Și tu și eu putem fi un samarinean milostiv

 

Între creştinii de astăzi circulă o zicală: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Toţi oamenii au întrebări. Nu e niciunul atotştiutor. Şi marii duhovnici, care povăţuiesc pe alţii, au şi ei la rândul lor pe cineva pe care îl întreabă. Şi Evanghelia de astăzi cuprinde câteva întrebări la care se dau şi răspunsuri. Un dialog interesant între doi învăţători de Lege: unul era recunoscut oficial, cu o funcţie în ierarhia Templului, Celălalt recunoscut de mulţimea care Îl asculta cu nesaţ. Iată cu ce întrebare vine cel dintâi la Domnul Hristos: „Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Lc 10, 25). Chiar dacă a venit cu gândul să-L ispitească, întrebarea era foarte importantă, pe care şi-o pune el şi pe care să şi-o pună fiecare om să recâştige ceea ce a pierdut: Împărăţia lui Dumnezeu. Deşi ştia multe din lege şi era expert (învăţa pe alţii), el avea o întrebare: Cum să facă ceva în viaţă pentru a dobândi Împărăţia Cerurilor? Sau altfel spus: ce să facă după ce ştie totul despre Dumnezeu?

Prin urmare, învăţătorul de lege ajunsese într-un punct în care, deşi ştia Legea, nu ştia ce să facă, ce să aleagă din toate câte poruncea Legea. Mântuitorul nu îl îndepărtează, ci îl trimite tot la Lege, dar cu scopul de a afla de la el cum înţelege Scriptura. Iar aceasta rezuma toate învăţăturile Legii la două mai importante: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta, din cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10, 26-27). Cu alte cuvinte, dacă vrei să dobândeşti viaţa, trebuie să tinzi spre izvorul ei, care este Dumnezeu.Dar aceasta nu în chip abstract, teoretic, cu vorba, ci prin fapte. Iar dovada iubirii de Dumnezeu se arată în iubirea de oameni. Viaţa de veci, nemurirea şi fericirea eternă, se dobândeşte prin dăruirea fragmentului tău de viaţă pentru binele altora. Aşadar, citirea Legii atunci şi citirea Evangheliei astăzi este de căpătâi pentru mântuirea sufletului, de aceea Sfânta Evanghelie este aşezată pe Sfânta Masă în Sfântul Altar, este centrul vieţii creştine. În cadrul Sfintei Liturghii, este mesajul viu pe care ni-l transmite Hristos şi astăzi, dar Liturghia nu se termină pentru noi cu „Amin”, ci se continuă şi în afara Bisericii prin slujirea aproapelui. De aceea, încă din vremea Sfinţilor Apostoli, comunitatea creştină se îngrijea de nevoiaşi, de văduve, de orfani.

Sfântul Evanghelist Ioan zice: „Cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, poate să Îl iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede?” (In 4, 20). Şi iubirea aproapelui are o măsură: „ca pe noi înşine”. Este simplu de înţeles. Toţi ştim cum să ne iubim pe noi înşine. Poate că este cel dintâi şi cel mai precis lucru pe care-l ştim noi înşine. Ştim că dorim să fim sănătoşi, să ne meargă bine, să avem copii, să ne asculte şi să fie buni şi chiar să ne iubească alţii. E foarte uşor de înţeles. Şi încercăm să împlinim. Dar de cele mai multe ori, egoismul e mai puternic decât generozitatea.

Iubirea aproapelui înseamnă, în primul rând, să preţuieşti sufletul lui care, de cele mai multe ori, este încătuşat în lanţurile patimilor şi ale păcatelor. Părintele Iosif Trifa a simţit durerea morţii sufleteşti din vieţile creştinilor. I-a păsat foarte mult şi de aceea a început o luptă de recuperare a sufletelor din moarte. Prin lucrarea Oastei Domnului, zeci de mii de suflete au fost salvate la viaţă, formând o frăţietate de iubire.

Pilda Samarineanului milostiv, rostită de Mântuitorul, ne aduce în faţă marea învăţătură a Sa, adică Legea cea nouă care trebuie urmată de ucenicii Săi şi de toţi creştinii. Întâmplarea omului căzut între tâlhari îi cheamă pe toţi care l-au întâlnit să răspundă, să-l salveze. Primii doi – preotul şi levitul – „aplicau Legea”, adică văd că nu este vreo rudă apropiată, sau poate că, la o sumară privire, cred că este chiar mort şi, să nu se spurce, pleacă mai departe, eventual la o slujbă mai importantă. Cel de-al treilea trecător, deşi avea şi el alte priorităţi, iar timpul era limitat, se opreşte, i se face milă şi trece la treabă. Orice clipă pierdută pentru omul căzut poate să-i fie fatală. În plan duhovnicesc este tot aşa. „Tâlharii”, adică patimile şi păcatele îi aduc pe oameni în pragul morţii sufleteşti. Singura salvare este iubirea. Mântuitorul Hristos a lăsat frumuseţile cerurilor, L-a lăsat pe Tatăl şi I s-a făcut milă de oamenii căzuţi şi nu putea să îi vadă pierind în vecii vecilor. El S-a făcut „aproapele” tuturor oamenilor. Sfântul Ioan Teologul zice: „În aceasta am cunoscut Iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi. Şi noi datori suntem să ne purtăm sufletele pentru fraţi” (I In 3, 16). În viaţa de zi cu zi, întâlnim o mulţime de oameni bătuţi, loviţi şi chinuiţi sufleteşte şi trupeşte. Bubele şi bolile cele mai grele sunt cele sufleteşti. Şi de câte ori nu trecem nepăsători pe lângă astfel de oameni…

Căutăm mereu scuze şi zicem că nu suntem pricepuţi şi poate că altul rezolvă problema fratelui. Câte scuze găseşte lipsa iubirii!… Iar lipsa iubirii pentru frate înseamnă moarte sigură, de care vom răspunde în Ziua cea Mare a Judecăţii Dumnezeieşti. Toţi bolnavii sufleteşti, pe lângă care am trecut, vor fi martori în Ziua Aceea. Iată de ce Mântuitorul încheie parabola cu îndemnul: „Du-te şi fă şi tu asemenea”, adică asemenea aproapelui căzut între tâlhari. Asemenea Domnului Iisus, până la jertfă. Să coborâm de pe asinul nostru şi să îngenunchem alături de cel care pătimeşte, fie de boală, fie de singurătate, fie din lipsa unui sfat, ori a unui cuvânt bun. Să-i arătăm cât a pătimit Domnul şi acela nu va mai fi singur. Durerea lui va fi mai uşoară, iar vindecarea mai grabnică. Ridicarea celui căzut şi punerea lui pe asin ca să ajungă la „hanul iubirii dumnezeieşti, care este Biserica lui Hristos, este o poruncă pentru fiecare creştin care doreşte să-L urmeze pe Domnul. Vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele Domnului, pe care omul îl primeşte în Sfânta Împărtăşanie dimpreună cu Trupul Domnului „spre vindecarea sufletului şi a trupului, spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”. Dacă pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon ar fi căzut un frate al unuia dintre cei care treceau pe acolo, nu ar fi avut cu siguranţă inima să-l lase jos. Iar dacă fiecare ne gândim că în rugăciunile noastre Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, rămâne să împlinim ceea ce spunem, să-i recunoaştem pe ceilalţi ca fraţi şi ca fii ai Tatălui ceresc.

Casa de oaspeţi în care se vindecă omul rănit de tâlhari reprezintă Biserica. Călătorul samarinean care a salvat pe omul căzut între tâlhari a dăruit doi dinari celui care era gazda casei de oaspeţi, şi i-a zis: „Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui eu, când mă voi întoarce, îţi voi da” (Lc 10, 35).

Cei doi dinari au fost tâlcuiţi de unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca fiind Vechiul şi Noul Testament care se oferă umanităţii spre vindecare şi mântuire de păcate „în casa de oaspeţi” care este Biserica. Aceşti doi dinari pot simboliza şi cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Cuvintele „când mă voi întoarce, îţi voi da” se referă la a doua venire a Mântuitorului Hristos. Atunci El va răsplăti din belşug celor care, în casa de oaspeţi a lui Dumnezeu, adică în Biserică, s-au ostenit, cu timp şi fără timp, pentru mântuirea oamenilor, pentru vindecarea şi ridicarea lor din păcate şi pentru dobândirea vieţii veşnice.

Niciodată nu putem pretinde că am făcut destul. Adevărata iubire faţă de aproapele ne va cere să facem şi mai mult. Acest aproape pe care noi îl sprijinim prin dragoste devine el însuşi un ajutor al nostru.

Fiecare ştim că, de multe ori în viaţă, atunci când dăruim ceva, ne bucurăm nespus de mult, şi uneori simţim că ne bucurăm chiar mai mult decât am primi, şi poate chiar mai mult decât acela care a primit acel dar al nostru. De ce? Pentru că atunci suntem aproapele celui căruia îi dăruim şi ştim porunca:

„Mergi şi fă şi tu asemenea”.

Un mare scriitor creştin, Toma de Kempis, spune în cartea sa „Urmarea lui Hristos”: „Din dragostea către aproapele care are nevoie de ajutor, poţi uneori a schimba fapta bună prin alta mai bună; căci, prin aceasta, fapta nu e zădărnicită, ci numai înlocuită prin alta mai bună”. Sfântul Apostol Pavel spune corintenilor despre frumuseţea dragostei faţă de aproapele:

„Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea la săraci şi mi-aş da trupul să fie ars, dacă nu am dragoste, nu îmi foloseşte la nimic.” Şi în alt loc: „Iar în altă parte să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea”.

Drumul Ierihonului este plin de suflete lovite ori bătute de demonii păcatelor. Să mergem şi să ne apropiem cu milă de toţi. Prin cuvintele „Mergi şi fă şi tu asemenea!”, Mântuitorul ne spune că nu există un „aproapele” şi un „departele”. El nu admite categoria „departelui”. Toţi sunt aproapele. Să fim egali în iubire faţă de toţi oamenii. Judecata pe care o aplicăm celui care ne este rudă să o aplicăm şi celui pe care nu îl cunoaştem, sau chiar vrăjmaşilor, căci Domnul S-a jertfit chiar şi pentru cei care L-au răstignit.

O, câtă nevoie avem şi noi de celălalt, să fim aproape unul de celălalt!… Mântuitorul bate la uşa inimii noastre să ne fie Fratele nostru, Tovarăşul nostru, Izbăvitorul nostru. El vrea să ne ia asupra Lui toate grijile noastre, toate necazurile noastre, toate poverile noastre sufleteşti şi trupeşti. El vrea să ne ducă în Casa Lui şi să aibă „grijă” de noi tot timpul. Iar după ce aflăm darul mântuirii, să pornim şi noi în căutarea fraţilor noştri pentru a-i salva. Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenicii Săi cu toată stăruinţa: „Poruncă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiţi unii pe alţii. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii” (In, 13, 34).

De ce se citeşte această Evanghelie la începutul Postului Naşterii Domnului? Pentru ca noi să unim postul cu faptele bune. Degeaba postim dacă suntem certaţi cu vecinul sau cu fratele nostru. El ne-a învăţat că dragostea vede nevoia sau durerea şi răspunde la ea. Exemplu, în această privinţă, este Însuşi Mântuitorul nostru, Care a văzut nevoile celor necăjiţi şi a răspuns. El a făcut mult mai mult decât să arunce o monedă sau o bancnotă în farfuria colectei şi, în calitate de Samarinean milostiv, a avut milă de cei năpăstuiţi şi i-a ajutat.

Dumnezeu, Care ne-a creat pe toţi, are grijă de toţi. Dar ne cheamă şi pe noi să avem grijă de copiii Săi, să avem grijă unii de alţii. Ne cheamă să-I fim „colaboratori”, în această grijă a Lui de noi înşine şi de semenii noştri, în această grijă a Lui de dezvoltarea noastră. Toată osteneala în zidirea reciprocă e „colaborare” a noastră cu Dumnezeu (I Cor 3, 8-9). Dumnezeu vrea, în definitiv, să creştem în iubirea noastră între olaltă. Prin aceasta răspundem solicitării Lui, sau împlinim voia Lui. Dar fără efortul nostru, fără străduinţa noastră într-o slujire reciprocă, fără trăirea într-o efectivă răspundere reciprocă, nu ne achităm de răspunderea aceasta faţă de Dumnezeu. „Dumnezeu ne-a dat mâini pentru ca să dăm ajutor altora şi nu pentru ca să le întindem curse”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumnezeu să ne ajute în toate!

Pr. Iosif ANDRONIC