PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI

 Iată-ne, iubiţi credincioşi, ajunşi în Duminica dinaintea Naşterii Domnului şi lectura Evangheliei de astăzi este făcută după întâiul capitol al Evangheliei de la Matei, în întregime. Iată ce ne zice acest capitol:

„Cartea neamului lui Iisus, fiul lui David, fiul lui Avraam.

Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii săi; Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Avram;

Avram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason, Naason a născut pe Salmon;

Salmon a născut pe Booz dn Rahav; Booz a născut pe Obed din Rut; Obed a născut pe Iesei;

Iesei a născut pe David regele; regele David a născut pe Solomon din femeia lui Urie;

Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa;

Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia;

Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia;

Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia;

Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon;

După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatril; Salatril a născut pe Zorobabel;

Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor;

Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud;

Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov;

Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iisus, ce se cheamă Hristos.

Aşadar, peste toţi de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri, şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri.

Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost; Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.

Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi, cugetând el acestea, iată, îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: «Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit întrînsa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Isus, căci El va mântui pe poporul Său de păcate».

Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească cele ce s-au zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu».

Deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul Său Cel Unul-Născut, Căruia I‑a pus numele Iisus.”

Iată-ne în faţa unei Evanghelii cu dublă semnificaţie pentru fiecare dintre noi şi îngăduiţi-mi să evoc, la început, reacţia fiecăruia dintre noi când aude numele acestea spuse unul după altul, înşirate, şi fără îndoială că citite în planul liturgic al unei Catedrale sau al unei Biserici ele par un pic fără sens. Chiar s-ar putea să ne plictisească, sau pe copii să-i facă să se schimbe de pe un picior pe altul sau chiar să plângă, plictisiţi. Care este rostul pentru care Sfinţii Părinţi au rânduit această Evanghelie aici?

Este simplu şi să luăm aminte că de fiecare dată când vorbim despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-avem voie să uităm că El are, pe lângă firea Lui divină, cea care din ceruri se pogoară peste noi, sau care apropie cerurile de firea noastră omenească, deci El are această tărie, acest trup dat de firea Lui omenească. Cartea Naşterii lui lisus Hristos începe, aşadar, cu David, fiul lui Avraam şi mai cu seamă începe cu Avraam, părintele popoarelor, cel căruia în Vechiul Testament ştim că-i promisese Dumnezeul cerurilor că-i va dărui urmaşi cât stelele de pe cer, adică nenumăraţi. Fără îndoială că în mulţimea stelelor acelora steaua cea mai de preţ es-te Domnul nostru Iisus Hristos, steaua care, iată, deja începe să ne lumineze şi pe noi.

Într-o lume a nebunilor, ca cea în care ne desfăşurăm fiecare dintre noi activitatea, în care se pun în spatele Mântuitorului tot felul de aberaţii şi de veniri din cine ştie ce neam mai complicat, în care ba ni se spune că este reîncarnat, ba ni se spune că ar fi extraterestru, ba ni se spune că vine din Japonia sau din Egiptul îndepărtat, ba că nici n-ar fi existat de fapt, cartea aceasta a neamurilor Mântuitorului Iisus Hristos vine să ne dăruiască, dacă vreţi, buletinul Lui de identitate; buletinul Lui de identitate umană. Faptul că El Îşi are una dintre laturile Sale, firea umană, din trup şi cu trup omenesc, de trup omenesc, trup din trupul altor oameni, pe care istoria întreagă îi cunoaşte până acolo, şi faptul că se înşiră 14 neamuri până la David; şi de la David până la Babilon 14 neamuri şi apoi de la Babilon iarăşi până la Hristos 14 neamuri, chiar dacă nu este aşa la o numărare mai atentă, fac din Evanghelistul Matei un înainte-văzător, unul care vrea să întăreasă cuvântul profetului, cel care, de nenumărate ori, spusese o cifră atât de mistică, în-cât ne va face şi pe noi să ne gândim până astăzi la acest 14 ca cifră a împlinirii, ca cifră a împlinirii în Iisus Hristos a tuturor neamurilor Lui.

Speculaţii pe seama acestei Evanghelii nu mai putem să facem. Putem face pe oricare verset al Evangheliei, dar de data aceasta, dacă vreţi, Evanghelia este pusă aici ca un bobârnac peste nasul tuturor gnosticilor pământului, a acelora care vor să facă din Domnul nostru Iisus Hristos orice altceva decât Dumnezeu Întrupat. Şi pentru că veni vorba, fără îndoială că Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi are unul dintre elementele de bază, Trupul Său, în această înşiruire de trupuri ale unor oameni ce vin dinspre istoria îndepărtată către cea apropiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Ce ne mai învaţă Evanghelia de astăzi? Evanghelia de astăzi ne mai învaţă că această carte a neamurilor Domnului nostru Iisus Hristos a rămas o carte deschisă. Noi înşine suntem neamuri din neamul lui Hristos; dar pentru aceasta trebuie să fim cu adevărat oameni ai lui Hristos; să putem spune şi noi că Hristos a născut pe robul lui Dumnezeu Constantin, sau pe robul lui Dumnezeu Gheorghe, sau pe roaba lui Dumnezeu Claudia, sau pe robul lui Dumnezeu Sebastian, sau mai ştiu eu care, că ne-a născut Hristos pe fiecare dintre noi iarăşi şi iarăşi încă o dată… Şi că, dacă pe de o parte, ţinem de această filiaţie trupească de tatăl nostru şi de mama noastră, fără îndoială că filiaţia aceasta spirituală în Iisus Hristos ne dăruieşte veşnicia. Trupeşte, fiecare dintre noi suntem, mai devreme sau mai târziu, hrană viermilor şi, pe de altă parte, tristeţea ne cuprinde de fiecare dată când ne gândim cam cum vom arăta bătrâni, bolnavi şi poate singuri. Ei bine, împotriva tuturor îmbătrânirilor, tuturor bolilor şi tuturor singurătăţilor, vine această preluare a noastră de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de către firea dumnezeiască din El care preia firea omenească pentru mântuirea noastră.

Se spunea că pentru a-l mântui pe om nu mai existau decât două şanse: fie ca omul să se înalţe la ceruri, ceea ce nu mai era posibil, datorită căderii lui Adam; fie ca cerul să se pogoare pe pământ, ceea ce, iată, prin noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, este posibil. Vă povesteam, şi-mi place să revin asupra unei imagini pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o realizează cu privire la această unire a firii dumnezeieşti cu firea omenească, Sfântul Ioan po-vesteşte – minunată poveste de altfel! – cum în Rai firea dumnezeiască s-a logodit cu firea omenească. Dar firea omenească, ca orice logodnică trădătoare, trădează şi de data aceasta, lăsându-şi firea dumnezeiască închisă în Rai, ea plecând spre căderile ei. Din dragoste pentru firea omenească, firea dumnezeiască începe să înfrumuseţeze munţii şi apele şi cerurile, dăruind bucuria aceasta a vederii lui Dumnezeu dincolo de lucrurile Sale, dar firea omenească rămâne nesimţitoare. Trimite pe prietenii săi, prietenii Mirelui, pe profeţi. Nici pe aceştia nu-i ascultă firea omenească. Trimite pe ultimul profet, prietenul cel mai de seamă al Mirelui, pe Sfântul Ioan Botezătorul şi înainte Mergătorul şi firea omenească tot naude. Şi atunci Tatăl Ceresc, din dragoste pentru firea omenească, ia pe Însuşi Fiul Său, dăruindu-I iată, Întrupare. Şi, luând chip omenesc, ca nu cumva să ne înspăimânte pe noi – zice Sfântul Ioan – vine între noi, ia firea omenească, o spală, o curăţă de păcatele sale, o reaşază în starea de logodnă cu Hristos şi, iată, – spune El – patul de nuntă este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Crucea – ca pat de nuntă cu Iisus Hristos. Şi câţi dintre noi n-am experimentat aceasta în viaţa noastră când cu adevărat împreună răstigniţi cu Hristos, împreună ne-am încununat cu El pentru Împărăţia cerurilor!

