecătoare a altora, deoarece adevărata iubire este ‘binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește’, după cum învață Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 4).

Din rugăciunea smerită izvorăște iubirea milostivă pentru toți oamenii

Sfânta Evanghelie din prima Duminică a Triodului ne arată că treapta de bază a urcușului duhovnicesc spre Înviere este rugăciunea smerită. Duminica a doua (‘Duminica Fiului risipitor‘) ne arată că a doua treaptă sau condiție a învierii sufletului din moartea păcatului este pocăința sinceră, adică hotărârea de a ne lepăda de un trecut păcătos și apăsător, pentru a începe o viață nouă, trăită după voia lui Dumnezeu. Apoi, Duminica a treia a Triodului, cea imediat premergătoare începutului Postului Mare (‘a Înfricoșătoarei Judecăți‘), ne arată treapta a treia duhovnicească a postului, ca perioadă de rugăciune și pocăință, și anume milostenia sau ajutorarea celor în nevoi.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această primă Duminică a perioadei Triodului să fie un început temeinic pentru o rugăciune smerită, care nu exclude, ci cuprinde în ea și rugăciunea pentru semenii noștri, deoarece Dumnezeu voiește ‘ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină’ (I Timotei 2, 4).

Așadar, mai ales în această perioadă trebuie să ne rugăm mai mult, nu numai pentru noi, ci și pentru sănătatea și mântuirea tuturor oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi și bucuria tuturor! Amin.

* Text revizuit de autor, în anul 2011