Străluceşte, Cruce a Domnului… (Duminica a III-a a Sfântului Post – a Crucii)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Poate că în nici un alt context teologic nu se face mai în­ţe­­leasă Crucea cea plină de daruri a Mântui­torului Hristos cum se face în contextul acestei Săptămâni, care poartă Crucea ca miez (săptămână „Stavroforă“) şi – ca în cealaltă săptă­mână, aceea numită a Patimii, Paşte al Crucii – se face, prin semnul cel puternic al izbăvirii, trecere din lumea păcatului, prin pustia căutării, în preaplinul Împărăţiei celei Cereşti.

Toată tensiunea duhovnicească prin care trecem acum, deja pe calea postului, oarecum obosiţi de nevoinţe, dezorientaţi de atâta plinătate a harului câtă se revarsă prin Biserică spre noi, atunci când n-am făcut pregătirea necesară a trupurilor şi a sufletelor spre a primi această chemare a Postului, această vocaţie a postirii… Căci dincolo de toate ale Postului, darul cel mai de preţ pe care-l primim de la Dumnezeu este însuşi Postul, masa la care Împăratul, chemându-ne, ne voieşte „ai Săi“, oamenii Lui… De-aceea şi emoţia aceasta a întâlnirii cu Sfânta Cruce naşte, la mijloc de Post Mare, starea de har şi bucurie a mergerii mai departe. Cântarea liturgică este aceea care ne îndeamnă spre o astfel de exegeză bucuroasă a sărbătorii: „Acum oştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit cu bună cucernicie, înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Deci, veniţi cei ce vă luminaţi cu Postul, să cădem la el cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te, cinstită Cruce, întărirea lumii!“ (Stihira I podobică a Vecerniei).

Iar sensul adânc al Evangheliei pe care o vom străbate îl vădeşte tot textul liturgic: „Încu-iat-a şarpele prin lemn Edenul cel de demult, iar lemnul Crucii l-a deschis tuturor celor ce voiesc să se curăţească prin post şi prin lacrimi. Deci, văzându-l pe acesta pus înainte, veniţi, credincioşii, să cădem la el cu frică, strigând: Deschide, Cruce, porţile cerurilor, celor ce te cunosc pe tine…“ (Stihira III podobică a Vecerniei)

Că transformarea pe care o propune prezenţa Sfintei Cruci în inima creştinului nu este una de suprafaţă, doar o ştim fiecare dintre noi în parte. Spre trecerea aceasta dinspre creştini utopici spre creştini făptuitori ne cheamă cântarea liturgică, tâlcuitoare adâncă a cuvintelor Evangheliei zilei (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1). „Străluceşte, Cruce a Domnului, luminatele fulgere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine şi, cu dragoste dumnezeiască, te primesc, ceea ce eşti de lume dorită, prin care a trecut mâhnirea lacrimilor, din cursele morţii ne-am izbăvit şi la veselia cea neîncetată ne-am mutat. Arată bunăcuviinţa frumuseţii tale, dăruind răsplătirile postirii robilor tăi, celor care cer cu credinţă ocrotirea ta cea bogată şi mila ta cea mare.“ (Stihira I a Crucii)

Spuneam, tâlcuind Duminica Ortodo­xiei, că umplerea de bucurie a lumii este starea de ortodoxie plenară, transfigu­ratoare. Iar Duminica aceasta arată că umplerea de veselie trans­figuratoare a lumii începe prin urcarea pe Cruce a fiecăruia dintre noi, cei ce ne socotim creştini, adică ai lui Hristos. Iar Postul se vădeşte o astfel de cale de comutare în tensiunea ocrotitoare şi milostivă a Crucii. A Crucii care se „revarsă“ către noi prin razele sale, pentru că nu poartă moartea, ci viaţa, pentru că, înainte de a fi unealta pe care să ne răstignim pornirile noastre, este altarul theopathiei, dumnezeieştii păti­miri. „Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ai primit răstignire de bunăvoie spre Învierea cea de obşte a neamului ome­nesc şi prin trestia Crucii, sânge­rându-Ţi degetele cu vopsele roşii, Te-ai milostivit a iscăli pentru noi, ca un Împărat, cele ce sunt de iertare; nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce suntem ameninţaţi iarăşi cu depărtarea de Tine“ (Slava Vecerniei). Întru aceasta stă mai ales adâncimea şi lărgimea Crucii, căci, pătimind pe ea Hristos, toate se umplu de raza Învierii care izvorăşte din lemnul-lumină al Crucii. De aici, şi icoana restaurării integrale, prin Cruce, a lumii: „Văzându-Te toată făptura răstignit pe Cruce gol, pe Tine, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, s-a schimbat de frică şi s-a tânguit; soarele şi-a strâns lumina şi pământul s-a clătinat, pietrele s-au despicat şi catapeteasma templului s-a rupt; morţii din morminte s-au sculat şi Puterile îngereşti s-au spăimântat, zicând: O, minune! Judecătorul se judecă şi pătimeşte voind, pentru mântuirea şi înnoirea lumii“ (Slavă… Şi acum… a Litiei). O restaurare în care suntem cuprinşi şi noi – eu, tu, celălalt şi celălalt de lângă el –, căci nici unul nu-i suntem indiferenţi lui Hristos. Şi, ca să ne fie la îndemână, Domnul umple de har în primul rând locurile credinţei noastre, căci dimineaţa, la Utrenie, auzim repetat: „Cu lemnul a golit întâi vrăjmaşul raiul, pentru mâncare aducând moarte; iar lemnul Crucii, înfigându-se în pământ, a adus oamenilor îmbrăcăminte de viaţă şi toată lumea s-a umplut de toată bucuria. Pe care, văzând-o pusă spre închinare, împreună să strigăm lui Dumnezeu, popoare, cu credinţă: Plină eşti de slavă, casa Lui!“ (Sedealna Crucii, glas 8). Tot textul tricântării o întăreşte: „Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci, veniţi toţi la dânsa. Că revărsând razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos, le pune înainte. Să sărutăm deci toţi, sufleteşte bucurându-ne!“ (Cântarea 1. II)

Din această prezenţă a Învierii, în fibra sa – fizică şi duhovnicească –, Sfânta Cruce se personifică, se persona­lizează: „Arată-te, Crucea Domnului cea mare; arată-mi acum dumnezeiescul chip al frumuseţii tale; că strig către tine ca şi către o însufleţită şi te sărut“ (Cântarea 1, III). De aceea, în planul mântuirii, identificăm în Cruce un aspect euharistic plenar: „Alt rai s-a cunoscut Biserica, ca şi cel mai dinainte, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta, Doamne, din care, prin atingere, luăm nemurire“ (Cântarea a 5-a, IV). Iar în alt loc, ceva mai înainte, canonul Utreniei ne zice: „Astăzi s-a împlinit cuvântul proorocului; că iată, ne închinăm la locul unde au stat picioarele Tale, Doamne. Şi, gustând din lemnul mântuirii, am aflat mântuire din patimile păcatelor…“ (Sedealna a III-a, glas 6). Cu alte cuvinte, Crucea se face poartă de intrare în împărăţia Liturghiei, ea însăşi poartă şi regat al Împărăţiei Cerurilor. Centrată pe Euharistie, adică pe Hristos, teologia Crucii irumpe de umplerea cu duh a lumii, prin Înviere. „Curăţirea cu post “ şi „căldura inimii“ (cf. Cântare 5, II) sunt aripile de efort uman pentru împlinirea dorinţei de mântuire.

O să spuneţi că nimic, sau aproape nimic, nu pare a fi legat de textul evan­ghelic al zilei Duminicii acesteia. Iar eu am să vă spun că prea ades superficia­lizăm conţinutul credinţei noastre, cum prea ades superficializăm tâlcuirea Scripturii. Astăzi, textul liturgic ne-a obligat să reconstituim, puţin câte puţin, conţinutul de lumină al Crucii, pe care Hristos ne îndeamnă să o purtăm. Şi înţelegem împreună greutatea de har a cuvintelor pe care Cuvântul le-a rostit întru desăvârşită cunoştinţă de Sine. Să nu ne mai permitem a ne juca nici cu rostirile, nici cu făptuirile, atunci când este vorba de Cruce, de purtarea ei, de umplerea lumii cu mântuirea ei. Căci, în fond, Evanghelia zilei, la această mucenicie, a purtării Crucii în mijlocul lumii – care se leapădă tot mai lesne de ea – ne îndeamnă. Nu-i vorba, aşadar, de un simplu gest, superficial, şi făcut în grabă, ci de o aşezare pe Cruce cu Hristos, de dragul izbăvirii din moarte. Cântând, ca la o nuntă deplină, cu bucurie: „Nu mai păzeşte încă sabia cea de văpaie uşa Edenului, că într-însa a venit minunata legătură, prin lemnul Crucii. Acul morţii şi biruinţa iadului s-au alungat, că de faţă ai stat, Mântui­torul meu, strigând celor din iad: Intraţi iarăşi în rai!“ (Condac, glas 7)

Aceasta, neuitând niciodată că „trei cruci a înfipt Pilat în Golgota: două tâlharilor, şi una Dătătorului de Viaţă. Pe care, văzând-o iadul, a zis celor de jos: O, slugile mele şi puterile mele, Cine este Cel Ce a înfipt piron în inima mea? Cu suliţă de lemn m-a împuns fără de veste şi mă rup. La cele dinlăuntru ale mele mă doare, pântecele meu se chinuieşte, simţirile-mi tulbură duhul şi mă silesc a lepăda din mine pe Adam şi pe cei din Adam, care îmi sunt daţi prin lemn; că lemnul pe ei iarăşi îi duce în rai!“ (Icosul Utreniei)

Triodul acordă Crucii nu doar o zi, ci o săptămână întreagă, în textele acestui filon de duh aflându-se o seamă adâncă de texte care, în multe feluri, lămuresc cinstea ce se cuvine Sfintei Cruci, aşa după cum ea izvorăşte şi din Sfânta Scriptură. Că unii ne îndeamnă să nu ne închinăm Crucii şi nici să ne însemnăm cu ea, că fug de Taine şi de lucrarea preoţiei sacramentale, de post, de rugăciune, de tămâie… este adevărat. Şi mă întreb cu care se aseamănă, căci este unul care fuge de Cruce, de Taine, de tămâie, de lucrarea sfinţitoare a Bisericii…

Nouă ne este a zice – cum se încheie şi Sinaxarul acestei Duminici stavrofore – „prin puterea Crucii, Hristoase, Dumnezeule, păzeşte-ne de ispitele celui viclean, învredniceşte-ne să ne închinăm dumne­zeieştilor tale Patimi şi Învierii celei purtătoare de viaţă, ducând la capăt cu uşurinţă calea acestui post de patruzeci de zile, şi ne miluieşte pe noi, ca un singur bun şi de oameni iubitor. Amin“.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu