VINDECAREA UNUI ÎNDRĂCIT

 Acum duminici avem la rând evanghelia de la Luca 8, 26-39, cu vindecarea unui îndrăcit. Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de patru ori în duminicile de peste an. Noi o avem tâlcuită – în alt şi alt fel – în toate cele patru rânduri.

În Duminica a 4-a din Postul Paştilor, o avem tâlcuită în legătură cu rugăciunea (în cartea I Tâlcuirea Evangheliilor, pag. 48).

În Duminica a 5-a după Ru­salii, o avem tâlcuită în cartea II cu Tâlcuirea Evangheliilor (pag. 118), iar pe cea din Duminica a 10-a după Rusalii, am tâlcuit-o astă vară în foaia «Isus Biruitorul» (nr. 30), când am vorbit despre cea mai mare nebunie arătată de patru ori în Noul Testament. Tâlcuirea acea este anume făcută pentru evanghelia de acum de duminecă şi fraţii ostaşi să o caute în colecţia foii şi să o folosească.

Ca o complectare, mai dăm acum cele ce urmează.

Mântuitorul a vindecat multe feluri de boli, dar la Evanghelie se stăruie mai mult asupra vinde­cării celor îndrăciţi. De ce? Pentru că îndrăcirea a fost şi este boala cea mai grozavă. Şi să nu credeţi că îndrăciţi sunt numai cei ce fac spume la gură şi cad pe jos. De cele mai multe ori, boala asta – numită fras sau epilepsie – n-are de-a face nimic cu diavolul. Îndră­ciţii cei adevăraţi sunt cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimile cele rele, diavoleşti.

Spre pildă: „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de su­ferit aceleaşi patimi ca şi cel în­drăcit. El, de asemeni se clatină, cade la pământ, zgâieşte ochii şi spumegă gura”. Şi tot aşa sunt şi desfrânaţii, mânioşii, suduitorii, zgâr­ciţii etc... Oamenii însă nu bagă în seamă aceste boli cumplite, aceste îndrăciri. Pentru oameni, bolile sunt mai ales numai cele ce se văd în carnea şi trupul omului. Şi, de regulă, numai cu aceste boli aleargă oamenii să le vindece. Şi când se vindecă cineva în ceva chip minunat, ce zgomot, ce mirare, ce minune... Şi doar mi­nunea asta, în lumina Evangheliei, nu valorează încă nimic, câtă vreme omul nu scapă şi de boala cealaltă, de boala păcatului. Căci doar Însuşi Mântuitorul ierta mai întâi păcatele, adică tămăduia mai întâi păcatele, boala sufletului, şi apoi îl vindeca pe cei bolnav. Iar unui tă­măduit îi zicea: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mal rău” (In 5, 14).

De când eram prunc la ţară, mi-aduc aminte de un om, aşa nu­mit „Mutul lui George al Florii”. Îi zicea „mutul”, dar nu era mut; căci era cel mai suduitor şi bătăuş om din sat. Mai târziu am aflat că acest „mut” fusese aievea 10 ani mut. Îşi pierduse graiul printr-o spaimă, la vrâsta de 20 de ani. Şi la 30 de ani îşi câştigase graiul printr-o minune. Părinţii îl duseseră la o mănăstire, la un pelerinaj. Şi bietul mut îşi recăpătase graiul. Dar... ce folos, căci nu peste mult, „mutul” a început să-L înjure pe Dumnezeu, pe tămăduitorul lui, de se îngrozea toată lumea. Pentru sufletul lui, mai de folos ar fi fost să rămână pentru toată viaţa lui mut. Ce folos că i se deschisese graiul, ca să-şi piardă sufletul?...

