Predică Părintelui Hrisostom de la Mănăstirea Putna la praznicul Sfintei Cuvioase Parascheva

 

“Cine nu va primi Împăraţia lui Dumnezeu ca un copil, acela nu va intra în ea”.

“Iubiţi credincioşi,

    Prăznuim astăzi pe una dintre cele mari Sfinte ale neamului nostru, pe Sfânta Parascheva. Zic neamul nostru dar nu mă refer neapărat la noi ca la români ci mai mult ca la creştini. Aceasta o fac din două motive. Primul motiv este ca Sfânta Cuvioasa Parascheva nu s-a născut în România dar a ales să vină aici în România la fel ca şi alţi mari sfinţi de pe teritoriul nostru românesc, sfinţi pe care poporul nostru îi cinsteşte cu multă evlavie, ca: Sf. Dimitrie Basarabov, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Grigorie Decapolitul, Sf. Muceniţă Filoftea, Sf. Tatiana şi alţii. Sfinţi, care deşi nu s-au născut aici, au ales să vină aici, pe teritoriul nostru. Al doilea motiv este că deşi noi astăzi prăznuim pomenirea unei Sfinte, a unei Cuvioase, totuşi, prin ea, prăznuim pe toţi sfinţii.

    Sfânta Parascheva s-a nascut acum aproape 900 de ani într-un sat din Tracia pe nume Epivata, pe ţărmul de nord al Mării Marmara, dintr-un neam ales, oameni cu multă vază dar şi binecredincioşi creştini. Sfânta Cuvioasa Parascheva fiind îndemnată şi de părinţi dar mai ales de cuvintele pe care le auzea la Biserică, a hotărât să se lepede de sine, să lase toate plăcerile lumii şi să plece, să urmeze pe Mântuitorul Hristos. Astfel, ea s-a dus la Constantinopol unde a vieţuit într-o mănăstire până la vârsta de 25 de ani de unde prin descoperire dumnezeiasca a plecat întorcându-se în satul sau unde a mai trait 2 ani, adormind apoi în Domnul.

    Descoperirea Sfintelor ei Moaşte s-a făcut într-un mod minunat. Fiind atunci zona aceea bântuita de o molima, mulţi oameni mureau. Şi trecând pe acolo o corabie, unul din corăbieri fiind şi el cuprins de această boală şi murind, a fost aruncat în apă iar apa l-a adus la ţărm. Trupul său urât mirositor a determinat în cele din urmă pe săteni să-l îngroape într-un loc apropiat, neştiind ei că în acel loc fusese înmormântată şi Sfânta Cuvioasa Parascheva cu mult timp înainte. Însă, Sfânta Cuvioasă s-a arătat unui Cuvios din acea vreme, spunându-i că nu poate să suporte mirosul nesuferit al acelui corăbier şi să-l scoată de acolo. Aceasta o data, de două ori, de trei ori, până când Sfântul s-a dus şi a anunţat sătenii, şi descoperind trupul Cuvioasei l-a aflat pe acesta neputrezit împrăştiind miros de bună mireasmă.

   La doar 10 ani, inima Sfintei Cuvioasei Parascheva, copila de atunci, care dusă fiind de parinţii săi la Biserica, a fost mişcata de aceste cuvinte ale Mântuitorului Hristos: “Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie”. Aceste cuvinte ale lui Hristos, îndeamnă la cea mai deplina, la cea mai profundă jertfa: lepădarea de sine. Sunt cuvintele care ne responsabilizează poate în cel mai înalt grad, chemându-ne la asemănarea cu Hristos prin jertfă.

   Ce responsabilizare putem găsi noi la o fetiţă de numai 10 ani? Cum şi cât înţelege ea şi ce anume poate să înţeleagă un copil din jertfa pe cruce? Prea puţine, am spune. Însă nu este aşa. Aceste cuvinte le găsim la Sfântul Evanghelist Luca. Tot acolo găsim un alt verset care ar putea să ne lămurească: “Cine nu va primi”, spune Mântuitorul, “Împăraţia lui Dumnezeu ca un copil, acela nu va intra în ea”. Noi ne raportăm la sfinţi şi am ajuns să ne gândim la ei ca la nişte eroi, eroi ai duhului, şi aşa şi este. Ce i-a facut pe ei aşa? Nevoinţa aspră? Foamea, frigul, setea? Dormitul pe jos, chinurile sau chiar lipsa somnului, rugăciunea neîncetată? Sunt aşa de multe nevoinţele lor şi aşa de grele, încât numai dacă le enumerăm sau dacă încercăm să le descriem, ne va cuprinde descurajarea, pierzându-ne nădejdea de a fi vreodată asemenea lor. Da, sfinţii au avut toate acestea şi mai multe decât acestea. Au cucerit înălţimi ale virtuţilor la care dacă ne uităm, ameţim. Şi totuşi, nu acestea au stat la baza desăvârşirii lor, la baza sfinţeniei lor. Acestea au venit abia pe urmă.

    Dar ce-a fost la început? Să ne întoarcem la copila de 10 ani. Ce-a înţeles ea, ce-a simţit ea auzind despre cruce? A înţeles ce doar un copil poate să înţeleagă, adică esenţialul: a înţeles de aici, iubirea lui Dumnezeu. A primit Împărăţia ca un copil. Şi cum asta? Dacă îi dăm unui adult o ciocolată sau un dar oarecare el îndată va pune întrebarea: “Dar de ce?” , “Şi ce-ar trebui să fac eu pentru asta?” Dar să-i dăm unui copil… Ce va face el? Se va bucura. Va înţelege că-l iubeşti, se va bucura de această ciocolată şi mai ales, mai ales, va mulţumi. Şi din mulţumirea lui vei înţelege şi tu că şi el te iubeşte. Aşa au făcut sfinţii: au mulţumit. Au înţeles că tot, dar absolut tot, este milă şi este iubire. Şi ce putem noi să facem? Cum putem noi să răspundem la iubirea lui Dumnezeu? Să facem ceva… Dar Sf. Apostol Pavel a zis: “Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi să voiţi şi să săvârşiţi”. Iată ca ne întoarcem iarăşi la mila lui Dumnezeu.

   La iubirea Lui trebuie să ajungă şi iubirea noastră. Dar cum? Sfinţii au înţeles un lucru foarte important, la care vă rog sa fiţi cu luare aminte şi să vă gândiţi la aceasta: distanţa dintre mila lui Dumnezeu şi iubirea noastră poate fi parcursă doar de recunoştinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: “Într-un singur fel putem să ne împlinim noi toată datoria faţă de Dumnezeu: să-I mulţumim”. Iar Sf. Nicolae Velimirovici a spus aşa: “Cu cât mai mulţumitor se arată a fi un om, cu atât mai aproape este de desăvârşire.” Să mulţumim şi să învăţăm şi noi cum să primim. Au primit sfinţii iubirea lui Dumnezeu, şi-au deschis inimile, şi ele au fost inundate de mila Lui. Şi au început să se roage pentru oameni. Oameni fiind şi ei, trup având, ei se rugau pentru toţi oamenii, atât cât puteau, atât cât le era dat, atât cât le era îngăduit pe pământ, ei cuprindeau în dragostea lor pe toţi oamenii. Iar acum, în Împărăţia Cerurilor, unde piedică nu este, unde nimic nu mai este ascuns, ei văd totul mult mai limpede, privesc altfel la necazul nostru şi ei Îl roagă pe Hristos: “Doamne, uita-Te la ei, la bieţii oameni…” Ei îi spun Lui: “Uite-Te, suferă…”, îi spun Lui aşa cum odinioară David o făcea: “Vezi pentru că Tu priveşti la necazuri şi la durere ca să le iei în mâinile Tale, căci în Tine se încrede săracul, iar orfanului Tu i-ai fost ajutor.” “Ajuta-l, Doamne. Ajut-o, Stăpâne. Daca nouă ne este atât de milă cu cât mai mult Ţie, Doamne? Şi nu te vom lăsa până nu-i vei milui.” Iată cum, iată cât ne iubesc sfinţii lui Dumnezeu! Să nu lăsăm să le fi fost viaţa, nevoinţa în zadar. Să nu rămână rugăciunea lor fără ţintă. Să îndrăznim să cerem rugăciunile lor, să le cerem ajutorul. Şi aşa, vom primi cum se cuvine.

   Ce tristă şi ce seacă ar fi viaţa noastră fără sfinţi! Cât întuneric ar fi fără Maica Domnului! Sectarii, sărmanii de ei, nu cunosc bucuria deplină, ei care resping Crucea lui Hristos, pe Maica Sa, pe sfinţii aleşi ai Lui. Trăiesc în întuneric. Se spune că era un om oarecare, un om simplu, care în fiecare seară înainte de culcare se ruga la toţi sfinţii; lua calendarul la rând şi se ruga fiecărui sfânt în parte şi aşa se culca, asta era nevoinţa lui. Şi când a fost să moară, la despărţirea sufletului de trup, atunci când dracii vin şi ei să îngrozească sufletul, iată că aceştia n-au mai putut să intre, datorită mulţimii sfinţilor care veniseră toţi să ia acest suflet binecuvântat.

    Cu rugăciunile Sfintei Cuvioase, în atâta vreme s-au înălţat atâtea locaşuri sfinte şi mănăstiri pe acest pamânt binecuvântat, atâtea cât nu găseşti în nici o altă parte. De ajutorul ei s-au bucurat ataţia şi ataţia oameni bolnavi, oropsiţi, întristaţi, necăjiţi. Toţi au primit alinare pentru rugăciunile ei. Se cuvine dar, să-i mulţumim. Se cuvine iarăşi, să primim dragostea ei, chemând-o mai des în ajutor. Iar celor care cu binecuvântarea şi cu ocrotirea Sf. Parascheva poartă numele ei le urăm să aibă o viaţă cu linişte şi bucurie, iar pentru rugăciunile Sfintei Preacuvioasei şi mult milostivei maicii noastre Parascheva, Milostive Doamne nu ne lăsa pe noi, Amin.”