Predică la Nașterea Domnului

Crăciunul - ziua Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ziua pe care cu aproape 2000 de ani în » urmă corul îngerilor a salutat-o cu cântarea cerească: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni binevoire ” şi în care îngerul Domnului bine vestea păstorilor de pe câmpia Vitleemului: „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, căci, în oraşul lui David, astăzi vouă S-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul”, indicându-le totodată şi semnul de recunoaştere al celui născut: „ veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca II, 10-14).

„Un prunc înfăşat, culcat în iesle”... Cine este acesta? Este „Cuvântul cel veşnic”, persoana a doua a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care a luat firea omenească, s-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria şi a trăit ca om între oameni.

„Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit întru noi...” (Ioan I, 14). În ce condiţii? Pe când primul Adam în rai a ieşit din mâna Creatorului în plenitudinea frumuseţii şi puterii bărbatului matur, al doilea Adam, Mântuitorul, intră în lume ca un copil slab, neajutorat, asemenea unui nou-născut, care-şi poate exprima dorinţele numai prin lacrimi, având trebuinţă de îngrijire totală din partea mamei iubitoare. Şi nu se naşte în cadru de splendori exterioare, ci în sărăcie, ieslea unui şubred adăpost de animale servindu-i de leagăn, alături stând Maria şi Iosif, amândoi bogaţi în virtuţi cereşti, dar săraci în bunuri pământeşti.

După ce terminase măreţul templu, aducându-şi aminte de făgăduinţa că Dumnezeu va locui în el, Solomon exclamă: „Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Dar dacă cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin această casă pe care am zidit-o numelui Tău ” (III Regi VIII, 27). Şi ce-ar fi spus Solomon dacă l-ar fi văzut pe Domnul nu într-un templu splendid, împodobit cu aur şi pietre scumpe, ci în iesle, alături de animale?

Desigur, pentru a aprecia corect sărăcia unui om nu-i suficient a considera numai lipsurile sale momentane, ci trebuie considerate şi pretenţiile la care ar avea drept după situaţia sa. Cel obişnuit din tinereţe cu lipsurile simte mult mai puţin sărăcia decât cel crescut în abundenţă. Dar „copilul din iesle” este Fiul lui Dumnezeu, „Domnul cerului şi al pământului”, după cuvântul psalmistului: „Al Domnului este pământul şi toate cele de pe el... ” (Ps. XXIII, 1). Şi cum a apărut Fiul lui Dumnezeu pe pământ? „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit" (Ioan I, 11). „ Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul” (Matei VIII, 20). Cel care a creat totul renunţă de bunăvoie la orice splendoare, bogăţie, lux şi onoare pământească.

Motivul? Să fi pretins Acesta mântuirea noastră? Nicidecum. Căci orice act al Mântuitorului ar fi fost suficient să mântuiască lumea de toate păcatele. Deci? Motivul pentru care Mântuitorul a renunţat la orice splendoare este nemărginita Sa iubire de om, care îl determina ca în zilele copilăriei, când gura Sa încă nu rostea cuvinte, să ne înveţe, prin exemplul Său, la smerenie.

Astfel, „ieslea din Vitleem” este primul amvon al Mântuitorului pe pământ - s-ar putea spune primul amvon creştin, de pe care nu s-au rostit cuvinte, din care însă s-a învăţat cu pilda vieţii.

Smerenia este virtutea specific creştină prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune nu sunt roadele vredniciei sale, ci sunt primite de la Dumnezeu şi deci nu trebuie să se mândrească cu ele. ,Nu că prin noi înşine suntem destoinici să socotim ceva ca venind de la noi, ci destoinicia noastra este de la Dumnezeu” (II Cor. III, 5). Şi Mântuitorul a utilizat orice ocazie pentru a stărui asupra smereniei, dându-se pe Sine ca pildă: „învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima ” (Matei XI, 29).

După relatările evangheliştilor, Mântuitorul se străduia totdeauna să evite senzaţia produsă de minunile Sale. Astfel, după minunea înmulţirii pâinilor, când mulţimea voia să-I facă mari onoruri, se retrage în munte (Ioan VI, 15). Căci „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa ” (Luca XIV, 11). Mai citim în Sfânta Scriptură că Mântuitorul nu s-a socotit înjosit spălând picioarele ucenicilor Săi, inclusiv lui Iuda (Ioan XIII, 5). Şi cu ce măsură s-ar putea aprecia smerenia de care a dat dovadă Mântuitorul în Patimile Sale? „S-a smerit pe Sine, făcându-se ascultător până la moarte” (Filip. II, 8). Este trădat de unul dintre ucenici (Iuda), renegat de altul (Petru) şi părăsit de toţi - în smerenia Sa, tace; fiinţe umane, demne de milă, îl judecă şi îl condamnă la moarte pe Creatorul - şi smerenia Sa tace: mulţimea îl batjocoreşte - şi smerenia Sa tace; „ca un miel fără slas înaintea celui ce-L tunde, aşa nu şi-a deschis sura Sa” (Isaia L, 7).

Scumpă şi măreaţă virtute este smerenia, căci a înnobilat-o Mântuitorul. Ea este podoaba de preţ a creştinului şi-i este necesară pentru însuşirea şi păstrarea celorlalte virtuţi. Da, credinţa este suportul virtuţilor creştine, dar fără smerenie ea este lipsită de consistenţă, după cum iubirea creştină autentică nu poate fi lipsită de podoaba smereniei, care este ocrotitoarea şi a nădejdii şi a tuturor celorlalte virtuţi.

Şi „copilul Iisus” este adus de părinţi la Templu „ca să se facă pentru El după datina legii”. La vederea „copilului”, Simeon, un om din Ierusalim, drept şi temător de Dumnezeu, care aştepta mângâierea lui Israil şi căruia Duhul Sfânt îi vestise că nu va muri până nu va vedea pe Domnul, exclamă: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. ” (Luca II, 29-32).

Acesta, înaintat în vârstă şi simţind apropierea morţii - singurul fapt din viaţă despre care omul are certitudine deplină că se va întâmpla - nădăjduia, asemenea întregului popor, în izbăvirea de sub apăsarea străină, deşi unora li se părea nădejde zadarnică. Dar bătrânul Simeon avea nădejdea tare că odată va veni totuşi mântuirea, căci aşa-i vestise Duhul Sfânt. Şi, iată, în pruncul Iisus adus de părinţi la Templu bătrânul recunoaşte pe purtătorul .şi împlinitorul nădejdii sale. Pentru el viaţa a ajuns acum la punctul culminant, căci şi-a văzut cu ochii mântuirea. In „copilul din Vitleem” şi-a văzut împlinite toate nădejdile, ochii credinţei des coperindui aceasta - fapt ce-l determină să rostească, cu deplină bucurie şi mulţumire sufletească, „rugăciunea funerară”: „Acum slobozeşte pe robul Tău...”.

Pentru cei obişnuiţi a aprecia posibilităţile istoriei după relaţiile de forţă, de influenţă economică, de prestigiu social etc. poate părea inexplicabil faptul că „vederea unul copil” l-a determinat pe bătrânul Simeon să-şi vadă împlinite toate dorinţele vieţii şi deci cu deplină mulţumire sufletească să poată părăsi viaţa pământească.

Dar „copilul din Templu” era Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră. în El recunoscuse bătrânul Simeon pe „Unsul Domnului”, de care-i vestise Duhul Sfânt. Şi „văzând cu ochii mântuirea”, el putea acum să-şi încheie „în pace” viaţa pământească, în deplină mulţumire sufletească.

Dar „Pace pe pământ” vestesc şi îngerii în cântarea lor la Naşterea Mântuitorului şi pace dorea poporul din ţara în care s-a născut Iisus. Şi pace aduce Acesta, dar nu una de ordin politic, naţional, economic, ci „pacea lui Dumnezeu”, înfăptuită prin mântuirea obiectivă a lumii de păcatul originar, generând pacea credinciosului cu Dumnezeu, pace în interiorul său sufletesc, pace cu semenii şi care, însuşită de credincios, duce la împlinirea dorinţelor şi aspiraţiilor sale bune.

Prăznuim Naşterea Domnului dar prăznuirea noastră să nu se rezume la anumite datini: brăduleţi cu lumânări şi obiecte diferite, la daruri reciproce ş.a., ci să ne interiorizăm continutul acestei sărbători, cu suflet curat să medităm asupra mântuirii aduse de Cel ce astăzi S-a născut şi care a spus despre Sine că este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6) şi să ne ducem viaţa după învăţătura Sa şi după pilda vieţii Sale, spre binele nostru individual şi social. Atunci va fi „marea bucurie” de care vorbesc îngerii la Naşterea Domnului”.

„Cel Veşnic a devenit vremelnic”

„Cel Atotputernic - slab”

„Cel Invizibil - vizibil”

„Cel Infinit bogat - sărman!” Amin.

Diac. prof Orest Bucevschi (Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1974).