Ziua Domnească

 

Duminica a XXVII-a după Rusalii

Evanghelia de la Luca 13,10-17

¹⁰ Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. ¹¹ Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; ¹² iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. ¹³ Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. ¹⁴ Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! ¹⁵ Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? ¹⁶ Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? ¹⁷ Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

1. Vindecări în zi de sâmbătă. Evanghelia acestei Duminici ne vorbeşte despre o altă mare minune a Mântuitorului. Este vorba de vindecarea unei femei care „de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi care era gârbovă” (Lc 13,11). Deoarece Satana îşi avea partea lui de contribuţie la această neputinţă – căci Domnul zice că pe femeie „a legat-o Satana” (v. 16) – putem crede că a fost vorba de o vindecare nu numai trupească, ci şi duhovnicească.

Un alt aspect al relatării ne atrage însă în mod deosebit atenţia: este vorba de atitudinea mai-marelui sinagogii. Acest „făţarnic” nu îndrăzneşte să-L atace direct pe Iisus; o face însă în mod indirect, mustrând mulţimea că vine să se vindece sâmbăta (v. 14). Întâmplarea nu este unică în paginile Sfintelor Evanghelii. În mai multe rânduri a fost Iisus atacat de şefii spirituali ai iudeilor, din acelaşi motiv. La fel s-a întâmplat, de pildă, atunci când a vindecat, tot într-o zi de sâmbătă şi tot într-o sinagogă, pe un om care avea mâna uscată (Mt 12,9 şi urm.; Mc 3,1 şi urm.; Lc 6,6 şi urm.). După această din urmă minune, fariseii şi irodianii au făcut chiar sfat să-L piardă pe Iisus (Mc 6,6; cf. Mt 12,14). Mai ales datorită vindecă­rilor săvârşite şi sâmbăta, adversarii şi-au format asupra Mântuitorului o opinie hotărât negativă, exprimată, de pildă, în două rânduri, în legătură cu vindecarea orbului din naştere, care şi ea a avut loc într-o zi de sâmbătă: „Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta” (In 9,16); şi: „Noi ştim că Omul Acesta este păcătos” (In 9,24). Iar una din principalele cauze ale hotărârii şefilor iudei de a-L suprima pe Iisus o constituie tocmai atitudinea Sa faţă de sabat. În legătură cu vindecarea slăbănogului de la Vitezda, Sfântul Ioan Teologul notează: „Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea acestea sâmbăta” (In 5,16; cf. 5,18).

2. Cazuistica rabinică referitoare la șabbat. Vom înţelege mai bine această atitudine dacă vom lua în considerare modul în care interpretarea cazuistică dată de tradiţia rabinică poruncii a patra din Decalog a deformat cu totul sensul odihnei de sabat şi a deturnat această prescripţie a Legii dumnezeieşti de la sensul ei originar. Interdicţia de a lucra în ziua a şaptea, exprimată concis în unele texte din Legea lui Moise (Ieş 16,23-30; 20,8-11; 23,12; 31,12-17; 34,21; 35,1-3; Lev 23,3; Num 15,32-36; Deut 5,12-15) şi reluată, tot atât de concis, în alte scrieri ale Vechiului Testament (Is 58,13; Ier 17,21-24; Iez 22,8; Amos 8,5; Neem 10,32; 13,15-22), a fost dezvoltată într-un lung tratat al Mişnei (prima parte a Talmudului şi cea mai veche codificare a „legii” tradiţionale iudaice). Este vorba de tratatul Şabbat. Acest tratat specifică 39 de activităţi interzise în zi de sâmbătă. Între acestea este, de pildă, şi scrierea a două litere. Nu păcătuieşti dacă scrii o singură literă; dar păcătuieşti scriind două, căci două litere pot deja să formeze un cuvânt. Un lung paragraf arată în câte feluri ai putea încălca această prescripţie (tratatul Şabbath, 12,3-6; a se vedea acest paragraf, de pildă, la Emil Schürer, The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ, 175 B. C. – A. D. 135, a new English version revised and edited by Geza Vermes, Fergus Millar and Matthew Black, vol. II, Edinburgh, 1979, p. 469). Sunt menţionate şi unele excepţii, determinate fie de raţiuni umanitare, fie de unele obligaţii religioase. La acestea din urmă, sunt de menţionat jertfele de la templu, prescrise de Lege pentru zilele de sabat şi prin a căror săvârşire preoţii nu devin vinovaţi de încălcarea poruncii (cf. Num 28,9-10; Mt 12,51); de asemenea, săvârşirea circum­ciziunii. În ce priveşte excepţia bazată pe raţiuni umanitare, ea are în vedere necesitatea unor intervenţii atunci când e în pericol viaţa cuiva. Aici intră şi intervenţia medicului. În general, aceasta este permisă numai atunci când este vorba de un pericol de moarte, iar nu şi în cazurile în care ea poate fi făcută înainte sau după ziua de sabat (cf. Schürer, cit., p. 473-474).

3. Hristos – „Domn și al sâmbetei”. Înţelegem acum de ce mai-marele sinagogii se consideră perfect îndreptăţit în atitudinea sa: că sunt de ajuns cele şase zile lucrătoare pentru săvârşirea de vindecări. Şi că, prin vindecările operate în zi de sabat, atât Iisus cât şi beneficiarii acestor vindecări se fac vinovaţi de o flagrantă încălcare a Legii. Iisus răspunde aici cu un argument de bun simţ: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta, boul său, sau asinul său de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?” (Lc 13,15; cf. 14,5; Mt 12,11). În alte texte, Domnul oferă şi alte argumente. Iată‑le, într-o ordine oarecum ascendentă: că însăşi tradiţia iudaică mărturiseşte că există şi încălcări justificate ale Legii: cazul lui David, care a mâncat pâinile punerii înainte (Mt 12,3-4; Mc 2,25; Lc 6,3-4), sau slujirea preoţilor la templu în zi de sabat (Mt 12,5); că iubirea şi însuşi bunul simţ îţi arată că se cuvine, sâmbăta, a face bine, iar nu rău, a mântui un suflet, iar nu a-l pierde (Mc 3,4); că, în intenţia Legiuitorului, sabatul nu este un blestem, ci o binecuvântare (Mc 2,27: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă”); că „Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei” (Mc 2,28; cf. Mt 12,8; Lc 6,5); că sâmbăta nu este o piedică în calea continuării de către Tatăl a lucrării Sale şi că, deci, ea nu trebuie să fie o piedică nici pentru lucrarea Fiului (In 5,17).

Prin vindecările pe care le-a săvârşit sâmbăta şi prin întreaga Sa atitudine în această privinţă, Mântuitorul a restaurat porunca a patra în înţelesul şi în rostul ei, voite de Dumnezeu. Prezentându-Se, însă, ca „Domn şi al sâmbetei”, El a avut în vedere nu numai această restaurare, ci şi schimbarea zilei săptămânale de odihnă. Ca „Domn al sâmbetei” (cf. Mt 12,6: „Că grăiesc vouă, că mai mare decât templul este aici”), El are autoritatea de a opera o astfel de schimbare. A şi operat-o, prin însuşi faptul că a înviat din morţi „după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii” (Mt 28,1 şi loc. par.), şi că S-a arătat Sfinţilor Săi Apostoli, prima şi a doua oară, în ziua întâi a săptămânii (In 20,19 şi 26). De aceea, ziua întâi a săptămânii a şi fost numită de creştini, încă de la început, „Ziua Domnească” (cum ne mărturiseşte Apoc 1,10; cf. şi Didahia, XIV, 1, în vol.: Scrierile Părinţilor apostolici, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB, 1, Bucureşti, 1979, p. 31). Originalul grecesc al acestei expresii este kyriake emera, în traducere latină: Dies Dominica; de unde şi avem în româneşte denumirea de Duminică. Această nouă denumire a zilei de către creştini a fost conservată în numeroase limbi (mai ales în limbile romanice şi în cele slave). Această zi este cea mai importantă pentru creştini. Dacă ziua a şaptea marca încununarea creaţiei celei dintâi, Duminica este semn al noii creaţii, inaugurată prin minunea Învierii lui Hristos. Ea este, deopotrivă, ziua întâi şi a opta; este, deci, semn al începutului, dar şi al desăvârşirii acestei noi creaţii, în eshaton.

4. Duminica – ziua sfântă a creștinilor și adventiștii. Duminica a fost de la început ziua cea nouă de sărbătoare a ucenicilor lui Hristos. Epistola către Evrei ne oferă o mărturie foarte clară în această privinţă. Textul (Evrei 4,1 şi urm.) nu are, de fapt, intenţia de a argumenta necesitatea schimbării zilei de odihnă. El presupune această schimbare – care ţinea de experienţa comună a vieţii Bisericii – ca un fapt deplin realizat şi intrat deja în conştiinţa creştinilor. Epistola pune faţă-n faţă cele două „odihne”: cea în care au intrat israeliţii, atunci când Iosua i-a aşezat în Ţara făgăduinţei, o „odihnă” care era, de fapt, numai o prefigurare a „odihnei” viitoare; şi adevărata „odihnă”, „odihna poporului lui Dumnezeu”, în care intrăm prin Hristos. Cele două „odihne” sunt simbolizate prin zilele diferite de odihnă, cea a israeliţilor şi cea a creştinilor. Că este vorba de o schimbare a zilei rezultă din înseşi expresiile folosite în Epistolă: „o altă zi de odihnă” (4,8); şi: „altă sărbătoare de odihnă a poporului lui Dumnezeu” (4,9).

Erezia adventistă (a aşa-numiţilor „creştini de ziua a şaptea” sau a „sâmbătarilor”) susţine că adoptarea Duminicii ca zi săptămânală de odihnă a creştinilor s-ar fi făcut numai în urma unui decret al împăratului Constantin cel Mare. Ellen G. White, „profetesa” adventiştilor, afirmă simplu – şi această afirmaţie a devenit un loc comun al demonstraţiei sectei – că, din interes politic, împăratul Constantin a făcut din „ziua soarelui” (adică din ziua întâi a săptămânii), cinstită de supuşii săi păgâni, o zi de odihnă şi pentru creştini. Şi continuă: „El a fost îndemnat să facă acest lucru de către episcopii Bisericii, care, inspiraţi de ambiţii şi însetaţi de putere, au înţeles că dacă va fi păzită aceeaşi zi atât de către creştini cât şi de către păgâni, aceasta va uşura primirea cu numele a creştinismului de către păgâni şi, în felul acesta, puterea şi gloria Bisericii va creşte” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, trad. de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 46). Ca şi cum creştinii ar fi putut renunţa atât de uşor la tradiţia lor. Se ştie că la Sinodul I Ecumenic, care a avut loc în vremea aceluiaşi împărat Constantin, mulţi dintre episcopii participanţi purtau pe trupurile lor cicatricele rănilor pe care le primiseră în timpul prigoanei. Este evident că, după aproape trei secole de crunte persecuţii, creştinii, cu episcopii lor în frunte, ar fi fost gata mai degrabă să îndure încă trei secole de persecuţie decât să accepte cea mai mică abatere de la „credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3).

5. Adevărul istoric, împotriva falsificării sâmbătare. Este adevărat că, la 7 martie 321, împăratul Constantin a dat o lege privitoare la Duminică. Prin această Lege însă împăratul nu instituie o nouă zi de odihnă; ci, ca un stăpânitor profund ataşat Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Sale, el nu face altceva decât să generalizeze pentru toţi supuşii săi, deci şi pentru necreştini, ziua săptămânală de odihnă a creştinilor. Eusebiu al Cezareii († 339), contemporanul şi istoricul lui Constantin, afirmă explicit că împăratul şi toţi slujitorii lui cinsteau „mântuitoarea şi sărbătoreasca zi a Duminicii”; că „fericitul Constantin s-a îngrijit ca toată lumea să (poată) face ca ei” în această privinţă; şi că, deci, „aşa a hotărât el, prin lege, ca ziua închinată Mântuitorului să le fie zi de odihnă tuturor cetăţenilor imperiului” (Eusebiu al Cezareii, Viaţa lui Constantin cel Mare, III, 18, 1-2, studiu introd. de Prof. dr. Emilian Popescu, trad. şi note de Radu Alexandrescu, în Idem, Scrieri, partea a doua, PSB, 14, Bucureşti, 1991, p. 166). În primul rând, ne mai spune Eusebiu, „întreaga sa oaste a fost învăţată de el să cinstească osârdnic această zi a Mântuitorului – chemată şi „zi a luminii” sau „a soarelui” (ibid., III, 18, 3, p. 166). Pentru ostaşii creştini, aceasta o fost o mare binefacere, fiindu-le acum „îngăduit să zăbovească în voie (Duminica) în biserica lui Dumnezeu” (ibid., III, 19, p. 166). Cât despre soldaţii necreştini, ei înşişi au fost obligaţi, printr-o altă lege, „să meargă Duminica pe un câmp deschis din imediata apropiere a cetăţii, unde, la un semn, ei urmau să înalţe cu toţi laolaltă lui Dumnezeu o rugăciune învăţată anume” (ibid., III, 19, p. 167; cf. III, 20, 2, p. 167). Este, deci, evidentă falsificarea adventistă a ceea ce a fost, de fapt, decretul lui Constantin asupra ţinerii Duminicii!

6. Noul Testament despre ținerea Duminicii. Dovezile ţinerii Duminicii de către creştini, într-o continuitate neîntreruptă de la Apostoli şi până astăzi, sunt multe şi foarte clare. Astfel de dovezi aflăm încă în Noul Testament. Pe lângă textul din Evrei 4,1 şi urm., despre care am vorbit, şi pe lângă mărturia importantă pe care o constituie denumirea de „Ziua Domnească” dată de creştinii veacului apostolic zilei întâi a săptămânii (Apoc 1,10), sunt de menţionat alte două texte din Noul Testament care arată limpede că încă de la începuturile Bisericii Duminica a fost ziua de odihnă a Bisericii lui Hristos.

Primul text este în legătură cu colecta organizată de Sfântul Apostol Pavel în cursul celei de-a treia călătorii misionare. El dă această îndrumare credincioşilor din Corint: „În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni” (I Cor 16,3). Conform cuvântului Mântuitorului că în ziua de odihnă se cuvine a face binele chiar mai mult decât în alte zile (Mc 3,4; Lc 6,9), Apostolul rânduieşte pentru creştini ca, în ceea ce era ziua lor de odihnă, să pună deoparte darul lor pentru sfinţii din Ierusalim (cf. II Cor, cap. 8–9).

Al doilea text este cel din Fapte 20,6-7, unde Sfântul Luca ne spune că, la întoarcerea din a treia călătorie misionară, grupul paulin, din care şi el făcea parte – exprimarea este la persoana I plural –, s-a oprit la Troa „şapte zile”. Şi adaugă: „În ziua întâi a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea…”. Dacă creştinii ar fi ţinut sâmbăta, este clar că s-ar fi adunat la „frângerea pâinii” într-o zi de sâmbătă. Or, deşi Sfântul Pavel şi însoţitorii săi au stat la Troa „şapte zile”, ei nu s-au reunit cu creştinii din localitate pentru săvârşirea „frângerii pâinii” sâmbăta, ci numai a doua zi, Duminica.

7. Vechi mărturii patristice despre Duminică. Este, aşadar, un fapt bine stabilit că Bisericile păgâno-creştine întemeiate de Sfântul Apostol Pavel nu ţineau sabatul, ci Duminica (cf. Gal 4,8-11; Col 2,8.16-17). În ce priveşte comunităţile din Iudeea, deşi la început mulţi dintre membrii lor au rămas ataşaţi tradiţiilor iudaice (Fapte 21,20), şi pentru ele Duminica era ziua prin excelenţă a săvârşirii Sfintei Euharistii. Pe aceia dintre iudeo-creştini care mai ţineau sâmbăta, Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (martirizat pe vremea împăratului Traian, cândva între anii 110 şi 117), îi îndeamnă să ţină Duminica: „Aşadar – zice el – , cei care au trăit în rânduielile cele vechi şi au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai ţină sâmbăta, ci Duminica, în care şi viaţa noastră a răsărit, prin El şi prin moartea Lui…” (Epistola către Magnezieni, IX, 1, în vol.: Scrierile Părinţilor apostolici, ed. citată, p. 167). Într-o altă foarte veche scriere creştină atribuită lui Barnaba, Duminica, „ziua a opta”, este prezentată ca sărbătoarea de odihnă a creştinilor. După ce tâlcuieşte mai multe texte din Vechiul Testament referitoare la sâmbătă, citează Is 1, 14: „Lunile cele noi ale voastre şi sâmbetele nu le sufăr”. Şi adaugă: „Iată ce vrea să spună (acest text, n. n.): „Nu-mi plac sâmbetele de acum, ci sâmbăta aceea pe care am făcut-o, în care, după ce Mă voi fi odihnit de toate, voi face început zilei a opta, care este începutul altei lumi”. De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după sâmbătă, în care Hristos a înviat şi, după ce S-a arătat, S-a înălţat la ceruri” (Epistola zisă a lui Barnaba, XV, 8-9, în vol. : Scrierile Părinţilor apostolici, ed. cit., p. 133).

Sfântul Iustin Martirul († cca 165), în scrierea sa Dialogul cu iudeul Trifon, mărturiseşte în repetate rânduri că sabatul este al iudeilor, dar nu şi al creştinilor (XII, 3; XVIII, 2; XIX, 5-6; XXVII, 5; XXIX, 3, trad. de Pr. Olimp N. Căciulă, în vol.: Apologeţi de limbă greacă, PSB, 2, Bucureşti, 1980, p. 104, 111, 112, 121, 123). Totodată, el mărturiseşte că creştinii din vremea sa se adunau pentru săvârşirea Sfintei Euharistii în „aşa-zisa zi a soarelui”, adică Duminica: „Iar în aşa-zisa zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trăiesc în oraşe sau la sate şi se citesc Memoriile apostolilor (Sfintele Evanghelii, n.n.) sau scrierile profeţilor, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la imitarea acestor frumoase învăţături. Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi înălţăm rugăciuni; după care, încetând rugăciunea, aşa cum am arătat mai înainte (în cap. anterior, n.n.), se aduce pâine şi vin şi apă…”. Şi continuă, vorbind despre sfinţirea darurilor şi despre împărtăşirea credincioşilor (Sfântul Iustin Martirul, Apologia întâi, LXVII, trad. de Pr. Olimp N. Căciulă, în vol.: Apologeţi de limbă greacă, ed. cit., p. 71). Să nu uităm că apologia era adresată împăratului persecutor (Antoninus Pius); descrierea a ceea ce se întâmpla la o celebrare euharistică este făcută, deci, pe înţelesul acestuia.

Multe alte mărturii patristice pot fi aduse în acelaşi sens.

Din mărturia Sfântului Iustin reţinem faptul esenţial că Duminica este legată mai ales de săvârşirea Sfintei Euharistii, la care trebuia să participe toţi membrii Bisericii. Se ştie că primii creştini celebrau Sfânta Euharistie chiar cu riscul vieţii (cf. Tertulian, Despre fugă, XIV, 1 ş. a.). Uneori, când erau surprinşi de prigonitori la celebrarea lor cultică, creştinii declarau: Trebuia să ne adunăm. Fără masa Domnului, nu putem trăi; ea este mai importantă pentru noi decât viaţa.

Duminica este „ziua întâi”. Săptămâna creştină începe cu Duminica şi cu participarea, în această zi, la Sfânta Liturghie. E bine să ne aducem aminte de acest lucru şi să-i dăm importanţa cuvenită. După tradiţia biblică, în această zi a fost creată lumina (Fac 1,3); de aceea, creştinii n-au văzut nici o dificultate în a adopta pentru ea denumirea păgână de „ziua soarelui” – denumire care a şi fost reţinută în limbile germanice şi anglo-saxone (de pildă, „Sontag”, în germană, şi „Sunday”, în engleză, care, amândouă, înseamnă „ziua soarelui”) – cu atât mai mult cu cât Mântuitorul Hristos a fost şi El comparat cu soarele (în Mal. 3,20 şi adeseori în scrierile patristice).

Totodată, Duminica, aşa cum am văzut, este numită „ziua a opta”. Această denumire exprimă ideea că „Ziua Domnească” transcende săptămâna – căci nu există o a opta zi în cele şapte zile – şi deschide o fereastră spre veşnicie.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos