Cateheza de duminică - Tămâia, ca simbol al rugăciunii

Tămâia este o rășină a arborelui numit Boswellia serrata sau Floribunda papyrifera, care crește în Africa și în India. Rășina provine din sucul ce curge din copac. Sucul se întărește la soare. Se strânge de pe scoarța copacului, se pisează și, pentru a avea un miros și mai plăcut, această rășină se amestecă și cu alte aromate. Procedeul de preparare este expus și în Vechiul Testament (Ieșire 30, 34-38).

În cultul Vechiului Testament, tămâia era nelipsită, alături de toate jertfele care se aduceau la altar lui Dumnezeu (Levitic 2, 16 și Levitic 16, 11-12). Tămâia a început să fie folosită și în creștinism pe măsură ce se dezvolta cultul creștin. Pentru primele secole creștine avem mărturii despre folosirea tămâiei, atât în vechile Liturghii ale Bisericii Orientale, cât și la scriitorii bisericești Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, pelerina Egeria, Sfântul Ambrozie al Milanului și la alții.

La Sfânta Liturghie se folosește tămâia mai ales în acele momente din cursul sfintei slujbe în care se face simțită prezența simbolică a Mântuitorului, momente care trebuie subliniate și prin înmiresmarea bisericii. Astfel, după pregătirea darurilor la Proscomidie, preotul tămâiază Sfânta Masă. Fumul tămâiei este ca o îmbălsămare a locului unde ele urmează a fi depuse. În timpul citirii Apostolului și înainte de ieșirea cu Cinstitele Daruri, preotul cădește interiorul bisericii. Fumul și mireasma tămâiei creează o atmosferă specifică, prielnică pentru rugăciune și meditație religioasă.

Tămâia, prin fumul și mireasma ei, subliniază frumusețea actelor de cult, creează atmosfera de sfințenie și, astfel, ea se integrează în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o prețioasă ofrandă și simbol al rugăciunii și al faptei bune. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară (Psalmul 140, 2), se cântă la slujba Vecerniei. Tămâia e simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar și de implorare a harului sfințitor al Sfântului Duh: Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primindu-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh, așa cum se formulează în Liturghierul Ortodox.

Nu numai la Sfânta Liturghie, dar la nici o slujbă religioasă tămâia nu poate lipsi. Mireasma ei alungă duhul răului. Astfel, tămâierea de la începutul slujbei Botezului simbolizează buna mireasmă și sfințenia Duhului Sfânt, care topește și alungă tot mirosul cel urât al păcatului.

Tămâia este în cultul ortodox strâns legată de credința în viața viitoare, o expresie a acestei credințe. Acest lucru îl demonstrează cultul morților. La slujbele de înmormântare, la pomeniri, parastase, la toate pomenirile celor morți, tămâia este un element esențial. Tămâierea mormintelor și a ofrandelor pentru cei morți este un ritual străvechi pe care credincioșii ortodocși români îl practică cu adâncă pioșenie și participare sufletească.

(Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, volumul II, Editura Basilica, București, 2015, pp. 350-352)

Atunci când preotul tămâiază în biserică, vine harul tămâii căruia trebuie să i te pleci, ca să te smereşti.

Deci nu la slujitorul din biserică te smereşti.

Nu, nu te smereşti lui. Sigur, slujitorul atunci e îndumnezeit. Fie el cât de păcătos, e îndumnezeit, pentru că vine cu harul acela… Ce zice preotul când tămâiază? „Tămâie Ţi-aducem Ţie, Hristoase, întru miros de bună mireasmă duhovnicească”… Vezi cu ce rugăciune eşti tămâiat? Şi-ţi fug toate gândurile cele rele cu tămâia aceea, cu fumul sfinţit pe care ţi-l dă preotul. Pentru că ce zici tu, ca preot? „Tămâie Ţi-aducem, Ţie Hristoase, Dumnezeul nostru, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri trimite-ne nouă darul prea Sfântului Tău Duh”. Lui Dumnezeu Îi aduci tămâia aceea.

Ce semnifică tămâierea din timpul citirii „Apostolului”?

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că această primă cădire din cadrul Sfintei Liturghii simbolizează darul Sfântului Duh dat lumii prin Evanghelie. Tămâia care arde transformându-se în „miros de bună mireasmă duhovnicească” ce se înalță la cer exprimă jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu. Tămâia care arde transformându-se în „miros de bună mireasmă duhovnicească” ce se înalță la cer exprimă jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu.

În timpul citirii „Apostolului” sau în timpul cântării „Aliluia” de după Apostol are loc cădirea sau tămâierea, care se face în cinstea Sfintei Evanghelii ce urmează a fi citită și care simbolizează mireasma învățăturii Sfinților Apostoli, după cum zice Sfântul Pavel: „Noi suntem pentru Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos și prin noi se răspândește în tot locul mireasma cunoștinței Lui” (II Corinteni 2, 14-15).

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că această primă cădire din cadrul Sfintei Liturghii simbolizează darul Sfântului Duh dat lumii prin Evanghelie. Tămâia care arde transformându-se în „miros de bună mireasmă duhovnicească” ce se înalță la cer exprimă jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu. Omul însuși trebuie să se jertfească, să ardă duhovnicește dăruindu-se lui Dumnezeu ca „miros de bună mireasmă duhovnicească”.

Sfântul Chiril al Alexandriei sublinia faptul că nu putem intra la Tatăl și, implicit, nu Îl putem cunoaște, decât în stare de jertfă curată. Cădirea, pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului lui Dumnezeu, este în același timp o jertfă adusă lui Dumnezeu, o mărturisire a prezenţei Sale în mijlocul nostru, precum și un îndemn la propria noastră jertfire duhovnicească. Mirosul aparte al tămâii și cântarea laudei lui Dumnezeu („Aliluia”) ne ajută să Îi simțim prezența și să ne înălțăm inimile în rugăciune.

Ce simbolizează cădirea în tăcere?

Cădirea în tăcere simbolizează începutul facerii lumii. Duhul lui Dumnezeu „se poartă” pe deasupra lumii materiale originare, „pământul netocmit și gol” despre care vorbește Cartea Facerii și suflă asupra lui putere de viață făcătoare.

Ritualul tămâierii (cădirea), practicat și în unele dintre religiile popoarelor antice, reprezintă în Biserica creștină o amintire liturgică din Vechiul Testament, unde își găsește corespondență în arderile de pe altarul tămâierii, seara și dimineața, de la cortul sfânt.

În sine, tămâierea reprezintă una dintre formele de jertfă, o expresie a omagiului de adorație ce se aduce lui Dumnezeu, ca autor și stăpân al creației. Sensul acesta se află confirmat de însăși formula prin care preotul binecuvântează tămâia pusă pe cărbunii din cădeliniță: „Tămâie Îți aducem (Îți oferim, Îți înfățișăm ca dar) Ție Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus…”.

În cadrul privegherii (slujba de toată noaptea), Vecernia începe cu deschiderea Ușilor Sfântului Altar și cu cădirea în tăcere a Sfintei Mese și a Sfântului Altar, mireasma de tămâie pătrunzând în toate colțurile. Cădirea în tăcere simbolizează începutul facerii lumii. Duhul lui Dumnezeu „se poartă” pe deasupra lumii materiale originare, „pământul netocmit și gol” despre care vorbește Cartea Facerii și suflă asupra lui putere de viață făcătoare.

Surse: Stareţul Dionisie, „Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos”; Doxologia.ro