Preţul

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC

Duminica a V-a din Post

(a Cuv. Maria Egipteanca)

Evanghelia de la Marcu 10,32-45 şi de la Luca 7,36-50

Marcu 10 ³² Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple: ³³Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. ³⁴ Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. ³⁵ Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. ³⁶ Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? ³⁷ Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. ³⁸

 

Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? ³⁹ Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. ⁴⁰ Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. ⁴¹ Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. ⁴² Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. ⁴³ Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. ⁴⁴ Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. ⁴⁵ Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. 

Luca 7 ³⁶ Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. ³⁷ Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. ³⁸ Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. ³⁹ Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. ⁴⁰ Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. ⁴¹ Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. ⁴² Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? ⁴³Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. ⁴⁴ Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. ⁴⁵ Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. ⁴⁶ Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. ⁴⁷ Deaceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. ⁴⁸ Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. ⁴⁹ Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? ⁵⁰ Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.

 1. Despre acel „trebuie” al patimilor și morții lui Hristos. 

 S-a spus de către unii teologi că Evangheliile sunt, de fapt, „istorisiri ale patimilor (Mântuitorului) precedate de o introducere dezvoltată”.

Afirmaţia este adevărată, cu această precizare: că moartea Domnului apare întotdeauna în strânsă legătură cu Învierea Sa. Evanghelistul Luca redă un cuvânt al Mântuitorului Celui înviat din care se vede foarte bine centralitatea acestei teme în Evanghelie: „Şi le-a zis că aşa este scris şi că aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Lc 24,46). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să primească patimile şi moartea. El trebuia să Se jertfească pentru noi. Iar Sf. Apostol Pavel citează ca un dat al tradiţiei – cum o arată introducerea: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit” – această formulare de crez apostolic: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor 15,3-4).

Astfel, totul în Evanghelii stă sub semnul acelui „trebuie” al morţii lui Hristos. Parcursul vieţii pământeşti a Mântuitorului este un drum spre moarte. Acest „trebuie” este prezent încă în prima dintre cele trei prevestiri ale patimilor: „Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Mc 8,31; cf. Mt 16,21; Lc 17,25).

2. Drumul spre moarte.

 Mai ales ultima călătorie a Mântuitorului spre Ierusalim stă sub semnul acestui trebuie al patimilor şi al morţii. Începutul pericopei evanghelice de astăzi relevă cu o mare forţă dramatismul acestui drum spre moarte al lui Hristos: „Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau” (Mc 10,32). Ucenicii erau uimiţi de cuvintele lui Iisus (cf. v. 24); iar mulţimea era cuprinsă de teamă atât din pricina radicalismului Evangheliei – El tocmai arătase că numai cine lasă totul, inclusiv familia, îi poate fi ucenic –, cât şi din cauză că, în două rânduri deja (Mc 8,31-32 şi 9,31-32), El vorbise „pe faţă” (Mc 8,32) despre cele ce-L aşteaptă la capătul călătoriei. Evanghelistul reuşeşte să surprindă foarte bine ezitarea mulţimii. Se vede că între „cei ce mergeau după El” nu erau prea mulţi doritori de a-I împărtăşi soarta. Iisus însă Se îndreaptă hotărât spre Ierusalim. Iată-L mergând „înaintea lor”, atrăgând parcă după Sine această mulţime ezitantă. Şi arătându-i acesteia – și nouă tuturor – calea. O cale ce nu este alta decât aceea a Crucii.

Într-adevăr, Iisus nu face nimic pentru a diminua dramatismul acestui pelerinaj spre Cetatea Sfântă. Dimpotrivă, acum rostește El a treia – şi ultima – prevestire a patimilor: „Şi, luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Mc 10,32b-34). Comparată cu primele două, această prevestire este mult mai precisă: este arătat rolul păgânilor, se vorbeşte de batjocorirea şi de biciuirea Sa. În paralela de la Matei a acestei a treia vestiri a patimilor apare în plus un detaliu deosebit de important: dacă în cele două prevestiri anterioare Iisus anunţase simplu că va fi omorât, acum El spune în mod precis că va fi răstignit (Mt 20,19).

Iată preţul pe care trebuia să-l plătească Hristos pentru mântuirea lumii! Patimile cumplite şi moartea – „şi încă moartea de cruce” (Fil 2,8) –, acestea sunt partea Sa.

3. Fiii lui Zevedeu cer scaune. 

 Ucenicii sunt atât de puţin pregătiţi să-I stea alături! Prietenii Mirelui, îmbătaţi de bucuria prezenţei Sale şi în euforia pregătirilor de nuntă (cf. Mt 9,15 şi loc. par.), refuză să înţeleagă că Mireasa care se pregăteşte Învăţătorului şi Domnului lor nu este alta decât „Crucea cruntă” (Vasile Voiculescu). Domnul tocmai le-a prevestit patimile şi moartea Sa, când doi dintre ei, dintre cei mai apropiaţi, anume Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu şi ai Salomeii, vin şi-I cer locurile cele mai de cinste în Împărăţia Sa: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”. I-o cer imperativ, cu o introducere formulată în aşa fel încât să nu îngăduie un refuz: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine” (Mc 10,35-37).

Domnul le vorbeşte de patimi şi moarte, iar ei cer tronuri! Căci, într-adevăr, a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului nu înseamnă altceva decât a ocupa primele locuri în Împărăţie. Aceste locuri le jinduiesc fiii lui Zevedeu. Motivaţia unei astfel de cereri nu este neapărat una vinovată. Din câte ne spun Sfintele Evanghelii despre ei, şi îndeosebi despre Ioan, desemnat în Evanghelia a patra ca „ucenicul pe care-L iubea Iisus”, putem presupune că această cerere a lor a fost motivată mai ales de iubirea nemăsurată pe care I-o purtau şi de dorinţa de a fi pe veci alături de El. Nu este însă mai puţin adevărat că ei nu-şi dădeau încă seama în mod deplin de preţul imens care trebuia plătit. Nu înţelegeau îndeajuns că un singur drum este cel care duce la Împărăţia slavei: drumul Crucii.

4. „Nu știți ce cereți”. 

 Mântuitorul îi mustră blând. „Nu ştiţi ce cereţi!” – le zice El. Şi le arată că, cerând locurile de-a dreapta şi de-a stânga Sa, cereau de fapt să împărtăşească „paharul” şi „botezul” patimilor şi al morţii Sale pe Cruce. Am adăuga noi că, fără s-o ştie, cereau locurile celor doi tâlhari, care au fost răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului pe Golgota.

Dar Iacov şi Ioan se arată în stare să sufere alături de Învăţătorul lor preaiubit. Se pare că înţeleg acum cât de mare este preţul ce li se cere. „Paharul” este adeseori în Vechiul Testament un simbol al suferinţei (Ps 74,8; Is 51,17-22; Ier 25,15; Iez 23,31-34); iar în Evanghelii el desemnează patimile şi moartea pe Cruce a Mântuitorului, de care El Însuşi, ca Om, Se înfricoşează şi Îi cere Tatălui Ceresc, într-o rugăciune de un dramatism fără egal, ca, dacă este cu putinţă, să îndepărteze „paharul” acesta de la El (Mc 14,36 şi loc. par.; cf. Evrei 5,7). La imaginea cu paharul, Sf. Marcu o adaugă pe aceea a „botezului”, şi el un simbol al suferinţelor omului supus încercării, în general, şi al morţii martirice în special. Desigur că Domnul S-a bucurat de voinţa celor doi apostoli de a merge la patimi şi la moarte împreună cu El. Şi le-a prezis că vor avea parte, într-adevăr, de „paharul” şi de „botezul” Său, la timpul potrivit. Sf. Iacov va şi fi, de altfel, primul dintre cei doisprezece apostoli care să primească moartea martirică, fiind ucis cu sabia, din ordinul regelui Irod Agripa, pe la anii 43-44 (Fapte 12,2); iar fratele său, Sf. Ioan Teologul, deşi, după Tradiţie, a murit de moarte bună, a suferit totuşi multe pătimiri pentru Hristos, a fost exilat în vremea prigoanei lui Domiţian (81-96) în insula Patmos (Apoc 1,9) şi – după o informaţie transmisă de Tertulian (cca 150-240) – înainte de exil, fusese aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, din care însă a ieşit nevătămat (Despre prescripţia contra ereticilor, XXXVI, 3, PSB, 3, Bucureşti, 1981, p. 164-165).

Ceea ce însă înţelegeau ei prin cererea lor, adică primirea locurilor celor mai de cinste „în slava” lui Hristos Cel preamărit, Mântuitorul le spune că nu le poate da şi că nu este al Său a da. În iconomia dumnezeiască, locurile acestea li s-au pregătit altora (v. 40). Sfintele Evanghelii ne spun că, pe Golgota, de o parte și de cealaltă a Mântuitorului au fost răstigniți doi tâlhari, orânduire care și ea trebuia să facă parte din adâncul „deșertării” de slavă a Fiului lui Dumnezeu întrupat (cf. Fil 2,7). Iar în ce privește locurile de-a dreapta și de-a stânga Domnului Hristos în slava cea cerească, icoana numită Deisis ne înfăţişează pe aceste locuri pe Maica Domnului (de-a dreapta) şi pe Sf. Ioan Botezătorul (de-a stânga).