O altă întâmplare, mai nouă: ziarul «Unirea» din Blaj scria săp­tămâna trecută despre unul din Franţa care era complect paralizat. Nu-şi putea mişca nimic, nici pi­cioare, nici mâini, nici degete... Iar după ce s-a dus în pelerinaj la Lourdes (un fel de Maglavit al Franţei), îndată a simţit o furnicare prin mâini şi prin picioare şi, după 3 ani de amorţire, a început să-şi mişte mâinile. Iar drept dovadă a vindecării sale – spune mai de­parte ştirea – cel vindecat a luat tabachera, şi-a răsucit singur ţigara şi a fumat-o cu mâinile lui...

Adică vedeţi, după 3 ani de ologie, asta era rugăciunea de mul­ţumită a celui vindecat: tămâia şi fumul lui satan.

Şi la toate astea, oamenii le zic minuni mari... minuni nemaipome­nite... nemaiauzite...

Dar când atare „îndrăcit”, cu darul şi ajutorul Golgotei, scapă de patima beţiei, scapă de sudalme, de desfrânări, de păcate şi, dintr-un om ticălos şi ticăloşit cu totul, se face deodată un om nou, schimbat cu totul, şi căsuţa lui care era un iad se preface în rai – asta nu înseamnă nimic. În asta, oamenii nu văd nici o minune. Ba dimpo­trivă! În loc să se mire de un ast­fel de „îndrăcit” ce s-a tămăduit, lumea îl batjocoreşte. Când la un mut i se deschide graiul, lumea vede o mare minune. Dar când la un mut duhovnicesc i se de­schide graiul şi începe şi el, săr­manul, a striga: „Ava Părinte”, în asta lumea nu vede nici o mi­nune. „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, căci Dumnezeu îl apără şi cel rău nu se poate atinge de el” (I In 5, 18). Iată, aceasta este minunea cea mare pe care o poate face numai Minunea minunilor: Golgota. Un om îndrăcit, un om stăpânit de pa­timi, vindecat la picioarele Crucii, vindecat statornic şi născut din nou – asta este cea mai mare mi­nune ce se poate petrece în viata noastră...

Dar minunile naşterii din nou nu le vede lumea. Şi nici nu le poate vedea, căci minunile naşterii din nou numai cei născuţi din nou le pot înţelege şi preţui...

Fraţii mei! Lumea e plină şi azi de îndrăciţi. De cei stăpâniţi de patimi şi năravuri diavoleşti. Să ne purtăm cu milă şi dragoste faţă de ei. Oricât ar fi de îndă­rătnici, să ne purtăm cu dragoste faţă de ei, silindu-ne în tot chipul a-i apropia de Iisus Mântuitorul. În fiecare gadarean să vedem un frate iubit, pentru mântuirea căruia Apostolul Pavel ne pune în faţă cuvintele: „Piere fratele tău pentru care a murit Hristos” (I Cor 8, 11)... Tu nu poţi sta nepăsător faţă de pieirea lui. Să facem totul pentru mântuirea celor căzuţi sub puterea lui satan.

Şi încă ceva. Să ne examinăm bine şi noi, ostaşii Domnului, să vedem, nu cumva a mai rămas şi în noi ceva din Gadara vieţii noa­stre de mai înainte? Nu cumva satan mai are un cui în casa noa­stră? Nu cumva a mai rămas un porc neînecat şi în hotarele vieţii noastre?

Căci aşa ne arată Evangheliile, că, oriunde s-au tămăduit îndrăciţi, acolo s-au înecat porcii. Oriunde se tămăduieşte un îndrăcit, acolo trebuie să se înece porcii patimilor celor urâte şi diavoleşti.

Sunt unii oameni cărora le place mântuirea, dar nu se îndură de „porci”. Ca şi gadarenii, se supără când le spui că trebuie să li se înece „porcii”. Nu s-ar despărţi bucuros de „porcii” plăcerilor şi patimilor diavoleşti.

Mântuirea înseamnă să alegi din două una: ori rămâi cu „porcii”, ori cu Domnul şi mântuirea.

Numai înecându-se cu totul şi toţi „porcii” patimilor rele putem avea mântuirea.

«Isus Biruitorul» nr. 43 / 20 oct. 1935, p. 5

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa / Editura Oastea Domnului , Sibiu, 2016