„Luminează-te, luminează-te Noule Ierusalime…”

Am purtat zăduful postirii au ba, am păstrat inima deschisă către Dumnezeu au ba, am crescut în Hristos au ba, El, Mântuitorul continuă să ne facă bucurie, readucându-ne aminte că suntem Fii Învierii. La vremea slujbei din dimineața Învierii se cântă, ca o solie de iubire: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate și Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând și moartea pierzând; Paștile nestricăciunii, lumii de mântuire”.

Suntem dinaintea unui Dumnezeu care ne vrea memoria mereu vie, reaprinsă de bucuria părtășiei noastre cu El și între noi. S-a făcut Om ca pe oameni să-i facă dumnezei după har. Pare că nimic din lucrarea Lui nu mai mulțumește astăzi pe nimeni. Hulit și rănit de atoateștiutori, reflectat deseori greșit de oamenii Săi, prigonit în săli de congrese ori ucis cu fiecare deținut politic, ori sărac ori bolnav neîngrijit, El continuă să spere că oamenii nu vor repeta la nesfârșit greșelile deicizilor, prelungind în veșnicie Săptămâna Patimilor. Biserica știe acest gând al lui Dumnezeu. De aceea cerem în noaptea Învierii cântând: „Cel ce răstignire ai răbdat și moartea ai stricat și ai înviat din morți, împacă viața noastră, Doamne, ca un singur atotputernic”. Răstignire și răbdare. Stricarea morții. Înviere și împăcare. Cuvintele restaurării în Hristos a lumii. Nu. Nu reformă continuă și indecisă și nici orbecăială lipsită de sens. Nu. Cei care cred că biserica ține de obscurantism nu cunosc mărturia Bisericii, nu reușesc să guste din fagurele de imnologie care însoțește minunea vieții în Hristos. Un must de zgomote descărnate din trupul muribund al ideologiei asmute spre hulă și urlet. Cuvintele dăruite de biserică lumii mângâie, împacă. Lămuresc și vindecă. Vindecă de moarte, cea mai aprigă dintre bolile tuturor timpurilor.

Nu suntem unii mai buni decât alții, poate doar mai atenți unii, alții mai raționali, unii melancolici și unii optimiști incorigibili. Pentru toată firea omenească Mântuitorul aduce același îndemn la viață, cumințenie și împreună-lucrare cu Harul Său. Mai înseamnă ceva pentru urechile omului modern acestea, cântările Învierii mai mișcă vreo inimă, mai schimbă vieți? Nu nouă ne este dat să știm aceasta. Cu o nesfârșită dragoste Hristos Domnul nu cântărește încă. Cheamă, îndeamnă, sporește ajutorul Său. Crucea Sa a șters blestemul pomului, îngroparea Sa a omorât stăpânia morții, învierea Sa a luminat lumea. Poate că versurile scrise pentru cei din veacurile primare ale Bisericii vor îndrepta și pe cei din secolul acesta, al mecanismelor tehnologice și comunicării virtuale, al negocierilor cu viața. Celor de demult, ca și acum, cântarea „povestește”: „Deschisu-s-au Ție, Doamne, cu frică porțile morții; și portarii iadului, văzându-Te, s-au spăimântat; că porțile cele de aramă le-ai sfărâmat și încuietorile cele de fier le-ai zdrobit. Și ne-ai scos pe noi din întuneric și din umbra morții, și ai rupt legăturile morții”. Poate că de aici ar trebui să ne regândim viața, de la astfel de cugetări care luminează în amurgul fricii din jur. Independent de credința ori necredința noastră, Hristos a Înviat. În ciuda tuturor aparențelor în care-i zdrobim prezența!

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula