Părintele Gheorghe Calciu: Superstiţii de Anul Nou

 

Acum câţiva, am mai vorbit despre Anul Nou ca prilej de petrecere şi de exercitare a unor superstitii ancestrale, mereu înnoite de adepţii grupărilor paranormale, or, pur şi simplu, de vrăjitoarele ţigănci care, profitând de terenul fertil al naivităţii unor persoane – şi nu puţine – înmulţesc practicile cu tot felul de noi invenţii, cel mai adesea, stupide, spre înşelarea multora.

Lumea veche era superstiţioasă din cauza unei duble ignoranţe: una religioasă şi una de cunoaştere. Ignoranţa religioasă cu conotaţie mistică îşi avea sursa în păcatul adamic, în urma căruia, rătăcind tot mai adânc, omul a pierdut într-o măsură ruinătoare legătura cu Dumnezeu. Inima lui dornică să regăsească «paradisul pierdut» – ceea ce Nichifor Crainic numea «nostalgia Paradisului» – a alunecat în adorarea astrelor, confundând cauza cu efectul şi socotind că astrele îi trasează destinul prin puterea lor dumnezeiască, sau căutând să stăpânească energiile telurice sau astrale prin diverse practici oculte şi chiar adorând obiecte făcute de mâna lui, proiectând în aceşti idoli aspiraţiile sale spre desăvârşire sau spre mântuire.

Din această ignoranţă religioasă se naşte şi ignoranţa de cunoaştere a lumii văzute. În general, omul caută stabilitate în toate domeniile: în locuinţă, în viaţă sa socială, în cunoaştere (încercând să-şi construiasă nişte adevăruri temeinice) şi în stabilitatea cunoştinţelor sale despre lumea văzută, acceptând cu greu schimbarea, mai ales când transferă cunoştinţelor primite forţa unor convingeri religioase.

Una din aceste convingeri cu valori mistice o constituie calendarul. Nu intenţionez să vorbesc în mod special despre calendarul de stil nou şi cel de stil vechi şi de conflictul dintre cele două tabere, deşi va trebui să vorbesc şi despre asta, ci de calendar, în general, ca depozitar şi determinator al unor conflicte sociale şi ca generator de superstiţii şi credinţe cu consecinţe sociale şi personale aproape incalculabile.

Fetişul timpului

Trebuie să pornim de la un adevăr indubitabil : calendarul este o măsură omenească de măsurare a timpului real. El se stabileşte, fie pe măsurarea fazelor lunii, fie pe mişcarea cerului, fie pe raportarea la soare. Calendarul european este unul solar, dar împărţirea lui ţine cont şi de fazele lunii.

Prima reformă a calendarului solar a fost făcută de Iulius Cezar, în anul 46. Acest calendar stabileşte anul calendaristic de 366 de zile, cu un plus de şase ore. Acest plus însumat ducea la adăugirea unei zile la fiecare patru ani, adică la anul bisextil (bisect). Calculul se referea la mişcarea de revoluţie a pământului faţă de soare, care dădea naştere anotimpurilor. Este surprinzător că, pentru starea ştiinţifică din vremea lui Cezar, timpul mişcării pământului în jurul soarelui a fost calculat atât de aproape de exactitate. Totuşi a rămas o diferenţă care a scăpat calculului, de aceea, în anul 1582, papa Grigore al 13-lea, a făcut o nouă reformă calendaristică, corectând diferenţa calculului calendarului lui Cezar. Datorită celor doi conducători care au patronat reforma calendarului, cel al lui Cezar s-a numit calendar Iulian şi cel al papei Grigore s-a numit calendar gregorian. Acesta din urmă a corectat greşeala de zece zile, câte se adunaseră în plus de la reforma lui Cezar până la reforma papei Grigore.

Calendarul Gregorian a fost introdus în ţara noastră în anul 1924, ceea ce a determinat creşterea diferenţei la 13 zile. Fără îndoială că nici această reformă nu a dus la o măsurătoare exactă, astfel că măsurătoarea calendaristică rămâne mereu în urmă, încât, după un anumit răstimp, va trebui o nouă reformă a calendarului, pentru repararea rămânerii în urmă. După cum se vede, errare humanum est. Desigur, ne putem întreba ce importanţă au zece sau 13 sau 20 de zile pentru istoria omenirii care trăieşte sub ideea de eternitate. Şi chiar dacă, să zicem, după o mie de ani, creştinii vor serba Boboteaza în luna Mai, fără ger şi fără flori de zăpadă, ci cu flori de cireşi autentice, ce importanţă ar avea? Între timp, ei se vor fi obişnuit cu vremea care, pe parcursul secolelor s-a tot încălzit prin mutarea Bobotezei odată cu greşeala de calcul şi nici nu vor mai sesiza schimbarea.

Fetişul timpului lucrează însă în spiritul uman prin supertiţie şi fanatism, şi nu numai fetişul timpului, ci şi alte fetişuri: al textului scris, de exemplu, şi al greşelilor din el. Mă refer la o reformă a cărţilor făcută de episcopul Conon în Rusia, în secolul al XIV-lea.

Moarte pentru «reforma cărţilor»

Conon constatase că toate cărţile de cult în limba rusă cuprindeau greşeli grosolane. După creştinarea Rusiei, Constantinopolul trimisese o serie de călugări şi arhierei greci ca să traducă în ruseşte cărţile de cult scrise în greceşte. Aceşti călugări nu ştiau ruseşte, iar clericii ruşi nu stiau greceşte, astfel că din această colaborare au rezultat greşeli grave. Conon, care era un arhiereu cultivat, a decis corectarea greşelilor din cărţile de cult, ceea ce era normal. S-a izbit însă de rezistenţa credincioşilor şi a monahilor, care considerau textul cărţilor tot atât de sfânt ca şi textul Sfintei Scripturi. Conflictul a fost sângeros, au fost morţi martirice, exoduri care au continuat ani în şir. Mulţi din opozanţii la «reforma cărţilor» şi-au luat icoanele şi cărţile şi au plecat spre ţări mai tolerante. }inta lor erau ţările stăpânite de turci, care acceptau toate religiile cu obligaţia de a plăti taxe pentru ele, de a nu construi biserici mai înalte decât moscheile, de a nu tulbura ziua lor de vineri şi de a nu trage clopotele.

În satul din Deltă unde m-am născut şi am copilărit erau două categorii de haholi, care veniseră din Rusia şi în Dobrogea stăpânită de Turci: popoveţii şi bezpopoveţii, adică ruşi ortodocşi cu popă şi fără popă. Popoveţii erau mai flexibili, aveau preoţii lor, tipăreau cărţi de cult, pictau icoane etc. Bezpopoveţii erau foarte stricţi. Preoţii lor muriseră (cu câteva sute de ani în urmă) şi, neavând episcopi adevăraţi, nu mai aveau preoţi. Veniseră cu întreaga catapeteasmă cu icoane foarte vechi, dinaitea reformei lui Conon, aveau cărţi nereformate de Conon, foarte vechi, pe care specialiştii lor le reparau când se întâmpla ceva cu ele, nu aveau altar, slujba era făcută de un cântăreţ care nu trecea în domeniul preotului deloc şi aşteptau vremea când episcopii lor şi preoţii vor învia în vederea judecăţii din urmă.

Mi-aduc aminte ca mergeam uneori la bezpopoveţi cu copiii de lipoveni ca să vedem icoanele străvechi şi să ne mirăm. Vedeam acolo nişte litografii colorate. Toate erau împărţite în două: în dreapta era liturghia bezpopoveţilor – preoţi şi ierarhi de altădată, cu bărbi lungi şi haine strălucitoare şi biserica era plină de îngeri care slujeau cu ei -; în stânga, era liturghia reformaţilor lui Conon – preoţi şi ierarhi raşi şi ferchezuiţi, iar biserica foia de diavoli veseli care stăpâneau peste tot, până şi pe sfânta masă.

Am pomenit despre această reformă pentru legătura ei cu România prin migraţia pravoslavnicilor la noi şi pentru o anumită similitudine între reacţia la reforma lui Conon şi la reforma calendarului. Introducerea noului calendar a creat tulburări în ţara noastră. Mi-aduc aminte, prin 1938, cum unul din vecinii noştri, un ţăran, spunea cu convingere: «Nu mă dau pe nou, măcar de ar trage pielea de pe mine ca de pe Constantin Brâncoveanu». După doi ani, se «dăduse». Noul calendar a creat o diferenţă în satul meu: lipovenii au rămas pe stil vechi, iar românii «s-au dat pe nou». Astfel ca la mine în sat lucrurile s-au aranjat fără drame. În alte părţi însă nu.

Îmi spunea cineva că nişte creştini au venit la părintele Cleopa să-l întrebe în legătură cu cele două calendare. Părintele Cleopa i-a întrebat: «Este în calendarul vostru, sau al vostru (către stilişti), vreun sfânt care se numeşte Sfântul Calendar? Şi dacă nu este, de ce vă închinaţi lui? Faceţi voi sfinţi din lucrurile omeneşti? Faceţi idol din calendar, care este lucrare omenească? El nu are gură şi nu vorbeşte, nu are urechi şi nu aude. Mergeţi la casele voastre şi nu puneţi calendarul înaintea sfinţilor».

1 ianuarie, o dată sterilă

Studiul nostru încearcă însă să explice şi să surpe toate superstiţiile legate de anul nou, care începe pe 1 ianuarie. Din toate punctele de vedere religioase, această dată este absolut sterilă. Ea nu marchează nici un eveniment astronomic: nici solstiţiul, nici echinocţiul. Dacă ar fi fost pe data de 22 decembrie, putea marca începerea creşterii zilei, sau dacă ar fi fost pe data de 22 iunie ar fi marcat ziua cea mai lungă a anului. Aceste momente au o anumită însemnătate pentru ciclul solar şi lunar, ca şi pentru agricultură. Anul nou la 1 ianuarie nu are însă nici o semnificaţie. El ar fi putut fi pe 1 februarie, pe 1 iulie, pe 1 octombrie etc. cu aceeaşi sorţi de a nu semnifica nimic decât faptul că o autoritate omenească a decis aşa. Prin urmare, toate tradiţiile, toate superstiţiile şi vrăjile ar fi putut fi transmise începutului unei alte luni, decisă convenţional, cu aceeaşi sorţi de neîmplinire ca şi cele de la 1 ianuarie.

Anul nou bisericesc începe la 1 septembrie. El nu este legat nici de ciclul solar, nici de cel lunar, nici de activitatea agricolă, ci de ciclul liturgic al anului. Toate cântările liturgice ale anului, glasurile şi troparele sunt organizate într-un ciclu liturgic care se repetă an de an. Ciclul liturgic al anului ţine de divin şi nu are nimic de a face cu evenimentele lumii acestea, fie ele astrale, fie sociale. El nu crează confuzii, nu crează superstiţii, nu îngăduie vrăji şi vrăjitoare, ci numai adorarea lui Dumnezeu şi venerarea sfinţilor. De aceea, începutul anului liturgic la 1 septembrie nu a creat nici un fel de superstiţie, nici un fel de justificare a abaterilor morale sau de la cinstirea sfinţilor, nu a dus la folosirea lucrurilor sfinte pentru vrăji sau blesteme, ci toate au rămas în ciclul sacru al adorării lui Dumnezeu.

Influenţele nocive ale unor obiceiuri şi tradiţii de anul nou, 1 ianuarie, se nasc din seria lungă de superstiţii şi obiceiuri imorale ale timpurile dinainte de creştinism.

Revenind la calendar, nimeni nu ştie ziua de naştere a Mântuitorului. La început, Biserica a prăznuit Naşterea şi Botezul lui Iisus în aceeaşi zi, ceea ce ducea la o anumită confuzie şi, ulterior, s-au separat cele două sărbători împărăteşti. Crăciunul, adică Naşterea Domnului, ca zi, a fost hotărîtă de Biserică din motive strategice. La solstiţiul de iarnă, romanii prăznuiau Saturnaliile, o sărbătoare păgână complicată, dedicată luptei dintre soare şi întuneric. Ziua începea sa crească, forţele de germinare ale pământului mijeau, poporul credea că prin focuri, prin dansuri rituale, pot ajuta soarele să biruie întunericul, iar preotesele fertilităţii credeau că prin prostituţia sacră puteau ajuta pământul să devină fertil biruind moartea adusă de iarnă. Tot felul de vrăji şi de ritualuri păgâne satanice şi desfrânate erau practicate chiar după ce creştinismul fusese stabilit ca religie oficială. Atunci s-au gândit ierarhii bisericii să «încreştineze» aceste sărbători necreştine. Şi cum Naşterea lui Iisus putea înlocui mai uşor ideea păgână a biruinţei luminii asupra întunericului prin simbolul creştin al «Luminii celei de sus», I-au dat Mântuitorului numele de «Soare al dreptăţii şi Răsăritul cel de Sus», anulând ideile păgâne şi practicile neruşinate. Ziua de 25 decembrie ca zi de Naştere a Pruncului sfânt a fost aleasă convenţional, şi, legat de ea, şi Buna Vestire din 25 Martie.

Crăciunul şi Paştele, folosite pentru creşterea vînzărilor

Vremurile moderne au încărcat sărbătoarea Crăciunului, ca şi alte sărbători de altfel, cu tot felul de interese şi superstiţii. În primul rând, este interesul comercial. Încă din luna octombrie, încep să apară reclamele cu vânzări pentru Crăciun. Luna noiembrie este plină de aceleaşi reclame, de lumini şi de cadouri, fără nici un fel de relaţie cu evenimentul mântuitor al întrupării lui Iisus. Numele lui Hristos a fost epurat din toată această vânzoleală demonică a comerţului. La Paşti, magazinele sunt pline cu iepuraşi care nu au nimic legat de patimele şi Învierea Domnului, ci sunt simbolul fertilităţii, ca şi numele englezesc al Paştilor, Easter, care înlocuieşte termenul biblic cu numele zeiţei gotice Aester, zeiţa fetilităţii. Paralele cu această desacralizare comercială şi goană nebună după câştig, în zilele acestor sărbători de iarnă, vrăjitoarele sunt mai active decât în restul anului şi chiar tineretul creştin practică o serie de ritualuri păgâne şi vrăjitoreşti: turnarea de plumb topit în apă pentru a vedea în bucăţile de plumb răcit în forme ciudate întâmplări viitoare, sau vraja cu oglinzi paralele spre a crea un fel de culuoar în care, după o fixare îndelungată a privirilor, fata îşi poate vedea ursitul etc. Toate aceste vrăji interzise de Biserică sunt rămăşiţe ale tradiţiilor şi ritualelor păgâne.

Biserica nu a fixat nici un fel de sărbătoare religioasă cu semnificaţie de început de vreme pentru 1 ianuarie. Toate sorcovelile, pluguşoarele şi alte tradiţii care nu au nimic de a face cu credinţa sunt ritualuri agricole, de creştere a vitelor etc. Uneori, aceste tradiţii iau aspecte nocive şi neruşinate, prin adaosul gustului pentru obscen al tinerilor care le practică. Dar nici acestea nu sunt cele mai rele exprimări ale unor credinţe şi rămăşiţe ale cultului fertilităţii. Unele din ele sunt chiar foarte decente, altele mai puţin. Este obiceiul ca instituţiile mediatice să practice gluma de anul nou. Acest umor, în decursul vremurilor, a devenit tot mai secătuit, prin epuizarea motivelor de humor şi se încearcă îmbunătăţirea glumei stupide cu adaosuri obscene şi aluzii neruşinate. Astfel, anul cel nou eşuează într-o lamentabilă prostie şi aluzii scabroase. Sensul beţiilor de anul nou, sensul «norocului», îndelungile urări de mai bine în anul nou, se pierd într-un timp fară nici o semnificaţie şi într-o zi care nu are nici o valoare, în afară de valorile superstiţioase pe care practicanţii moderni i le acordă.

Dar dincolo de inocenţa aparentă a ceea ce se face de anul cel nou, dincolo de golul imens pe care această zi sgomotoasă şi lamentabilă o are în sine, neruşinarea, beţia, stupiditatea şi practica vrăjitorească fac din această zi o zi a satanei, o zi a bucuriei demonilor, o zi de pierzanie a multor suflete. Pentru că, aşa cum spunea părintele Cleopa despre «sfântul calendar» prin care «cei de pe nou» şi «cei de pe vechi» pun măsura omenească a vremii înaintea sinaxarului, aşa şi aici, toate aceste ritualuri păgâne şi obscene, sunt forme, mai mult sau mai puţin conştiente, de slujire a satanei.

Acolo unde Dumnezeu nu stăpâneşte, se instalează satana; acolo unde binele nu lucrează, lucrează răul; acolo unde Dumnezeu nu este pomenit cu reverenţă, diavolul cel cu o mie de nume îşi face tron din inimi.

“Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti fereşte-te şi deprinde-te cu credinţa cea adevărată”. (1 Tim. 4:7)

sursa:https://sfantulandrei.org