Este timpul prea scurt? Este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea…

De îndată ce veţi fi deprins să nu vă mai agitaţi, veţi putea face orice, indiferent în ce ritm, cu toată atenţia şi repeziciunea dorită, fără să aveţi impresia că timpul vă scapă sau vă depăşeşte prin viteză. E exact ca impresia pe care o ai când eşti în vacanţă. Aşa cum am subliniat mai sus, poţi merge repede sau încet, fără să te ocupi de timp, fără cea mai neînsemnată noţiune de timp, fiindcă nu faci ceea ce eşti pe cale să faci şi fiindcă nu urmăreşti nici un obiectiv precis. Veţi descoperi că vă este posibil să vă rugaţi în toate situaţiile şi că nu există nici o circumstanţă în lume care să vă poată împiedica. Singura piedică adevărată în calea rugăciunii intervine când vă lăsaţi înghiţiţi de furtună, când lăsaţi furtuna să pătrundă în voi, în loc s-o lăsaţi să bântuie în jurul vostru.

 A acţiona astfel este în puterea noastră şi trebuie să ajungem la aceasta. Dar aici ca şi în alte domenii se cere un antrenament sistematic şi inteligent. Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”. O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem, spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?
…
Este esenţial să fii la pândă şi treaz, şi totodată calm şi destins, echilibru foarte greu, dispoziţie contemplativă, spre tăcere contemplativă, pe de o parte o disponibilitate trează – în deschiderea totală a unui spirit liber de orice prejudecată, ca şi de orice expectativă – de a permite şocul a tot ce se va întâmpla pe cale; pe de altă parte pacea care va permite să primeşti acest şoc în mod obiectiv, fără să proiectezi asupra lui imaginea distrugătoare a propriului vis interior.

Acum 20 de ani, puţin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare – care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo. Ea mi-a spus: – Părinte, doresc să-mi daţi câteva îndrumări cu privire la rugăciune. Răspunzându-i să se adreseze altor persoane, ea mi-a spus: – De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni care au reputaţia că se pricep şi niciodată n-am putut scoate de la ei un răspuns raţional! Aşa că m-am gândit că, întrucât dv. Probabil nu ştiţi nimic în această problemă, s-ar putea să-mi daţi răspunsul cel bun.

Era o intrare în subiect care mă încuraja! Aşadar am întrebat-o:
– Care este problema dv.?
– De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus şi niciodată n-a simţit prezenţa lui Dumnezeu.
Aşa cum am putut i-am exprimat gândul meu: – Dacă vorbiţi tot timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!
– Ce trebuie să fac?
Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine, aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune. Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă: – Ştiţi, merge!
– Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.
– Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporţii plăcute, spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele. O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.

Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”.

Ea a mai trăit încă vreo zece ani şi spunea că îi era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când însă era liniştită şi paşnică. Aceasta nu înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când îşi recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată în tăcere.

Am putea face adesea aceeaşi experienţă dacă, în loc să voim cu orice preţ să facem ceva, ne-am mulţumi să spunem: „Mă găsesc în faţa lui Dumnezeu: ce fericire! Să nu ne mai mişcăm!” Cunoaşteţi desigur, din viaţa preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul ţăran care petrecea ore întregi la biserică nemişcat şi fără să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?” el răspunse: „Eu îl privesc şi El mă priveşte!”

Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilităţii, tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greşeală să credem că putem începe cu sfârşitul: tăcerea inimii şi a spiritului.

E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinţii ruşi – asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să se rupă, nici prea destinsă şi incapabilă să vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea, a ne menţine într-o pace absolută: atunci vom descoperi poate, şi mai des decât credem, cât de adevărate sunt cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:

”Stau la uşă şi bat”.

(Extras din cartea: Mitr. Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii)

sursa: http://www.sinaxa.net