†) Sf. Ap. Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României, Sf. Ier. Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Sf. Ier. Frumentie, Episcopul Etiopiei

1. Sfântul Andrei s-a născut în Betsaida, orăşel pe malul lacului Ghenizaret din Galileea, fiind fiul lui Iona şi fratele lui Simon-Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul.

Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând pe Iisus şi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat lui Hristos, zicând fratelui său Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan 1, 41). Şi astfel, l-a atras şi pe Petru spre urmarea Domnului. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune şi Apostolul cel întâi chemat.

Din zilele acelea, ca şi ceilalţi Apostoli, Sfântul Andrei a urmat Mântuitorului, însoţindu-L pe drumurile Ţării Sfinte, adăpându-se din izvorul nesecat al dumnezeieştilor descoperiri pe care le aducea Mântuitorul. A fost martor faptelor minunate săvârşite de Domnul, s-a împărtăşit din cuvântul dumnezeiesc, dătător de viaţă, al credinţei celei noi întemeiată de Hristos, şi, mai presus de toate, a văzut Pătimirile Domnului, a plâns moartea Lui pentru noi şi s-a întărit în credinţă, în ziua Învierii.

La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne spune că, după Înălţarea Domnului la cer şi după Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Sinaxarele bizantine amintesc că Apostolul cel întâi chemat a propovăduit în Bitinia şi Pont, precum şi în alte ţinuturi ce se află lângă Marea Neagră, ajungând în Sciţia, la Dunăre, unde a zăbovit propovăduind geto-dacilor, romanilor şi grecilor aflaţi atunci acolo.

Însemnătatea vestirii Evangheliei la sciţi este sprijinită de faptul că cele mai vechi mărturii amintesc mai ales de această misiune în partea de apus a Pontului Euxin. Astfel, potrivit mărturiilor Sfântului Ipolit al Romei şi ale scriitorilor bisericeşti Origen şi Eusebiu de Cezareea, Sfântul Andrei a predicat sciţilor şi tracilor. Prin Sciţia se înţelege atât Sciţia Mare, adică sudul Ucrainei de astăzi, cât şi Sciţia Mică, adică Dobrogea de astăzi.

Plecând din Dobrogea, Sfântul Andrei s-a îndreptat spre miazăzi, punând episcop la Odessos (Varna de astăzi) pe Sfântul Amplie, unul dintre cei 70 de ucenici. A propovăduit de asemenea în Tracia şi la Bizanţ, unde a pus episcop pe Sfântul Stahie, precum şi în Macedonia, unde l-a rânduit episcop pe Sfântul Urban (aceşti trei ucenici ai Sfântului Andrei fiind prăznuiţi la 31 octombrie).

Apostolul a străbătut toate aceste locuri nu în grabă, ci zăbovind în fiecare şi răbdând multe împotriviri şi primejdii, dar pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. La urmă a străbătut Elada şi a ajuns în ţinutul Peloponezului, unde pe mulţi i-a adus de la idoli la Hristos. La Patras, lângă Corint, a pus episcop pe Sfântul Stratrocleu şi, din porunca dregătorului Egeat, a primit moarte de mucenic, fiind răstignit pe o cruce de măslin în forma literei X, căreia i s-a spus de atunci „Crucea Sfântului Andrei”. Unii socotesc că Apostolul a pătimit pe vremea împăratului Nero (54-68), dar alţii cred că în timpul lui Domiţian (81-96).

Sfintele sale moaşte au fost mutate la Constantinopol în anul 357, dar capul Sfântului a fost trimis înapoi la Patras în veacul al IX-lea. După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele au fost duse în Italia, la Amalfi, iar în 1460 şi capul i-a fost dus la Roma, pentru a nu cădea în mâinile păgânilor. În anul 1964 Vaticanul a trimis înapoi la Patras capul Sfântului, ca semn al frăţietăţii creştine.

Întrucât acest Sfânt Apostol a adus la lumina cunoaşterii lui Hristos pe aceia dintre strămoşii noştri care locuiau în Dobrogea, Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte în mod deosebit, ca întemeietor al ei. În anul 1995 Sfântul Sinod a hotărât înscrierea sărbătorii lui cu cruce roşie în calendar. În anul 1996 capul Sfântului Andrei a fost adus spre închinare la Iaşi şi Galaţi, iar în anul 2011 la Bucureşti, Sibiu şi Alba Iulia.

În februarie 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat pe Sfântul Apostol Andrei ca Ocrotitor al României, iar în anul 2002 a hotărât ca sărbătoarea lui să devină Sărbătoare Naţională Bisericească. În 2012, Parlamentul României a declarat ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andrei – 30 noiembrie, ca sărbătoare legală. Semn al cinstirii neamului nostru faţă de Sfântul Apostol Andrei este şi faptul că noua Catedrală a Mântuirii Neamului poartă hramul Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, pe lângă hramul Înălţarea Domnului, care este şi Ziua Eroilor Români.

Pentru rugăciunile Sfântului Andrei, Apostolul Tău cel întâi chemat, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

2. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna s­-a născut din părinţi temători de Dumnezeu, ai căror strămoşi  erau „vlahi” sau „aromâni”,vieţuitori în Balcani, care, din cauza stăpânirii turceşti, în veacul al XVIII­lea, s­au refugiat în câteva ţări creştine, din Imperiul Austriac. Familia Şaguna când, din voia lui Dumnezeu, a adus pe lume pe Anastasie, viitorul sfânt ierarh al Ardealului, se găsea în oraşul Mişcolţ, în nord­estul Ungariei.

Era în preajma Crăciu­nului din anul mântuirii 1808. Vrednica sa mamă, Anastasia, a dat pruncului nou­născut numele ei, care înseamnă „înviere”. După ce a venit pe lume Anastasie, la câţiva ani tatăl său a plecat la cele veşnice. Astfel, Anastasia Şaguna se regăseşte în faţa necazurilor vieţii cu trei copii: Evreta, Ecaterina şi Anastasie, rămaşi orfani de tată.

Înfruntând mari lipsuri materiale, a reuşit să facă din ei oameni crescuţi în frică de Dumnezeu, păstrători ai sfintelor predanii ortodoxe. Anastasie a fost  dat să înveţe la cele mai bune şcoli ale timpului: şcoala primară „greco­valahă” din Mişcolţ, întreţinută de parohia aromânească de acolo, gimnaziul „inferior” din Mişcolţ, gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi Budapesta), apoi la Universitatea din acel oraş, unde a făcut studii strălucite de Filosofie şi Drept.

La terminarea studiilor, tânărului Anastasie i se deschidea în faţă o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor. Însă la îndemnul evlavioasei sale mame, a plecat la Vârşeţ (în Banatul sârbesc de azi) şi s­a înscris la Seminarul teologic româno-sârb de acolo. La absolvire intră ca frate în mănăstirea sârbească Hopovo, unde, la nici 25 de ani, a cerut să fie tuns în monahism.

A primit numele Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat. Era un călugăr învăţat, cu studii de drept, filosofie şi teologie, bun cunoscător al limbilor română (inclusiv dialectul aromân), maghiară, germană, sârbă, greacă, latină şi slavonă. Cu toate acestea, noul ostaş în slujba Domnului Hristos s­a ostenit întru smerenie şi asculta­re desăvârşită, lucrând cu timp şi fără timp în împlinirea virtuţilor, sporind în evlavie şi rugăciune curată, desăvârşindu-se duhovniceşte şi înălţându­se, prin cunoaştere, către asemănarea cu Dumnezeu.

A fost apreciat foarte mult de ierarhii ortodocşi sârbi, care l-au rugat să părăsească liniştea mănăstirii şi să activeze în cadrul Mitropoliei de la Carloviţ. Făcând ascultare, împlineşte această chemare şi, timp de 13 ani, activează ca rector, asesor (consilier) mitropolitan, profesor de seminar şi ca egumen la patru mănăstiri sârbeşti (Iazak, Beşenovo, Hopovo şi Covil).

În vara anului 1846 mitropolitul de la Carloviţ l­a numit„vicar general” al Episcopiei româneşti vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu; în decembrie 1847 „soborul” protopopilor ardeleni l­a propus ca episcop, fiind confirmat de Curtea imperială din Viena şi hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviţ în Duminica Tomii a anului 1848.

Chiar în ziua hirotonirii a plecat spre Sibiu, unde poporul român ortodox îl aştepta ca pe un izbăvitor. S-a implicat direct şi cu multă dăruire în toate acţiunile de reabilitare a identităţii culturale şi spirituale a naţiunii românilor ardeleni, pe primul loc fiind recunoaşterea lor ca „naţiune” egală în drepturi cu maghiarii, saşii şi secuii şi desfiinţarea iobăgiei.

În plan bisericesc Mitropolitul Andrei Şaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieşirea Bisericii româneşti din Ardeal de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Carloviţ, sub care a fost aşezată în mod abuziv de Curtea imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s­a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desfiinţată în 1701 de autorită­ţile de stat de atunci), iar Andrei Şaguna a devenit arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al românilor din Ardeal, Banat şi „părţile de vest” (Crişana).

El a întocmit apoi o lege de organizare, cunoscută sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres naţional­bisericesc în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale faţă de stat, dar şi participarea laicilor la conducerea vieţii bisericeşti, în probleme administrative şi economice. Biserica din Ardeal s-a condus după acest statut până în anul 1925, dar principiile lui de bază s­au păstrat şi în Statutele următoare până azi. Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” al învăţământului şi culturii româneşti din Ardeal.

El a reorganizat vechea şcoală teologică de la Sibiu ca un Institut teologic­pedagogic, cu două „secţiuni”, în care se pregăteau viitorii preoţi, dar şi învăţătorii celor aproximativ 800 de şcoli primare din Ardeal, îndrumate de Biserică (mai mult de jumătate fiind înfiinţate în timpul lui). Tot el a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Braşov (actualul Colegiu „Andrei Şaguna”), un Gimnaziu la Brad, în judeţul Hunedoara, o şcoală „reală­ comercială” în Braşov, a iniţiat cursuri pentru neştiutorii de carte în fiecare parohie.

La Sibiu a înfiinţat o „tipografie diecezană”, în care s­a tipărit ziarul „Telegraful Român” (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), „Calendarul” eparhial (numit azi „Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru şcolile primare, dar şi manuale pentru învăţământul teologic (unele scrise de el însuşi), toate cărţile de slujbă, unele în mai multe ediţii, o nouă ediţie a Bibliei, în 1856­1858 şi multe altele.

Tot Şaguna a fost acela care a obţinut acordul autorităţilor pentru înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român (ASTRA). A acordat burse, din fondurile Arhiepiscopiei, unor tineri care urmau studii gimnaziale şi universitare, din rândul cărora s­a format elita intelectuală a Ardealului de altădată. El a organizat actuala reşedinţă mitropolitană din Sibiu, a ctitorit biserica din Guşteriţa (azi cartier al Sibiului) şi a îndemnat preoţii şi credincioşii să contribuie cu banii şi braţele la ridicarea unor biserici şi clădiri şcolare. Intenţiona să zidească o catedrală în Sibiu, dar nu a reuşit să strângă banii necesari pentru începerea lucrărilor.

A fost un ales rugător şi postitor, un desăvârşit liturghisitor, predicator şi păstor de suflete, care a păstrat în permanenţă legătura cu clerul şi credincioşii. A trecut la cele veşnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat lângă biserica mare din Răşinari, aşa cum a rânduit el însuşi prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică şi fără pompă”.

Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul drept-credincios l­a cinstit cum se cuvine şi după moarte, socotindu­l între cei mai de seamă ierarhi pe care i­a avut Ardealul. Sfântul Sinodal Bisericii Ortodoxe Române l­a trecut în rândul Sfinţilor în anul 2011, rânduindu-i pomenirea în ziua de 30 noiembrie. Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte­ne pe noi. Amin.