Auzind despre cererea fiilor lui Zevedeu, ceilalţi zece apostoli „s-au mâniat pe Iacov şi pe Ioan” (v. 41). De unde se vede că nici ceilalţi nu înţelegeau mai mult din taina Crucii şi a slavei dobândită prin Cruce. Se simt frustraţi şi se mânie. Ca şi cum n-ar fi fost loc pentru toţi la „paharul” şi la „botezul” lui Hristos! Sau, poate, şi în cazul lor, motivaţia nu este mai puţin pozitivă. Cum, ei sunt mai puţin gata de a pătimi şi de a-şi da viaţa împreună cu Învăţătorul? Vor şi exprima, toţi, această hotărâre (Mc 14,31 şi loc. par.); o hotărâre pe care însă niciunul dintre ei n-a ţinut-o atunci.

5. O lecție importantă. 

 Mântuitorul foloseşte acest prilej pentru a le da apostolilor – şi Bisericii din toate veacurile – o lecţie importantă: aceea că raporturile dintre ei şi, în general, cele din sânul Bisericii, nu trebuie să fie de acelaşi tip cu cele din orânduirea lumească; nu trebuie, adică, să fie raporturi de putere şi de dominaţie. Domnul nu exprimă aici neapărat o atitudine negativă faţă de organizarea statală, cu „cârmuitorii” care domnesc peste „neamuri” şi cu stăpânirea pe care o exercită „cei mai mari”. El zice numai că astfel de structuri de putere şi de dominaţie nu au ce căuta între ucenicii Săi şi în Biserica Sa. Papalitatea a fost pusă întotdeauna în dificultate de acest text şi exegeţii catolici au recurs la tot felul de artificii pentru a eluda contradicţia flagrantă dintre învăţătura Mântuitorului şi pofta de dominaţie, căreia i-a căzut victimă Biserica Apusului. Papa, care între cele trei coroane ale sale o avea şi pe aceea de rege pământesc, a crezut că este destul să-şi ia titlul de „servus servorum Dei” („slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”) pentru a masca această contradicţie. Deşi Protestantismul a apărut, printre altele, ca reacţie la structurile lumeşti ale Romano-catolicismului, totuşi şi el – mai ales acolo unde a fost majoritar – a căzut destul de repede victimă acestei ispite şi s-a văzut în situaţia de a căuta modalităţi de a atenua lecţia pe care Mântuitorul o dă aici ucenicilor Săi.

Această lecţie importantă nu poate fi însă atenuată fără a se denatura instituţia Bisericii şi, de fapt, fără a se atenta la însăşi esenţa lucrării de mântuire a lui Hristos: „Dar între voi nu trebuie să fie aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă; că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (v. 43-45).

Textul este extrem de clar. Slujirea, iată cuvântul cheie al raporturilor dintre ucenicii lui Hristos. Şi, desigur, nu o slujire redusă la rolul de simplu slogan şi care să mascheze noi dominaţii şi tiranii. Ci o slujire efectivă, motivată de cea mai mare iubire pentru aproapele. O reciprocă slujire, căreia însă „cel mai mare” şi „cel dintâi” trebuie să-i fie mereu iniţiator şi model. „Slujiţi unul altuia în iubire” – zice Sf. Apostol Pavel (Gal 5,13); şi, în aceeaşi epistolă: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal 6,2). Mai ales acest ultim cuvânt este extrem de grăitor: apostolul rezumă împlinirea „legii lui Hristos” în slujirea reciprocă.

Dar, cum am văzut, Mântuitorul nu dă un simplu precept teoretic. El Se arată pe Sine drept înaintemergător şi model al acestei slujiri pline de iubire, şi încă o slujire până la jertfa propriei vieţi.

Ultimul verset al primei pericope a acestei Duminici ne introduce în miezul însuşi al tainei mântuirii. Căci nu putem înţelege nimic din Evanghelie în afara Crucii lui Hristos. „Taina Întrupării Cuvântului – spune Sf. Maxim Mărturisitorul – cuprinde în sine sensul tuturor simbolurilor şi enigmelor Scripturii, ca şi sensul ascuns al întregii creaţii sensibile şi inteligibile. Dar cel care cunoaşte taina Crucii şi a Mormântului, cunoaşte şi raţiunile fiinţiale ale tuturor lucrurilor. În sfârşit, cel care pătrunde încă şi mai departe şi este iniţiat în taina Învierii învaţă scopul pentru care Dumnezeu a creat toate la început” (Centuriile gnostice, 1, 66).

6. Răscumpărare. 

De mai multe ori în Noul Testament lucrarea de mântuire săvârşită de Hristos este numită „răscumpărare”. Cuvântul apare şi în Apostolul de astăzi, într-un text fundamental despre jertfa unică şi deplin eficientă prin care Hristos – deopotrivă Arhiereul jertfitor şi victima jertfită – a intrat în Sfânta Sfintelor din ceruri „cu Însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evrei 9,12; cf. 9,15).

Folosirea acestui termen implică ideea unei datorii de plătit. Imaginea „răscumpărării” face aluzie la răscumpărarea, de pildă, a sclavilor. Jertfa de pe Cruce a Domnului a fost preţul care a trebuit să fie plătit pentru mântuirea noastră, pentru „răscumpărarea” noastră de sub robia păcatului şi a morţii. Multe sunt imaginile prin care s-a încercat o explicare cât mai pe înţelesul nostru a tainei mântuirii prin vărsarea sângelui nepreţuit şi dumnezeiesc al lui Hristos. Sf. Grigorie de Nazianz atrage atenţia că şi folosirea termenului „răscumpărare” lasă ascunse destule din valenţele tainei. Ne putem întreba, zice el, cui şi de ce s-a oferit această răscumpărare? Nu diavolului, căci doar n-o să i se ofere tâlharului preţul răscumpărării. Şi încă ce preţ! Pe Dumnezeu Însuşi! Atunci a trebuit oferit acest preţ Tatălui? Dar cum, Tatăl ne-a ţinut în robie? Şi „pentru ce sângele singurului Său Fiu să fi plăcut Tatălui, Care n-a voit să primească pe Isaac oferit de Avraam ca ardere de tot, ci a înlocuit această jertfă omenească prin cea a unui berbec?” Sf/ Grigorie încearcă să explice această taină prin ceea ce în teologie se numeşte aspectul ontologic al răscumpărării, adică prin faptul că Jertfa lui Hristos are o direcţie îndreptată spre propria Sa fire umană. Trebuia ca firea umană asumată de El prin Întrupare să fie vindecată de căderea ei prin ascultarea până la moarte a Celui care a asumat-o şi prin biruinţa Sa asupra tiranului diavol. Dar taina nu se lasă pătrunsă decât în parte. „Restul – încheie Sf. Grigorie – să fie cinstit prin tăcere” (Cuvânt la Sf. Paşti, XLV, 22, PG, 36, 653).

7. Pocăința păcătoasei, exemplu și cale a înțelegerii pentru noi. 

Ucenicii mai aveau de învățat până la a fi în stare să înţeleagă lecţia Mântuitorului. A doua Evanghelie a acestei Duminici ne arată calea unei astfel de înţelegeri. Pocăinţa plină de adâncă părere de rău pentru păcatele dinainte, tăcerea smerită, dar plină de îndrăzneala credinţei, gestul de negrăită iubire a păcătoasei care uda cu lacrimi picioarele lui Iisus, le ştergea cu părul capului ei, le săruta şi le ungea cu mir – iată calea sigură de participare la taina lui Hristos şi la răscumpărarea dobândită prin slujirea Lui! Câtă smerenie! Ce desăvârşită lepădare de sine! Şi, o, cât de mare iubire! Dar şi cât de ompt şi de înalt a fost răspunsul dumnezeiescului Mântuitor: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Lc 7,47).

Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care o pomenim în această Duminică, ne arată, cu nu mai puţină forţă, cât de mare este puterea pocăinţei care, iată, a ridicat pe cea care fusese înainte o mare păcătoasă pe culmile sfinţeniei. Dar şi cu câtă hotărâre și seriozitate trebuie luate pocăinţa şi pregătirea pentru împărtăşirea cu Sfânta Euharistie. Ei i-au trebuit mulți ani de cea mai aspră asceză în pustiu înainte de a primi Sf. Euharistie prin Cuviosul Zosima. Ce exemplu extraordinar de pocăință ni-l oferă viața și proslăvirea Cuvioasei Maria Egipteanca! Dar și ce exemplu fără seamăn în ce privește puterea pocăinței și roadele ei minunate!

Modele ca acestea ne arată că, dacă Hristos a plătit preţul cel mare al mântuirii noastre, avem şi noi de plătit un preţ. Şi că, dacă Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru mântuirea noastră, preţul vrednic de El nu poate fi altul decât acela de a ne oferi, la rândul nostru, pe noi înşine, în integralitatea fiinţei şi a vieţii noastre. Cum se spune, atât de clar și grăitor, în îndemnul liturgic: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm!”

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos