Osana! Duminica a VI-a din Post (a Floriilor)

Evanghelia de la Ioan 12,1-18

¹ Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. ² Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. ³Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. ⁴ Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: ⁵ Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? ⁶ Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. ⁷ A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. ⁸ Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. ⁹ Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. ¹⁰

 Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. ¹¹ Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. ¹² A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, ¹³ au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! ¹⁴Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”. ¹⁶ Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui.¹⁷ Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. ¹⁸ De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

1. Arătarea (parousia) lui Hristos la Florii. În antichitate, când un rege îşi făcea intrarea solemnă într-un oraş, era primit după un ceremonial ce avea rolul de a marca cinstirea deosebită din partea locuitorilor. La arătarea unui rege, numită în limba greacă, cu un termen tehnic, parousia, locuitorii oraşului respectiv, înveşmântaţi sărbătoreşte şi purtând cununi de flori sau de frunze, cu buchete de flori şi ramuri înverzite în mâini, îi ieşeau în întâmpinare la o oarecare distanţă în afara oraşului, revenind apoi în oraş împreună cu regele şi cu suita sa, în aclamaţii şi strigăte de bucurie.

Despre acest ceremonial avem mai multe mărturii în scrierile vechi. Astfel, de pildă, istoricul iudeu Iosif Flaviu (sec. I d. H.), relatând intrarea solemnă în Ierusalim a lui Alexandru cel Mare, ne informează că i-au ieşit înainte mult în afara cetăţii toţi locuitorii oraşului, în haine albe, în frunte cu arhiereul şi cu preoţii templului, cu toţii îmbrăcaţi în veşmintele lor preoţeşti. Alexandru venea cu gânduri rele, fiind rău sfătuit de unii împotriva iudeilor. Impresionat însă de primirea făcută, nu numai că n-a pedepsit oraşul şi pe locuitorii săi, ci, dimpotrivă, le-a acordat unele privilegii (Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VIII, 4-5). Tot Iosif Flaviu, istorisind primirea lui Titus, viitorul împărat roman, în Antiohia, ne spune că locuitorii oraşului au ieşit la 30 de stadii (vreo 6 km) în afara porţilor oraşului în întâmpinarea acestui general care venea să înfrângă revolta iudeilor din anii 66-71 (Iosif Flaviu, Războiul iudaic, VII, V, 2).

Cu o procesiune asemănătoare, constituită ad-hoc, s-a petrecut şi intrarea în Ierusalim a Împăratului Păcii, Iisus Hristos, în preajma sfintelor şi mântuitoarelor Sale Patimi.

2. Călătoria spre Ierusalim. Intrarea triumfală în Ierusalim constituie ultima etapă a dramaticei călătorii ce L-a adus pe Domnul din Galileea spre încununarea operei Sale mântuitoare pe Crucea de pe Golgota. Sfintele Evanghelii ne arată în repetate rânduri că Mântuitorul Se îndrepta spre Ierusalim, în această ultimă călătorie, deplin conştient de ceea ce-L aşteaptă acolo. A şi prevestit ucenicilor Săi, în trei rânduri, cu detalii din ce în ce mai precise, că va fi dat în mâinile păgânilor, care-L vor batjocori şi-L vor omorî, dar că a treia zi va învia (Mt 16,21; 17,22-23; 20,18-19 şi loc. par.).

Relatarea acestei ultime călătorii spre Ierusalim înainte de Patimi ocupă un loc cu totul aparte mai ales în Sfânta Evanghelie de la Luca. Într-adevăr, o bună parte dintre materialele Evangheliei a treia sunt încadrate pe parcursul acestei călătorii, ce începe în capitolul 9 şi se încheie în capitolul 19 (mai precis: 9,51; 19,46). Călătoria şi ţinta ei sunt indicate lămurit încă la începutul acestei lungi secţiuni: „Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim” (Lc 9,51). Ţinta călătoriei este indicată apoi în mai multe rânduri (9,53; 13,22.32-33). Spre sfârşitul ei, Îl vedem pe Mântuitorul apropiindu-Se de Ierihon (Lc 18,35), apoi intrând în acest oraş (19,1). Îndată după aceea, iată-L în fruntea micii caravane ce urcă de la Ierihon spre Ierusalim (Lc 19,28).

3. Betania și prietenii Domnului din Betania. Călătorul care străbate pustiul lui Iuda, urcând pe drumul de circa 30 km de la Ierihon spre Ierusalim, salută cu bucurie primele case ale Betaniei, numită azi El-Azarieh, în amintirea lui Lazăr cel înviat de Domnul. După peisajul dezolant al pustiului, ochiul călătorului priveşte cu încântare frumoasele grădini ale Betaniei, al cărei nume înseamnă, după Talmud, casa (locul) curmalilor, sau, după alţii, casa tristeţii sau a De aici nu mai este mult până la Ierusalim. Într-adevăr, admirabil situată pe versantul oriental al Muntelui Măslinilor, Betania se află la numai 40 de minute de mers pe jos (circa 3 km) de zidurile Ierusalimului.

Lângă Betania, încă şi mai aproape de culmea Muntelui Măslinilor, se afla mica aşezare Betfaghe (= casa sau locul smochinilor tineri), al cărei nume apare în Sfintele Evanghelii tot în legătură cu traseul ultimei călătorii a Mântuitorului spre Ierusalim.

În Betania, călătoria Domnului spre Ierusalim se întrerupe până în Duminica dinaintea Paştilor iudaice, adică până în ziua pe care o sărbătorim noi astăzi.

Câteva dintre cele mai frumoase amintiri biblice se leagă de numele Betaniei. Aici locuiau cei trei prieteni ai Domnului: Lazăr, cu surorile sale, Maria şi Marta. Aici a fost înviat Lazăr, iar credincioşii, şi astăzi, pot intra în mormântul din care l-a strigat Mântuitorul. Aici a avut loc cina din casa lui Simon Leprosul, când Maria, sora lui Lazăr (cf. In 11,2; 12,3 şi urm.), a uns picioarele Mântuitorului cu mir de mult preţ.

Betania a devenit numele prieteniei. În Sfintele Evanghelii, numai ucenicii mai sunt numiţi „prietenii” lui Iisus. Aşa în Lc 12,4: „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă”. Iată un mare adevăr descoperit de Domnul „prietenilor” Săi. Când eşti pregătit să suferi, când te-ai „înarmat” cu gândul primirii suferinţelor trupeşti, după modelul lui Hristos (I Pet 4,1), când, aflat în mâna prigonitorilor tăi şi ai adevărului, te-ai îmbrăcat aşa-zicând în cămaşa morţii, atunci eşti foarte puternic şi nimeni şi nimic nu te mai poate clinti din credinţa ta. Atunci eşti un biruitor.

De asemenea, în marea cuvântare de despărţire de ucenicii Săi, Domnul iarăşi îi numeşte pe aceştia „prieteni”, într-un cuvânt de neuitat: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15,13-15).

      Dar lista prietenilor Domnului nu se restrânge numai la cercul Apostolilor. Aici, în Betania, Hristos are o familie de prieteni. Este adevărat că nu toţi cei trei fraţi sunt numiţi direct „prietenii” Mântuitorului. Cuvântul este folosit numai pentru Lazăr, în In 11,11: „Lazăr, prietenul nostru a adormit”. Dar dacă se spune despre Lazăr că Iisus îl iubea (11,3), şi că „iudeii” au putut vedea „cât de mult îl iubea” din faptul că a lăcrimat în faţa mormântului său (11,35-36), tot aşa se spune despre toţi cei trei fraţi din Betania că Domnul îi iubea: „Şi iubea Iisus pe Maria şi pe sora ei şi pe Lazăr” (11,5). Astfel, toți cei trei frați sunt, cu adevărat, prieteni ai Mântuitorului. Iar El vine cu drag în casa acestor prieteni ai Săi. Prietenia care-L leagă de ei Îl face să înfrunte pericolul pe care-l reprezenta apropierea acestei localităţi de Ierusalimul gata să-L ucidă (11,8).

Minunea învierii lui Lazăr (In 11,1 şi urm.), a declanşat entuziasmul mulţimilor, determinându-i pe fruntaşii iudeilor să hotărască uciderea lui Iisus (In 11,53). De aceea, El Se retrage împreună cu ucenicii Săi într-o cetate numită Efraim (In 11,54). „Erau aproape Paştile iudeilor” – notează Sfântul Ioan (11,55), ceea ce înseamnă că la Efraim Domnul a stat foarte puţin.