De aceea este Evanghelia de astăzi atât de importantă, şi pentru faptul că ne arată că noi am putea fi dintre neamurile următoare lui Hristos, legaţi de Hristos.

Mai este o parte importantă a acestei Evanghelii, peste care n-aş vrea să trecem, înainte de a vorbi despre Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este visul acesta al lui Iosif; visul lui Iosif, care, de altfel, lămureşte multe tuturor acelora care au viziuni sau false viziuni despre Iisus Hristos. Cei care se mai îndoiesc încă despre Naşterea Lui, ar fi bine să ia seama la acest om socotit drept de Evanghelistul Matei şi nu numai, Iosif acesta, din păcate uitat, prea ades uitat, Iosif, bărbatul Mariei, cel care, iată, veghează la Naşterea Mântuitorului ca un tată autentic, ca un tată care ar fi dăruit ceva din trupul său Celui care, iată, în pântecele Mariei, se zămislea. El cugetă, la un moment dat, să plece de lângă Maria şi să n-o dea în vileag, vrând „s-o lase pe ascuns” – ne zice Evanghelia. Dar Dumnezeu intervine şi de data aceasta în sufletul lui Iosif printr-un vis, prin îngerul Domnului, care-i spune: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Auziţi, cei care credeţi că poate fi de altundeva! Este de la Duhul Sfânt! Şi-i spune aces-tea dreptului Iosif tocmai pentru a-l întări în misiunea ce va urma s-o aibă: aceea de a fi tată trupesc – măcar o vreme, măcar de faţadă – Pruncului Iisus. „Căci ea va naşte Fiu Căruia tu – îi spune îngerul lui Iosif – îi vei pune Numele Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate”.

Care popor? Poporul acela care de la Avraam până la David avea 14 neamuri, de la David până la căderea în Babilon avea 14 neamuri şi de la Babilon până la Hristos, iată împlinea 14 neamuri. Sunt neamurile pe latura lui losif – ne spune unul dintre tâlcuitorii Noului Testament, pentru că cealaltă genealogie se opreşte undeva în raport cu Maica Domnului. Noi până acum am avut, dacă vreţi, linia de sorginte patriarhală a Mântuitorului, cea care Îl leagă de tatăl Său acesta pământesc, pentru o vreme.

De unde ştia Matei şi de unde va afla mai departe Luca despre aceste genealogii? Foarte simplu, pentru că, în mare parte, descoperirile arheologice ne-au întărit credinţa că existau astfel de plăci pe lut, în care erau înscrise numele şi aceste genealogii. Sfinţii Evanghelişti nu se joacă cu cuvintele. Cu atât mai mult nu se joacă atunci când spun că îngerul i-a spus că ceea ce s-a zămislit întrînsa, în Maica Domnului, este de la Duhul Sfânt, nu de altundeva.

Iată-ne, aşadar, ajunşi în prag de Naşterea Mântuitorului, şi dacă stăm bine să ne gândim, cam în vremea aceasta va fi pornit Fecioara din Nazaret către Betleem să se înscrie în cetatea din care soţul său acesta trupesc, dreptul Iosif, îşi avea neamurile. Pleacă Maica Domnului purtând în cuptorul pântecelui său Pâinea cea cerească, cea care se va dărui în „Cetatea pâinii” spre mântuirea noastră. Pe cale fără îndoială că ne va întâlni pe fiecare dintre noi, dacă nu ne-a şi întâlnit deja. Ne cheamă Hristos Domnul de fiecare dată, pe fiecare dintre noi, în fiecare secundă a noastră, să învăţăm de la El că a fi blând şi smerit cu inima e mai presus decât orice şi că mai întâi, pentru a intra în eternitate şi a face parte din neamurile lui Iisus Hristos, trebuie să ne naştem în Domnul, trebuie să ne naştem de Sus, să renaştem în Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.

Nu vreau astăzi să trecem mai departe şi să spunem cum a fost cu Naşterea Domnului. S-o lăsăm aşa în aşteptare, ca un colind îndepărtat ce se apropie din ce în ce mai tare de sufletele noastre.

In schimb, pe fiecare dintre frăţiile voastre vreau să vă chem la Taina Sfintei Spovedanii. Vreau să vă chem la întâlnirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus Domnul. Vreau să vă chem la a vă pregăti inimile spre a fi Betleem minunat şi ieslea Betleemului pentru primirea Domnului nostru Iisus Hristos. Trăim în prea multă mizerie şi în prea multă ură pentru a lăsa să Se mai nască şi Domnul tot astfel ca odinioară la bogatul acela din Betleem, ce nu I-a îngăduit şederea în casa lui.

Mulţi cântăm în zilele acestea că Irod este nemernic sau că locuitorii Betleemului sunt nişte oa-meni care n-au băgat de seamă că Hristos Domnul a venit în întâmpinarea lor. Dar câţi dintre noi nu facem ce-a făcut Irod! Constatând că s-a născut prunc, ucidem ceilalţi prunci. Sau constatând că vine alt împărat mai mare decât noi, ne simţim un pic lezaţi în orgoliile noastre şi ne vrem în continu-are noi a fi împăraţi. Câţi dintre noi suntem gata să punem camera noastră la îndemână pentru cea care de la drum lung, în fapt de seară, se apropie pentru a naşte pe Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.

Iată, fraţilor, se apropie vremea. Se apropie vremea aceea de taină în care Cerul se pogoară pe pământ. Se apropie vremea aceea de taină în care taina cea mare a cerurilor ne face pe fiecare dintre noi gustători din dulceaţa Raiului.

„Şi a fost Iisus copil

Fără leagăn, fără slavă,

Şi-n fiinţa Lui firavă

Au pătruns fiori de ger.

Şi a fost Iisus copil

Ca să aibă toţi copiii Tată-n cer.

Şi a fost Iisus sărac,

Se uitau cu milă bacii

Cum I-ardeau pe faţă macii

Cel mai trist dintre copii…

Şi a fost Iisus sărac,

Ca să aibă toţi săracii bogăţii.

Şi a fost Iisus flămând,

Şi plângea din albul pânzii,

Cum plâng macii-n zori, plăpânzii,

Cu-ai lor ochi înrouraţi.

Şi a fost Iisus flămând

Ca să fie toţi flămânzii săturaţi.

Şi a fost Iisus un Miel

Ce-l pândeau pe-afară leii

Şi din culmile Iudeii

Şi-n pustiul arzător.

Şi a fost Iisus un Miel

Ca să aibă-n El toţi mieii un Păstor.

Şi a fost Iisus sărac,

Sus slujind Împărăţia,

Jos – lui Iosif şi Maria,

Lumii-ntregi S-a dat supus.

Şi-a fost Fiu şi rob supus

Ca s-avem şi noi robia

şi-nfierea lui Iisus.

Tată-n cer, bogăţii, să fim săturaţi, s-avem un Păstor şi mai cu seamă s-avem înfiere în Iisus Hristos, pentru a putea striga către ceruri: Tată!

Taina se măreşte. Betleemul îşi deschide iarăşi peştera. Inimile noastre lăcrimează de dor de Dum-nezeu. Dacă este aşa, niciodată nu este prea târziu ca Hristos să intre în inimile noastre şi să ne dăru-iască pacea şi bucuria Lui.

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pă-mânt pace între oameni bunăvoire!”.

Iată, fraţilor, cerurile se deschid!…

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012