Vrăjmașul neamului omenesc ne îndeamnă întotdeauna la felurite păcate și fărădelegi. El este șiret, viclean și crud. Cunoaște bine înclinările fiecăruia dintre noi și atacă cu iscusință punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o voință puternică.
Nu e nimic uimitor în aceea că diavolul îl aruncă pe om în trufie cu ușurință, pentru că sufletul nostru este zidit, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineînmiresmat de virtuți, și din firea sa năzuiește spre tot ce-i bun, nobil, înalt. El vrea să fie întotdeauna printre primii, vrea să ajungă cât mai repede la desăvârșire, la fericire!
Spune-mi, prietene, oare nu sunt de lăudat aceste porniri ale sufletului?
Se înțelege că sunt!Dar... Sărmanul suflet lipsit de experiență nu apucă să-și vină în fire, că de la primii pași nimerește în cursele viclene ale vrăjmașului – și cu cât tinde mai mult spre întâietate, spre desăvârșire (pe care le înțelege potrivit concepțiilor lui lumești), cu atât mai mult va spori... vai! deja însă nu în virtute; se va încurca tot mai mult în lațurile vrăjmașului din lipsa sa de experiență, lipsit fiind de îndrumător duhovnicesc, de părinte duhovnicesc.
Treaba este că puterea cea rea îl amăgește pe om, insuflându-i o concepție pervertită despre fericire. Ea îi propune „fericirea” vremelnică, pământească, îl ajută să reușească în obținerea unei asemenea fericiri și ascunde cu viclenie de om faptul că mântuirea lui și fericirea adevărată, veșnică, este invers proporțională cu „fericirea” pământească, ce trece repede. Dacă toți ar cunoaște lucrul acesta și, și l-ar lămuri cu toată seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi neputincioasă în viclenia sa și n-ar reuși să le insufle oamenilor gânduri trufașe nici dacă ar avea nenumărate fapte bune. Fiecare și-ar spune cu sinceritate: „Cu ce mă pot lăuda? Poate doar cu neputințele și păcatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!” – și prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.
Necazul este însă că omul ascultă mai cu plăcere și cu mai multă luare-aminte glasul vrăjmașului său decât glasul Mântuitorului său. (Schiegumenul Sava)
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 16-18)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!