4. Maria. Evanghelia de astăzi (In 12,1-18) ne relatează evenimentele petrecute în sâmbăta şi Duminica de dinainte de Paştile iudeilor. Această pericopă evanghelică se referă în esenţă la trei evenimente: cina din casa lui Simon Leprosul (vers. 1-8), venirea unei mulţimi de oameni în Betania, care-i determină pe iudei să hotărască şi uciderea lui Lazăr (vers. 9-11) şi intrarea triumfală în Ierusalim (vers. 12-18).

„Cu şase zile înainte de Paşti” (In 12,1), adică sâmbătă, 1 aprilie (8 nisan, după calendarul iudaic), în anul 30 al erei creştine, Mântuitorul şi ucenicii Săi au revenit în Betania. Locuitorii satului i-au primit cu entuziasm. Li s-a pregătit o cină, în casa lui Simon Leprosul (Mt 26,6; Mc 14,3), unde printre comeseni era şi Lazăr, iar Marta, ca şi altădată (Lc 10,40), slujea (In 12,2). Maria, şi acum, „partea cea bună şi-a ales” (cf. Lc 10,42), stând la picioarele lui Iisus, ungându-le cu „mir de nard, de mult preţ” (unii dintre cei de faţă l-au socotit în valoare de vreo 300 de dinari, sumă foarte mare) şi ştergându-le apoi cu părul capului ei (In 12,3). „Pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” – spune Mântuitorul despre acest mir, ştiind că numai peste opt zile Maria, împreună cu alte „mironosițe” (purtătoare de mir), se va grăbi, dis-de-dimineaţă, să-I ungă trupul pus în mormânt.

5. „Pe mânzul asinei”. Vestea că Mântuitorul se află în Betania a ajuns repede la Ierusalim. Mulţi iudei, dintre cei ce veniseră la Ierusalim pentru a sărbători aici Paştile, s-au îndreptat spre Betania, atât pentru a-L vedea pe Iisus, cât şi pentru a-l vedea pe Lazăr. De aceea, căpeteniile socotesc oportun să-l omoare şi pe Lazăr (In 12,10).

Entuziasmul mulţimii ajunsese însă la culme. Nimeni şi nimic nu mai puteau pune stavilă acestui entuziasm. De aceea, a doua zi, Duminică, 2 aprilie (9 nisan), ştiind că Iisus vine la Ierusalim, o mare mulţime de oameni I-a ieşit în întâmpinare, venind apoi împreună cu El şi cu ucenicii Săi în Cetatea Sfântă.

În mijlocul acestei mulţimi, Iisus şedea pe un mânz de asină, pe care, la porunca Sa, ucenicii I-l aduseră din Betfaghe (Mt 21,2-3; Mc 11,2-6; Lc 19,30-34). Nu e nevoie să căutăm neapărat în şederea Sa pe mânzul asinei o nouă mărturie a desăvârşitei Sale smerenii. La vechii evrei, chiar persoanele importante foloseau în timp de pace mai degrabă asinul sau catârul, decât calul (vezi Jud. 10,4; 12,14; II Regi 17,23; 19,6). Numai în război era folosit calul. Mântuitorul intră în Ierusalim „pe mânzul asinei”, spre a arăta că vine ca Împărat al păcii, împlinind astfel deplin proorocia lui Zaharia (9,9), lucru pe care-l vor înţelege numai mai târziu ucenicii Săi (In 12,16). El intra în Ierusalim ca Mesia-Împăratul, dar nu ca un cuceritor sângeros, nu ca unul care a venit să cotropească şi să nimicească, ci ca Mântuitorul şi Împăratul păcii: „Nu te teme fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei” (Zah 9,9; In 12,15).

6. Osana! Mulţimea din Ierusalim care-I ieşise Domnului în întâmpinare, împreună cu o altă mulțime, cea care-L însoţea venind dinspre Betania, I-au alcătuit o procesiune măreaţă şi entuziastă, conducându-L în strigăte de bucurie spre Muntele Măslinilor, apoi pe coborâșul de pe acest munte spre Grădina Ghetsimani și, mai departe, peste Valea Chedronului. Îi aşterneau în cale crenguţe înverzite şi haine (Mt 21,8 şi loc. par.). Cu ramuri de finic în mâini, ei Îl aclamau pe Mântuitorul, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In 12,13). Aceste cuvinte sunt preluate din psalmul 117, pe care iudeii, în procesiune, având în mâini buchete de ramuri de finic, mirt şi salcie – numite lulabim (la singular: lulab) –, îl cântau la Sărbătoarea Corturilor, cea mai veselă dintre sărbătorile iudaice. „Osana!”, care înseamnă „Mântuieşte!” – aşa şi este redat acest cuvânt în traducerea românească a Psalmului –, era refrenul strigat de mulţime. Când se ajungea la versetele 25-26 ale Psalmului: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!”, mulţimea agita buchetele de ramuri. Strigătul „Osana!” era un acompaniament atât de caracteristic al agitării lulabim-ilor, încât acestea din urmă erau numite şi ele „osane” (cf. J. van Goudoever, Fêtes et calendriers bibliques, Paris, 1967, p. 347).

Stâlpările de finic erau purtate sărbătoreşte în mâini şi cu alte prilejuri, nu numai la Sărbătoarea Corturilor. Astfel, de pildă, aşa l-au întâmpinat locuitorii Ierusalimului pe Simon Macabeul, erou care a biruit pe vrăjmaşi şi a restaurat viaţa religioasă şi naţională iudaică (I Mac 13,51).

Manifestarea mulţimii la intrarea Mântuitorului în Ierusalim avea o semnificaţie profundă. Ea însemna recunoaşterea lui Iisus ca fiind drept „Cel ce vine”, adică Mesia, Fiul lui David şi Împăratul Păcii, despre Care grăiseră proorocii. Dacă înainte Mântuitorul evita astfel de manifestări din partea martorilor minunilor Sale, acum, în preajma preamăririi prin Patimi şi Înviere, acceptă aclamaţiile mulţimii. Astfel, Se prezintă ca Împărat Cel ce avea să primească „toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18), fiind rânduit ca „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Tim 6,14; Apoc 19,6).

7. Săptămâna Patimilor. Evenimentele cutremurătoare petrecute acum aproape două mii de ani se vor perinda în faţa ochilor noştri sufleteşti la slujbele din zilele următoare, adică din zilele Săptămânii celei mari. Îl vom vedea pe Domnul curăţind pentru a doua oară templul, casa Tatălui Său (luni); căutând smochine într-un pom fără roadă şi blestemându-l, pentru ca apoi ucenicii să-l vadă uscat (marţi); făcând un sever rechizitoriu fariseilor şi cărturarilor, prevestind dărâmarea Ierusalimului şi vorbind despre a doua venire a Sa (miercuri); instituind Taina Sfintei Euharistii, rostind marea cuvântare de despărțire de ucenicii Săi, iar apoi rugându-Se cu sudori de sânge în Ghetsimani, arestat (joi), judecat şi răstignit pe Cruce, apoi pus în mormânt (vineri); pentru ca Duminică, înainte de zori, să ne facem şi noi purtători ai mântuitorului mesaj că Hristos a înviat.

Pregătindu-ne duhovniceşte pentru o autentică participare la drama Golgotei, să-L întâmpinăm şi noi pe Domnul cu nevinovăţia şi cu bucuria entuaziastă a pruncilor iudei, strigându-I „Osana!” Să-L întâmpinăm cu stâlpările înverzite ale unor suflete înnoite prin baia pocăinţei! Să ne facem părtaşi ai Săi la Cina cea de Taină, primind cu vrednicie mărgăritarul scump al Sfintei Euharistii! Să facem din sufletele noastre Ierusalim sfânt, în care Domnul să intre cu bucurie, aducându-ne darul Jertfei Sale şi lumina sfintei Sale Învieri!

Întâmpinându-L astfel – acum şi în toate zilele vieţii noastre – ne vom pregăti de sfânta Sa arătare (Parusie) la cea de-a doua venire a Sa; şi vom ieşi atunci în fericită procesiune, înveşmântaţi în slavă şi purtând cununile biruinţei celei veşnice, „ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tes 4,17), spre a ne împărtăşi cu El „mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale”.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos