PREDICĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în ziua cea sfântă a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai înainte de a intra în miezul textului evanghelic, îngăduiţi-i preotului, omului şi fra-telui frăţiilor voastre, să vă dorească cu bucurie ca toate sărbătorile mari ale anului să le ţineţi cu Hristos, pentru Hristos şi în Hristos, cu bucurie mare, bucurie care, iată, este şi mesajul central al Evangheliei şi al Evangheliilor Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ce ne spun Evangheliile despre Naşterea Lui iată vom citi împreună. Din Evanghelia de la Luca, la capitolul 2, citim următoarele:

„În zilele acelea, a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s‑a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa.

Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată.

Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.

Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă, noaptea, împrejurul turmei lor.

Şi, iată, îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor Care este Hristos Domnul în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle».

Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zi-când: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!»

Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păs-torii vorbeau către alţii: «Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut». Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi, văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori.

Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese.”

Evanghelia de la Matei, capitolul 2, ne mai vor-beşte şi despre alte aspecte legate de Naşterea aceasta a Mântuitorului şi aş vrea să folosim acest prilej să citim împreună din Evanghelia de la Matei, la capitolul 2, aceste momente:

„Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: «Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui».

Şi, auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu El. Şi, adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să se nască Hristos?

Iar ei i-au zis: «În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel».

Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: «Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui».

Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi, iată, stea-ua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi, văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.

Şi, intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui. Şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi, deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă».

Şi, sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am che-mat pe Fiul Meu».

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s‑a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Iere-mia proorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă, Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt».

După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, şi i-a zis: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Prun-cului».

Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că dom-neşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s‑a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s‑a dus în părţile Galileii.

Şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci că Na-zarinean Se va chema.”

Iată, aşadar, cum aceste prime clipe de viaţă ale Mântuitorului pe pământ sunt marcate deja de să-răcie, de prigoană, de ura oamenilor către El, dar şi de bucurie, şi de veste bună, şi de lumină, şi de pre-zenţa îngerilor, şi de dragostea Maicii Domnului şi a dreptului Iosif, şi de bucuria unora de a-L avea în mijlocul lor.

Nu putem face din Naşterea Mântuitorului nos-tru nicidecum o piesă de teatru, să încercăm să identificăm personajele ei; dar ar fi bine, cu ochii minţii să încercăm să intrăm în pielea acestor oameni minunaţi: a Sfintei Maria şi a dreptului Iosif, pentru ca de fiecare dată să încercăm să iden-tificăm emoţia care a cuprins în acest moment inimile lor şi mai cu seamă emoţia care a unit cerul cu pământul, care i-a făcut pe îngeri să tresalte, care i-a făcut pe păstori să lase de-o parte cele ale lor.

Betleemul nu era o localitate mare şi nicidecum nimeni nu se aştepta ca din ea să Se nască Mântu-itorul, deşi, iată, Sfântul Evaghelist Matei ne spune, citând: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel”, o profeţie a Vechiului Testa-ment care în Domnul nostru Iisus Hristos se împli-neşte. Ceea ce spunea Miheia cu mulţi ani înainte, în capitolul 5, la versetul 1 al cărţii sale, iată, se împlinea în chipul acesta minunat pentru că în „Ca-sa pâinii” avea să intre Pâinea cerească, în peştera pământului ca într-un cuptor rodind Trupul Mântu-itorului pentru mântuirea noastră.

Că au ales Betleemul nu ţinea de iconomia lui Dumnezeu neapărat, ci, iată, şi de economia fap-telor, pentru că, în vremea aceea, August cerea să se înscrie toţi pentru a i se face cunoscut împărăţiei câţi supuşi are, ce număr de oameni şi ce venituri are fiecare. De aceea îl identificăm pe Iosif plecând din ţinutul muntos al Galileei către Betleem, pentru a se înscrie în cetatea căreia îi aparţinea prin neam, cetatea lui David.

Şi dacă vă aduceţi aminte, Duminică tocmai citeam că este din neamul lui David, tocmai ni se prezenta neamul lui David, deci neamul lui Iosif, din care Se trage Mântuitorul, şi neamul Mariei, care şi ea îşi avea spiţa tot în neamul lui David.

Ajunşi acolo, spre dimineaţă sau spre seară, cine mai poate şti – nouă ne place să credem că în seara de Ajun – ajunşi pe străzile Betleemului, au constatat că nimic din ceea ce bănuiau că sunt neamurile lor primitoare – ar fi trebuit să tragă la nişte neamuri – nu mai sunt neamuri primitoare, şi că neamul lui David rămăsese numai o părere că i‑ar mai fi neam; şi toţi se agăţau de acest neam al Iui David spre a-şi arăta obârşia lor superioară tuturor celorlalte obârşii. De aceea încercarea lor de a adăsta în casele neamurilor lor poate că va fi fost sortită eşecului din start. Îi bănuim mai apoi bătând la uşa unui han. Şi traducerile Evangheliei ne îngă-duie să credem că într-un astfel de loc s-ar fi născut Mântuitorul dacă ar fi existat altă lege decât cea a Vechiului Testament, prin care femeia prin naştere spurca locul. Vă daţi seama ce însemna pentru vremea aceea dacă, născând în han Fecioara Maria, ar fi aflat cei din Betleem: hanul era supus timp de patruzeci de zile „ocolirii” şi purificării şi curăţirii, şi toţi muşterii pe care hangiul i-ar fi prins în arcanul acesta al înscrierii pentru Cezar i-ar fi scăpat prin-tre degete. De aceea soluţia trimiterii Maicii Domnu-lui către peşteră, către grajd – chit că noi îi spunem tot mai mult ba iesle, ba săivănel, ba oricum altfel, ea rămâne un grajd cu animale – deci soluţia trimi-terii femeii în locul acela, socotit oricum spurcat, al animalelor, vine ca o soluţie economică de data a-ceasta, ca nu cumva hangiul să piardă din bene-ficiile pe care le-ar fi adus acea perioadă pentru ha-nul său.

Şi, vedeţi, Maria şi cu dreptul Iosif nu-l judecă aşa aspru pe hangiu, cum o facem noi, pentru că ei înşişi cunoşteau foarte bine Legea şi, în smerenia ei, Maica Domnului nu cred că ar fi acceptat nici mă-car o dată ca din vina ei să se facă pierdere vreunui om în cele ale lui. De aceea ideea aceasta a lui Crăciun, pe care o vehiculăm, ca fiind un om dur şi un om rău, mie mi se pare că cere mai multă atenţie, pentru că iată, Crăciun era un om inteli-gent, un om al „făcutului”, să-i zicem, şi modul în care el rezolvă problema convine pe deplin şi Legii Vechiului Testament şi legilor economice şi, iată, şi sufletului Maicii Domnului care, repet, nu cred că ar fi acceptat să Se nască Mântuitorul într-o casă, şi prin Naşterea Lui să pună în pericol, fie şi aşa de supravieţuire economică, altă familie. Mă gândesc oarecum surâzând că sigur Moş Crăciun cu banii de atunci umblă şi acum printre copii, pentru că banii aceia câştigaţi în noaptea aceea se înmulţesc la nesfârşit, dăruindu-le copiilor bucuria întâlnirii cu Dăruitorul.

Urmează Naşterea Mântuitorului, pe care ni-meni, niciodată, n-o va putea surprinde în nici o icoană făcută de mână omenească. Sfântul Luca are ceva mai multe amănunte despre această perioadă de început, despre acest moment efectiv al Naşterii Mântuitorului; pentru că se pare că el a stat tare aproape de Maica Domnului, întrebând-o, ispitind-o în modul pozitiv, cum s-au desfăşurat lucrurile. Sigur Sfântul Luca ştie de la Maica Domnului faptul că păstorii care păşteau oile în apropierea Betlee-mului au auzit glas venit din cer, vestindu-le lor, iată, că S-a născut Prunc, Hristos Domnul, Care este Mântuitorul.

Ce păzeau păstorii? Păzeau oile şi animalele care erau aduse de jertfă la Templu. Trebuia să fie foarte grijulii, pentru că acolo nu puteau să fie primite animale ciunte, lovite, sau bolnave – cium-păvite, cum le-am zice noi. Ci, iată, această veste bună dintâi este prezentată păstorilor de către îngeri, tocmai lor, acelora care furnizau materialul de jertfă pentru Templu, celor care păzeau mielul arderilor de tot, animalele de la Templu, tocmai lor li se vesteşte că, iată, – S-a născut Mielul lui Dumne-zeu, Cel ce ridică păcatele lumii – cum avea să-I spună Sfântul Ioan Botezătorul; celor care, iată, în sărăcia lor, nădăjduiau, poate mai mult decât preoţii Templului, la venirea lui Mesia. Deschiderea pe care ei o au către Cuvântul lui Dumnezeu ni-i arată oameni credincioşi şi oameni cu bucurie multă în suflet, care-L aşteptau pe Mesia să vină. Modul în care ei merg şi descoperă pe Copil înfăşat în iesle, după ce aud cântarea îngerilor: „Slavă între cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, toate aceste lucruri ni-i arată ca nişte oameni fermi, ca nişte oameni demni, ca nişte oameni care căutau cu adevărat întâlnirea cu Dum-nezeu. Şi, iată, Dumnezeu le rânduie acest lucru, pentru că ce poate să fie mai minunat pentru un ochi omenesc decât să vadă întâia oară Naşterea Pruncului nostru Iisus Hristos?!

Evanghelia de la Matei pleacă ceva mai departe cu povestea, în vreme ce Evanghelia de la Luca ne consemnează că după ce au povestit păstorii despre ce le-a spus lor îngerii, Maica Domnului păstra în inima ei aceste cuvinte. De aceea bănuim că Sfântul Luca în Maica Domnului a avut o sursă primară de informaţie. Şi iată că vine momentul celălalt pe care îl surprinde Evanghelia de la Matei la acelaşi capitol 2, care cuprinde câteva aspecte importante: venirea magilor de la Răsărit, întâlnirea lor cu Irod, venirea lor la Betleem aducând darurile de aur, smirnă şi de tămâie, apoi fuga în Egipt a familiei dumnezeieşti, apoi uciderea de către Irod a pruncilor, întoarcerea din Egipt şi aşezarea în Nazaret a familiei. Iată-ne, aşadar, în faţa câtorva dintre marile taine: Cine erau magii? De unde veneau? Iată, mai nou, unii dintre exegeţi susţin că cel care a adus aurul s-ar putea să fie dac, pentru că fiecare a adus prinosul cel mai de preţ din ţara lor, iar Dacia era ţara aurului, ţara în care se afla cel mai mult aur la vremea respectivă. Şi de ce n-ar fi aşa în cele din urmă, fără să exacerbăm nici un sentiment naţiona-list? Cine ar fi putut să oprească un dac, care cre-dea totuşi în nemurirea sufletului, şi aştepta venirea unui Izbăvitor, să se ducă să se-nchine cu aurul ţă-rii sale la picioarele lui Hristos Domnul?

Importantă este însă întâlnirea aceasta dintre magi şi Irod, cel care constată, dintr-odată, că scau-nul lui regal s-ar putea să tremure, să se clatine sub el, la aflarea veştii că s-a mai născut un prunc, un prunc ce ar putea să fie rege al iudeilor. Este primul conflict consemnat în Evanghelie între Împă-răţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, pentru că, iată, constatând aceasta, umilit oarecum de această venire pe lume a Celui ce avea să fie Regele iudeilor, Irod, care se credea trăitor la nesfârşit pe pământ, îi trimite pe magi ca un fel de ispititori, ca un fel de spioni, ca să afle, în Betleemul Iudeii, dacă S-a născut Pruncul acela şi cine este. Dar misiunea magilor era alta, pentru că steaua de la Răsărit care îi călăuzea, şi care este consemnată ca atare în tratatele de astronomie, deci steaua de la Răsărit care-i călăuzea îi conduce până la marginea Betlee-mului; nu într-o casă fastuoasă şi nu ca să desco-pere acolo un prunc îmbrăcat în veşminte de taină şi de gală, ci-L descoperă pe Hristos Domnul Cel culcat între paie, între animale. Şi întâlnirea dintre ei fără îndoială că va fi fost uimitoare chiar pentru ochiul omului modern: Aurul, smirna şi tămâia cu purtătorii lor, îngenunchind la picioarele unui Copil înfăşat în scutece făcute în grabă, într-o iesle făcută în grabă, aflat într-o casă dată în grabă... Că Irod a rămas de mincinos înaintea lumii ne-o vădeşte fap-tul că nu lui, ci magilor li s-a descoperit venirea Mântuitorului în lume, şi că în vis ei sunt învăţaţi să se depărteze de acolo, de la Peştera Betleemului, pe altă cale către ţara lor, pentru a nu crea posibili-tatea lui Irod de a identifica Copilul.

Mai cu seamă urmează acel moment crunt în care, cu Pruncul în braţe, fără să cârtească, Iosif ia pe femeia lui, pe Mama, şi pleacă în Egipt, pentru că Irod caută să ia sufletul Pruncului. Se vădeşte Iosif aici, dincolo de omul înţelept, de omul drept al Vechiului Testament, omul ascultător, pentru că nu stă să spună: „Doamne, să vezi că n-am măgar şi n‑am paie la măgar, şi n-am arginţi de drum, şi n‑am nimic...”. Ar fi putut găsi zeci de motive de a nu pleca cu Maria şi Pruncul atunci, în clipa aceea. Dar, dându-şi seama de taina lui Dumnezeu şi că Cel căruia îi slujeşte nu este un copil oarecare, Iosif îndată acţionează, luând pe Prunc şi pe Mama Sa şi depărtându-se spre ţara Egiptului! Că urmează mai apoi uciderea pruncilor, a acestor martiri dinainte de Hristos, martiri pentru Hristos înainte de Hristos şi că deja, iată, conflictul dintre puterea omenească şi slava lui Dumnezeu se adânceşte, ne face să ne gândim că niciodată, la venirea unui Dumnezeu pe pământ, nu va fi pace; şi de fiecare dată, iată, veni-rea aceasta a Mântuitorului naşte, pe lângă bucurie, şi durere, pentru că cei care nu vor să vadă Naş-terea lui Hristos tot timpul vor găsi de furcă cu cei din jurul Naşterii, pentru a-i ucide ca pe nişte mar-tori nenorociţi ai unei nenorociri iminente pentru tronurile lor.

De dragul tronului său pământesc, Irod pierde putinţa de a sta în veşnicie înaintea tronului ceresc cu Hristos-Domnul. Şi ca mai toţi mai-marii pămân-tului acesta el nu vede că Domnul nu vine cu spadă şi cu ură, ci vine cu cruce şi cu bucurie în întâmpi-narea lui. Se aştepta să se fi născut în Betleemul Iudeii un rege care, hai să presupunem, i-ar fi luat locul la conducere pe tronul Iudeii peste douăzeci şi cinci de ani. Irod era deja bătrân, dovadă că moare peste câţiva ani, era oricum bătrân şi dacă ar fi adă-ugat cei douăzeci şi cinci de ani, oricum copilul n-ar fi fost un pericol pentru el, ci cel mult pentru casa lui domnitoare din care, iată, ne este pomenit, câte-va versete mai jos, un Arhelau, cel de care Iosif se teme, plecând cu Pruncul său către Nazaret.

Dar haideţi să ne întoarcem la momentele mari ale Naşterii Domnului: la vestirea pe care au primi-t‑o păstorii, la cuvintele pe care Maica Domnului le păstra în inima ei... Iată, la un moment dat, îngerii spun că aduc bucurie mare, o veste mare pentru ei şi bucurie multă: „Nu vă temeţi!” spun ei şi mo-mentul acesta face trimitere la acel: „Nu vă temeţi! De ce căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?” al În-vierii Domnului. Maica Domnului păstrează în ini-ma ei cuvintele păstorilor, dar inima ei este plină de freamăt deja. Un poet român, Victor Eftimiu, spune aşa într-o poezie ce se cheamă „Darurile magilor”:

Plecară încărcaţi cu daruri,

Cu suflet nou şi gând smerit

Şi steaua s-a oprit din drumu-i

Şi ei din drum s-au fost oprit.

La Betleem sosiră magii

Şi-n staul iată-i adunaţi.

Un mieluşel privea pe gânduri

La barba crailor ciudaţi.

– Adus-am Domnului prinoase –

Vorbi bătrânul Melchior –

Şi, desfăcând mătăsuri albe,

Le flutură în focul lor.

– De ce te-au întristat, Mario,

Albimile de in şi fulgi?

– În pânzuri şi-n mătăsuri albe

Mi s-a părut că văd un giulgi.

– Adus-am Domnului cunună –

Vorbi Gaşpar, nu te-nsenini?

– Cununa ta de pietre scumpe

Mi s-a părut c-a fost de spini.

– Adus-am Domnului miresme,

Vorbi deodată Baltazar,

Şi, răsfirând tămâia-n palme,

Zvârli risipa ei în jar.

Un fum şi-o flacără verzuie

Se ridică până-n tavan

Şi-n flacără văzu Maria

Cum trece umbra lui Satan.

Şi-n flacără văzu un tânăr

Urcând Calvarul, înţelept.

Şi ochii lui erau albaştri

Ca ochii ce-i zâmbeau la piept.

Prin Moartea Lui El fi-va lumii

Mântuitorul de păcat.

Maria îşi întoarce ochii

Şi-a plâns, cu sufletu-mpăcat.

Se vădea, aşadar, iată, în Naşterea Domnului momentul cel mare al izbăvirii noastre prin Patima şi Moartea Sa. Şi poate nici un popor din lume n-a avut această intuiţie de excepţie ca poporul român în colindele sale. Şi la vremea când unii ne acuză că Biserica n-a pus în mâna credincioşilor de multă vreme Biblia, deşi – Dumnezeu să mă ierte traduce-rea de la 1648 a Noului Testament este făcută cu mult înaintea altor traduceri ale unor alte mari popoare ale lumii, colindul acesta s-a constituit de fiecare dată într-o Biblie vorbită, într-o Biblie cânta-tă a neamului românesc. Şi faptul că ştiau aceasta strămoşii noştri – ajunge să o raportăm numai la ideea cântării aceleia: „Florile-s dalbe, flori de măr” şi să ne aducem aminte că acum, cât de mult ne-am zgâi ochii pe fereastră, n-am vedea nici o floare de măr. Şi dacă Dumnezeu n-ar rândui, nici n-ar ninge în zilele acestea – semn al florilor de măr, şi am pricepe atunci că florile de măr înfloresc primăvara şi că sărbătoarea de bază a primăverii este Paştele lui Hristos, şi că Domnul S-a răstignit pe lemn de măr dulce, lemnul acela al căderii, şi că prin Răstig-nirea aceasta Hristos Domnul S-a făcut roada cea mai de preţ a mărului ceresc, fructul cel mai neo-prit, pentru mântuirea noastră şi a sufletelor noas-tre. Şi mai simţeau aceasta, de fiecare dată, stră-moşii noştri, când colindau la Naşterea lui Hristos de Învierea lui Hristos, pentru că simţeau şi ştiau deja că Cel ce astăzi în ieslea Betleemului Se naşte, din mormântul Golgotei va face izvorul învierii noastre.

Fără îndoială însă românii noştri ştiau aceasta după ce auziseră Evanghelia. Dar momentul acesta, al oglindirii în Naşterea Mântuitorului, al Morţii şi Învierii Lui, străbate ca un fir roşu întreaga Evan-ghelie. Şi, dacă Sfântul Evanghelist Matei subliniază de fiecare dată proorocirile ce se împlinesc în Hris-tos, iată-ne, astăzi, gândindu-ne că tot ceea ce s-a vestit la Naşterea Lui şi tot ce s-a vestit în funcţie de, şi cu raportare la Mesia, s-a împlinit ca atare, Hristos Domnul fiind Dumnezeu adevărat din Dum-nezeu adevărat.

Au venit magii şi s-au închinat, iar Irod se cu-tremura în Ierusalim. Şi nouă ne place, de obicei, să ne ridicăm împotriva imaginilor acestora: a hangi-ului care nu primeşte pe om în casă, a lui Irod care ucide prunci, şi uneori uităm că nu de puţine ori ne aflăm şi noi exact în aceeaşi situaţie, a omului ce nu-şi spurcă casa cu venirea amărâţilor lumii, sau a Irozilor care găsesc tot felul de motive pentru a uci-de prunci. Sunt fraţi buni copiii Betleemului cu co-piii avortaţi ai României în ultimii opt ani de zile; sunt fraţi buni, ba fiecare dintre ei poartă cununa muceniciei dinainte de a-L cunoaşte pe Hristos: u-nii, istoric, cei din Betleem – iar ceilalţi din Botez – cei din Betleemul zilelor noastre. Au năpădit irozii lumea şi ne mai cutremurăm şi ne mai întrebăm de ce ne merg toate pe dos. Dar de fiecare dată trebuie să avem conştiinţa că în mijlocul acestei hălăduiri de irozi şi de neîndemânatici într-ale sufletului, se înalţă ca o torţă arzândă către cer Naşterea aceasta a Mântuitorului, torţa cea plină de jar a Duhului Sfânt, Care este Mântuitorul.

Că Naşterea lui Hristos ne este tuturor de folos, fără îndoială că o vedem fiecare din faptele şi din vieţile noastre de fiecare zi; pentru că va trece şi Crăciunul acesta ca celelalte Crăciunuri şi vor trece şi sărbătorile acestea ca toate celelalte sărbători, dar va rămâne în noi şi-n inima noastră credinţa nestră-mutată că Iisus Hristos este Domn şi Mântuitor peste toate amărelile noastre.

Un poet, pe care n-aş vrea să-l socotiţi om politic în Duminica de astăzi, ci simplu poet, are un colind peste care nu vreau să trec, în această vreme a Crăciunului. Iată Adrian Păunescu, poetul, ce ne zice:

Doamne, află-ne tristeţea, că şi morţi şi vii Ţi-o spun,

Pentru Ţara Românească nu mai vine Moş Crăciun.

Poate a murit la graniţi, poate-n lupta dintre noi,

Tatăl nostru din legendă, hai, întoarce-Te-napoi!

Plâng a secetă Carpaţii, marea plânge dor de munţi,

Nu mai sunt la noi botezuri, nu mai sunt în ţară nunţi.

Fiecare om se stinge zilnic de mai multe ori

Crunt plătim decolorarea tragicelor trei culori.

Am ajuns o naţiune de boieri şi de şomeri.

Mâine e mai greu ca astăzi, astăzi e mai greu ca ieri.

Cresc impozitele zilnic, creşte moartea în rărunchi,

Moare mamă, moare tată; moare tuşă, moare unchi.

Şi când sună telefonul, sigur s-a-ntâmplat ceva,

Ca în Geo Dumitriu, va veni o veste rea.

Poate-n sate, poate-n codri lerui ler şi flori de măr

Să mai vină, să mai plece Moş Crăciun într-adevăr.

Dar pe-aici, în lumea noastră, ochi de prunci în van

s-aprind,

Nu se mai arată Moşul, nu mai e nici un colind.

Totul este impozabil, totul este capital,

Îngerii opriţi la vamă sunt interogaţi brutal.

Peste tot prin Europa – carnaval pe ţevi de tun...

Nu mai merge-n noaptea sfântă, nu mai vine

Moş Crăciun.

Însă cel mai mult ne doare gustul marelui pustiu

Care ca un zaţ se lasă şi în noi, şi-n tot ce-i viu.

Doamne, lumea e păgână, Doamne, ţara n-are rost,

Nici cunoaştem ce-o să fie, nici reţinem ce a fost.

Darurile din poveste între ele se opun,

Ca-ntr-un paradox, aşteaptă Moş Crăciun

pe Moş Crăciun...

Sărbători cu pâinea scumpă şi cu bărci pierdute-n larg

Care au pe funduri apă şi au vrajbă la catarg.

