„Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!” (predică la învierea fiului văduvei din Nain)

 

„Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă”.

Iubiţi credincioşi, … Sau mai bine zis iubiţi tineri, pentru că sunteţi atât de mulţi aici în biserică. Astăzi este o duminică, o sărbătoare a tânărului.

Un tânăr moare, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din Nain, care-l conduce spre mormânt. În cale se întâlneşte cu Mântuitorul, care-l învie şi-l redă mamei sale. Toată lumea se bucură, dar se şi întreabă: de unde atâta putere? Puterea pe care Hristos o avea – să dea viaţă – este puterea lui dumnezeiască; este o mărturie a faptului că nu este numai un om oarecare, ci că este Dumnezeu. Şi ce le spunea apostolilor şi celor care-l urmau? Mergeţi şi spuneţi sfântului Ioan Botezătorul că orbii văd, şchiopii umblă, morţii învie. Şi acesta este semnul că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Aproape în sensul că este printre oameni, că este în lume. De fapt, Dumnezeu coborându-se în lume mântuieşte lumea, îi dă viaţă. Şi sigur că nu toţi cei care-l urmau pre tânăr spre cimitir au înţeles că Hristos este şi Dumnezeu şi om. Doar puterea aceasta mare, care ne uimeşte pre toţi şi astăzi atunci când se întâmplă vreo minune, doar aceasta îi impresiona.

Să revenim însă la femeie şi la tânăr: este vorba în primul rând de o mamă, care atât de mult îşi iubea copilul, atâta credinţă a avut, şi atâta s-o fi rugat înainte, încât Dumnezeu i-a ieşit în cale. Atunci când nu mai era nici o speranţă, atunci când nu mai putea să-şi puna nădejdea în nici unul din oameni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese înainte. Ştim că totul se petrece în lume cu voia lui Dumnezeu, dar iată că dintr-o dată ne apare o femeie, o mamă, care era nemângâiată de moartea fiului său. Această mamă însă avea şi multă credinţă: credinţa că Dumnezeu poate orice, Dumnezeu poate totul, nu doar pentru viaţa aceasta, ci pentru veşnicie. Dacă Hristos a împlinit rugăciunea ei înseamnă că avea o credinţă dreaptă, o credinţă tare. Nu era o mamă ca oricare, care vrea doar binele pământesc al copilului său, o mamă care este legată doar trupeşte de copilul ei, ci o mamă care a înţeles că pentru a-l face pe copil să trăiască trebuie să-i dea mai mult decât o viaţă trupească, trebuie să-i deschidă poarta cerului, o perspectivă înspre mai mult, înspre altceva.Poate că n-a făcut-o în viaţa ei îndeajuns, – dar sigur a făcut-o această mamă: rugăciunea şi credinţa ei ne arată că morţii pot învia.

Să revenim la noi, la cei de azi, la cei care vedem de multe ori minuni, şi ştiţi bine că printre noi, printre dumneavoastră, printre tineri, se întâmplă multe minuni, şi multe mame şi-au văzut copiii lor vindecaţi de boli incurabile, atunci când medicii mai dădeau doar cîteva luni de trăit. Şi sigur că uneori nu găsim aceeaşi credinţă la aceste mame, ca cea a văduvei din Nain. Credinţa trebuie crescută, cultivată; să ştim că transmitem copilului odată cu trupul – şi credinţa – prin felul nostru de a fi, de a ne ruga, de a ne trăi – în Adevăr -, viaţa.

Să revenim la tânăr: nu ştim cum a trăit, nu ştim ce viaţă a avut; poate că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, pe faţă; poate că nu i s-a arătat Dumnezeu. Dar este foarte clar că începând cu această zi când se trezeşte la realitatea existenţei şi a prezenţei lui Dumnezeu în lume, în viaţa lui ceva se va schimba. Acest tânăr îşi va dărui de acum viaţa lui Dumnezeu, singurul care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre. Atunci când vedem lumina cea ascunsă a vieţii noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte: Hristos cere ceva de la noi, cere să cultivăm în noi cunoaşterea cea adevărată, cunoaşterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice.

Noi suntem obişnuiţi să cultivăm în noi moartea, adică lucrurile trecătoare, aşa cum a făcut probabil şi acest tânăr: a cultivat în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viaţă. Şi să ne amintim din nou cuvintele pe care i le spune Mântuitorul Mariei, sora lui Lazăr: „Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”. Orice am face noi pe pământ se ia de le noi, şi drumul este spre cimitir. Dar atunci când lumina care ne conduce este Hristos, când ne iese în cale, să nu-L pierdem. Să nu-L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe, şi toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea în Liturghie ne rugăm în fiecare duminică în rugăciunile pe care trebuie să le auziţi, deşi ele se spun în taină: „să ne cureţe Dumnezeu trupul şi duhul de toată necurăţia”, şi trupească, şi sufletească.

Învierea este şi a noastră. Noi n-am murit, bineînţeles; şi dacă vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar. Duminica trecută a venit o tânără şi mi-a spus că un tânăr doctorand român a murit undeva pe un şantier, unde lucra. Şi era o minte luminată, care avea multe de învăţat şi de spus după aceea lumii. Noi avem impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună şi nouă că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm altceva. Şi atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom vedea faţă către faţă cu cel care este Adevărul, cu Hristos.

Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă.

Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru că în fiecare moment din viaţa noastră ne vom întâlni cu moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici. Dar ne vom întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră, dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinţilor, de credinţa lor, dacă a noastră este slabă, sau de credinţa noastră dacă a părinţilor noştri este slabă. Spunem doar la cununie, dar este valabil oricând şi oriunde: rugăciunea părinţilor întăreşte temelia casei copiilor lor.

Domnul să vă ajute şi să vă binecuvinteze!

de IPS Iosif – Mitropolitul Europei Occidentale si Meridionale

sursa www.razbointrucuvant.ro