11 Iulie - Sfatul Sfinților Părinți

 

Tu faci numai ascultare, iar Hristos îţi ridică povara

Adevărul este că m-am ostenit mult. De multe ori m-am indignat. Alteori am deznădăjduit. Mi-a spus odată un frate: Cu stareţul tău omul n-ar rezista nici douăzeci de minute. Tu, părinte, mai mult de patruzeci de ani, cum l-ai purtat?

– Să-ţi spun! Poţi crede că este străduinţa, să zicem, lupta cu gândurile. Poţi s-o pui, într-un fel, pe seama ascultării. Poţi afirma că se datorează rugăciunii. Poţi spune că este şi încăpăţânarea pe care am moştenit-o. Zi ce vrei! Eu un singur lucru o să-ţi spun: Dumnezeu m-a ţinut. Dacă m-ar fi lăsat o clipă, aş fi plecat. Pe toate El le-a făcut. El, Preacurata, sfinţii, binecuvântarea stareţului Iosif, rugăciunea măicuţei mele, binecuvântarea stareţilor mei. Da, si binecuvântarea lor. Se poate să nu-ţi fi spus, dar, dacă faci ascultare, primeşti binecuvântare”.
Ascultarea, copilul meu, este o taină. Mare taină! Este, să spunem, deschiderea sufletului către voia lui Dumnezeu. De vreme ce iese afară voia ta, ţi se deschide inima. Când se deschide, pătrunde în ea harul Duhului Sfânt. Ascultarea, deschiderea sufletului, este încuviinţarea, este acel „Da!”, acel „Iertaţi!” şi „Doamne, miluieşte!” ale omului lui Dumnezeu. Nu spun eu acestea, le spune Sfântul Grigorie Teologul. Acestea, aşadar, m-au întărit, m-au ajutat, m-au mângâiat şi m-au ţinut.

Să vă spun o întâmplare, ca să vedeţi ce povară mare poate purta ascultarea. Mi-a povestit părintele Haralambie, ucenicul stareţului Iosif, care a devenit apoi egumen la Mănăstirea Dionisiou. Intr-o zi aveau lucrări de construcţie şi munciseră ceasuri întregi. Se făceau cu greu lucrurile pe atunci. Pe toate le cărau în spate. La un moment dat, s-a auzit claxonul caicului de la arsana. Ne dădea semn că avem lucruri. Stareţul şi-a plecat capul în piept. Ştia că ne trimiseseră un butoi cu ulei. Era într-o situaţie grea. Cui să-i spună să-l aducă la chilie, când toţi erau sfârşiţi de atâta muncă? îl vede părintele Haralambie pe stareţ şi aleargă.
Ce ai, gheronda?

– Ce să am? Binecuvântatul acum şi-a găsit să aducă uleiul? Mi-e ruşine, copilul meu. Sunteţi toti sfârsiti de muncă. Cine să ridice în acest ceas atâtea ocale?
– De aceea eşti întristat, gheronda? Dă-mi binecuvântarea ta şi am plecat după ulei!
– Ce spui, copilul meu? Este de neridicat. N-o să reuşeşti!
– Dă-mi binecuvântare, gheronda, să merg!
– Binecuvântarea Maicii Domnului, fiul meu!
Binecuvântarea Preacuratei Maicii noastre şi a mea! Dacă sufletul tău doreşte aceasta, du-te! Ai văzut? Ascultarea are trebuinţă de suflet! Suflet şi binecuvântare!

Ia, aşadar, părintele Haralambie o frânghie şi aleargă la arsana. Ingenunchează, îşi leagă butoiul în spate. Dă să se ridice, genunchii i s-au înmuiat. Unde să păşească? Ca un om beat, am zice, înainta, un pas pe aici, altul pe dincolo. Şi-a spus în gând:
«Nu renunţ! De vreme ce stareţul mi-a dat binecuvântare, nu mă dau bătut până ce nu cad din picioare!»

Acum, priviţi! Gândul cel bun te leagă, într-un fel, de rugăciune. Gândul rău, dimpotrivă, te îndepărtează de rugăciune. De vreme ce gândea astfel, a spus: «Maica Domnului, pentru rugăciunile stareţului meu, ajută-mă!» Ei, odată ce a spus asta!… Cu fiecare pas butoiul devenea şi mai uşor, până ce a ajuns să nu-l mai simtă deloc
în spate. Simţea, măi, copile, că cineva îl ajuta, că cineva îi ridica greutatea, că cineva îl împingea uşor. De la arsana până la colibe se fac, de regulă, cu măgăruşul, nu pe jos, două ore întregi.

Acesta, binecuvântatul, a făcut mai puţin de-o oră. Cum a ajuns sus, i-a pus metanie fericitului său stareţ şi i-a spus amănunţit ce s-a petrecut:
– Gheronda, aceasta şi aceasta…
Stareţul, cu lacrimi în sufletul său, i-a zis:
– Fiul meu preadulce, rodul pântecelui meu!
Din clipa în care ai plecat, m-am rugat cu metania. Tu erai în ascultare, iar eu, în rugăciune.
Cum să nu ridice Dumnezeu povara?”
Acesta este adevărul. Tu faci numai ascultare, iar Hristos îţi ridică povara. Astfel, şi povara ta devine uşoară.

Pr. Spiridon VASILAKIS, Întâlnire cu sfântul Erem Katounakiotul, Editura Sophia