Nimeni nu mai crede-n nimeni, nu mai credem

noi în noi,

Vântul bate şi scandează declaraţii de război.

Doamne, vezi că ţara noastră cade-ncet spre nicăieri,

Sus pe cruce, la răscruce, unde nu sunt învieri.

Tu mai dă-ne nouă, Doamne, ochiul clar

şi gândul bun

Şi din an în an coboară-l printre noi pe Moş Crăciun.

Dă-ne pace şi iubire peste noi şi între noi,

Dă-ne sufletul şi crezul, dă-ne ţara înapoi.

Hai să aşteptăm la noapte, poate că va ninge blând

Şi vor învia strămoşii în aceşti copii cântând.

Dacă însă Învierea ni-i aduce înapoi

Către ei, prin somn, spre moarte vom plăti,

cu timpul, noi.

Să sperăm măcar acolo să găsim un loc mai bun

Pentru biata ţara noastră să-l găsim

pe Moş Crăciun.

Oare numai pentru ţară să-l găsim pe Moş Cră-ciun? Oare nu trebuie să-l găsim pentru fiecare din-tre noi în parte, pentru ca ţării să-i fie bine? Oare numai pentru ţară trebuie să ne punem iarăşi în genunchi? Oare nu pentru fiecare dintre noi, pen-tru noi şi pentru a noastră mântuire?

Dacă vă temeţi de cele spuse de poet, bucura-ţi‑vă de cele spuse de evanghelist. Pentru că Naşte-rea lui Hristos este începutul tuturor bunătăţilor pământului şi întregului bine ce a cuprins pămân-tul. Nu vă temeţi! Credeţi numai şi toate cele ce veţi crede vi se vor adăuga prin faptă. Rugaţi pe Domnul din ieslea Betleemului să şteargă din cugetele noas-tre învrăjbirea şi ura şi nedreptatea, şi pe noi nouă să ne redăruiască mai buni şi mai cinstiţi, mai înţe-lepţi, mai oameni, adică mai sfinţi.

E vremea colindelor, iubiţilor, e vremea în care ne facem colindători ca Maica Domnului, din casă-n casă, să găsim loc să naştem încă odată şi încă o dată în sufletele contemporanilor noştri pe Hristos Domnul, să-L restaurăm, redându-le lor tăria şi pu-terea icoanei mântuitoare a Mântuitorului. N-avem a ne teme!... Ştim pe Unul care a biruit lumea prin dragostea Lui, prin iubirea Lui, prin Jertfa Lui. Şi să luăm aminte la toate pildele legate de Naşterea Mântuitorului şi să alegem de fiecare dată să fim cu îngerii, cu păstorii şi cu pruncii ucişi, iară nu cu hangiii lumii acesteia şi nici cu irozii ucigători de prunci.

Se apropie, iată, clipa! Cerurile se deschid, iar noi – păstori peste ale noastre fiecare puşi – auzim glas din ceruri spunându-ne: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu, iar pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!”. Să mergem să ne plecăm la ieslea Bet-leemului! Frunţile noastre în ţărână să nu se simtă umilite, ci binecuvântate de întâlnirea cu Hristos. Inimile noastre să tresalte la întâlnirea cu Cel care a luat inimile noastre pentru a le face Lui Altar de tai-nă! Mâinile noastre să cuprindă în palmele lor, iată, Trupul cel de taină al Mântuitorului, iar buzele noastre să geamă după dorul de dulcele Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos!

Iubiţilor, iată toate sunt noi! S-a plinit vremea şi îngerii cântă în cor cu noi că Domnul S-a născut în ieslea Betleemului. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce pentru noi şi pentru a noas-tră mântuire ai îngăduit să te micşorezi cu totul, sărăcindu-Te de slavă în ieslea Betleemului, milu-ieşte-ne şi ne izbăveşte pe noi, cei care am plecat să-l găsim pe Moş Crăciun pentru a-l reda copiilor noştri şi tuturor celor ce se vor mai naşte vreodată din neamul binecuvântat al românilor.

Dumnezeu să ne ajute! Pruncul cel Sfânt să ne legene cu dragostea Lui! Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012