CREDINŢA CARE ÎNAINTEAZĂ

  Crucea la umbra căreia se odihnește în așteptarea învierii, dirijorul  Cornel Rusu și soția

„...Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Mc 9, 14-29).

Un părinte îngrijorat de faptul că ucenicii Domnului Iisus n-au putut să vindece pe copilul său lunatic, care se muncea cumplit, a rostit o rugăciune, zicând: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are duh mut”. Şi totuşi dorinţa nu i-a fost îndeplinită imediat. A trecut tatăl prin încercări, până la definitivarea clară a credinţei lui în puterea Harului Divin. Tot astfel sunt cazuri când oamenii sunt îngrijoraţi că nu ajung în mod conştient să primească mântuirea.

Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul (cf. Apoc 7, 10). Acum a venit mântuirea şi Împărăţia Dumnezeului nostru (cf. Apoc 12, 10). Aleluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru (cf. Apoc 19, 1). Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor (cf. Tit 2, 11).

Faptul că unii oameni nu primesc îndată răspunsul dorit la cererile lor îi adânceşte în nelinişte şi tulburare. Copilul n-a fost vindecat la prima cerere şi părea să-i fie tot mai rău. Dar intervenţia severă a Domnului Iisus a găsit deznodământul fericit.

Să observăm tema dorită:

1. Ucenicii singuri, fără prezenţa Domnului Iisus, n-ar fi ajuns niciodată la un rezultat bun. Cu Domnul Iisus toate sunt cu putinţă. Credinţa, rugăciunea şi postul sunt arme de învingere împotriva duhurilor necurate.
2. Nădejdea sau speranţa. În nădejdea Domnului Dumnezeu se lasă cel nenorocit şi Domnul vine în ajutorul orfanului (cf. Ps 10, 14). Şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu (cf. Rom 5, 2). Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă (v. 5). Nu ştim dacă speranţa tatălui scăzuse văzând boala adâncă, veche, viaţa copilului aproape consumată şi violentă chiar şi în faţa Mântuitorului. Domnul Iisus se bucură şi dă speranţe înnoite când are prilejul de a face lucrări neobişnuite, grele şi minuni nemaiîntâlnite.
3. Tatăl copilului arată şi o oarecare îndoială privind tăria Domnului de a săvârşi minunea, prin cuvintele: „Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne!” Necunoscând puterea divină a Domnului Iisus, I se adresează: „Dacă poţi, fie-Ţi milă...” Mila Domnului este nemărginită. Greutatea fiecăruia stă numai în lipsa credinţei sau a credinţei îndoielnice (cf. Hab 2, 4; Rom 1, 17; Gal 3, 11; Evr 10, 38).

Descoperirea se arată ca urmare a rugăciunii înlăcrimate. „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Domnul Iisus vindecă îndoiala, zicând: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede. Dacă poţi crede”. Şi omul nostru, înspăimântat din pricina necre-dinţei sale, şi copilul fiind adus în cumpăna de a-i fi îmbunătăţită starea sănătăţii şi a existenţei sale, şi-a îndreptat gândurile şi rugăciunile spre pocăinţă adâncă, zicând: „Ajută necredinţei mele!”

4. Să ne trezim la realitate. Să ne înspăimântăm de păcatul necredinţei care duce la mustrare şi osândă veşnică (cf. Mc 16, 14).
5. Valoarea făgăduinţelor lui Dumnezeu este nespus de mare; Sângele Domnului Iisus ne curăţeşte de orice păcat; puterea rugăciunilor Sale mijlocitoare; atotputernicia Duhului Sfânt; adevărul Sfintelor Evanghelii; misiunea Bisericii. Iar necredinţa devalorizează onoarea lui Dumnezeu, o răpeşte şi din această cauză nu se primeşte binecuvântare de la Domnul (cf. Evr 11, 6).

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” În marea-i strâmtorare, tatăl se adresează Domnului Iisus cu rugăciune stăruitoare: „Cred, Doamne!”, mărturisindu-şi păcatul: „necredinţei mele!” Se adresează Unuia Care poate şi ştie: „Aju-tă necredinţei mele”, îndreptându-se spre cel mai bun mijloc de tămăduire, spre Domnul Iisus.

Să venim la Domnul Iisus în toate cazurile şi împrejurările vieţii cu credinţa sau cu marea necredinţă, căci la El găsim mijloacele de preschimbare a vieţii, cum nimeni altul nu o poate face.

Toate păcatele îşi au existenţa din marea rădăcină a necredinţei. Credinţa este calea spre cele mai mari înfăptuiri divine: credinţa adevărului. Cel mai greu păcat este refuzul de a crede în Iisus Hristos ca Mântuitor personal. Credinţa sinceră şi nefăţarnică este opera lui Dumnezeu în noi. El ne dăruieşte credinţa, fiind darul lui Dumnezeu (cf. Rom 10).

Ia ca toiag şi sprijin al credinţei Crucea Mântuitorului şi Cuvântul lui Dumnezeu şi pacea Lui să se reverse cu îmbelşugare. Amin.

Iisuse, vino la noi! / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011