„UN OM A FĂCUT CINĂ MARE”…

 

(Lc 14, 16-24).

În Evanghelia de duminică, Iisus a spus o pildă. Omul din Evanghelie care a făcut cină închipuie pe Dumnezeu. Iar „cina cea mare” înseamnă mântuirea şi fericirea noastră veşnică. În vremile acelea, Iisus a spus pilda ca o mustrare pentru iudei, căci pe ei i-a chemat mai întâi Evanghelia la mântuire, dar ei n-au voit „să intre”; şi atunci au fost chemaţi cei „orbi, şchiopi”, adică păgânii care n-aveau nici o lumină şi nici o cunoştinţă despre Dumnezeul cel adevărat. Dar pilda din Evanghelia de duminică se potriveşte nu numai pentru mustrarea iu­deilor, ci se potriveşte şi pentru noi şi datoriile noastre sufleteşti. Dumnezeu cheamă şi astăzi pe toţi oamenii la cina cea mire a mântuirii şi fericirii veşnice. Dar nu toţi, ci numai puţini ascultă che­marea Domnului Dumnezeu. Ca şi pe chemaţii din Evanghelie, aşa şi pe creştinii de astăzi îi opreşte şi îi departă de la cina mântuirii alergările şi grijile averilor, lăcomia avuţilor şi poftele cele rele şi neînfrânate. Evanghelia de duminică este oglinda vremurilor noastre, pentru câ parcă niciodată n-au fost atât de mulţi oameni cari să-şi uite atât de mult grija şi grijile sufletului ca astăzi.

Dar dacă Evanghelia de duminică îi mustră pe cei care ieşiseră la ţarină şi la lucrul lor, asta nu înseamnă că ne-ar certa şi pe noi, dacă ne vedem de munca şi lucrurile noastre. Averea, câştigarea ei şi lucrarea ei nu este o sminteală, ci este un lucru lăsat de Dumnezeu oa­menilor. Munca i-a dat-o Dumnezeu stră­moşului Adam ca un testament, când l-a scos din rai, zicându-i: „Spini şi pălămidă va răsări ţie pământul şi tu cu sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea”. Munca nu este piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci piedica este tocmai lenea, cuibul cel cald al tuturor poftelor şi ispitelor.

Munca este sfântă şi nu pentru acea­stă muncă ne mustră pilda Evangheliei, ci ne mustră pentru aceea că noi ne cufundăm cu totul şi ne înecăm în vâr­tejul afacerilor şi daraverilor şi uităm grija de suflet. Nu-i dăm şi sufletului ceea ce îi trebuie şi lui. Grija sufletului o lă­săm îndărăt, în urma tuturor afaceri­lor şi daraverilor noastre. Îşi pune omul în gând o afacere, un lucru, zi cu noapte aleargă, asudă, rabdă, strânge – şi bine face, că aşa au făcut şi părinţii lui averea. Dar sminteala‑i aceea că, pen­tru lipsurile su­fleteşti, omul se înşală pe sine cu amăgirea diavo­lească, zicând că pentru acele treburi „mai are vreme”. Are omul o pâră la oraş cu de-aproapele său, se scoală cu noaptea în cap, pune merinde la straiţă şi-apoi, fie ploaie sau zăpadă, merge îna­inte. Şi merge o dată, merge de două ori şi nici o osteneală nu cruţă până nu ispră­veşte şi nu „câştigă” pe fratele său. Dar, Doamne, de câte ori nu-şi lasă omul rugă­ciunea de seara, ostenit de lucru, şi de câte ori nu o lasă şi pe cea de dimineaţa, grăbit de afaceri! De câte ori nu-şi lasă omul duminica biserica pentru „vreme rea” şi afaceri şi de câte ori nu-şi lasă spo­vedania şi cuminecătura, înşelându‑se cu amăgirea satanei că, pentru acele treburi, „mai are vreme”! Şi aşa trece o zi şi vine alta, trece un an şi vine altul şi omul, apu­cat de vârtejul afacerilor, este dus ca de o apă spre pieire sufletească. De te vei în­tâlni cu un om la vârsta de 50-60 de ani şi vei zice: „Omule fugător, opreşte-te puţin şi spune-mi ce ai făcut până acum”, apoi va începe omul a înşira că: „Pentru asta şi asta aţâţa şi aţâţa ani m-am trudit, pentru aceea atâta şi atâta am umblat şi am chel­tuit”. „Bine, frate dragă, văd că eşti harnic şi muncitor, dar spune‑mi, tu ce ai făcut până acum pentru sufletul tău?”. „Pentru su­flet? – va răspunde omul. O, pentru acele afaceri „mai am vreme”. Şi aşa, la 50-60 de ani, îl afli pe om de cele mai multe ori nespovedit şi necuminecat niciodată. La 60 de ani încep a-i tremura mâinile şi pi­cioarele şi omul nici atunci nu se apropie de cina Domnului, ca să-şi hrănească şi sufletul său, ci se înşală cu vorbele că „mai am vreme”… Această nepăsare şi amânare se răzbună apoi amarnic, pentru că ea îl bagă pe om în pământ, cu sufletul necâ­ştigat. Asta e greşeala pentru care ne mu­stră pilda din Evanghelia de duminică.

Cititorule! Şi sufletul tău îşi are ce­rinţele lui, lipsurile lui, hrana Iui şi îmbră­cămintea lui. Alături de munca ce o faci pentru traiul tău şi al familiei tale, dai tu şi sufletului tău ceea ce îi trebuie şi cere de la tine?

I. Tâlcuitor

«Lumina Satelor» nr. 50 / 24 dec. 1922, p. 5

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa