Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creştinilor.

 

Matei 18,23-35

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul.

Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii" de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile.

Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri".

Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini.

Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n-a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n-o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!". „Ba, diavolul nu te lasă!" -răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege" care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea" (Rom 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine?

Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creştinilor.

În faţa acestei iertări, toate micile noastre datorii şi duşmănii ce le avem faţă de semenii noştri dispar ca nişte lucruri netrebnice.

În faţa Crucii Mântuitorului se topeşte ca şi ceara la faţa focului toată zgura duşmăniilor şi toate greşelile oamenilor şi ale de-aproapelui.

Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri... Toate s-au topit în dragostea cu care ne-a iubit Mântuitorul şi S-a jertfit pentru noi.

O, dragă cititorule, dacă tu nu poţi ierta şi iubi, atunci să ştii că tu încă n-ai gustat din darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii! Tu eşti numai o spoială, dar nu un creştin adevărat. Cine a primit cu adevărat Jertfa Mântuitorului, cine s-a renăscut la o viaţă nouă cu El, ca „o făptură nouă", iertată şi mântuită, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre iertare. Dă-i aceluia palme, că el râde, batjocoreşte-l, că el te laudă, dă după el cu pietre, că el răspunde cu rugăciune, înjură-l, că el tace.

O, cât de mult ştie răbda şi ierta un creştin adevărat, luând pilda Mântuitorului, Care şi de pe Cruce cerea iertarea celor care Îl răstigniseră, zicând: „Tată, iartă-le lor!".

Şi tu, cititorule, trebuie să faci aşa. Altcum, dacă la greşeală răspunzi tot cu greşeală, la sudalmă tot cu sudalmă, la batjocură tot cu batjocură, eşti departe de Evanghelia Domnului şi de mântuirea sufletului tău.

Eşti tu, cititorule, dintre aceia care, după ce au gustat din iertarea şi din bunătatea lui Dumnezeu, s-au făcut un izvor de iertare şi iubire pentru alţii sau eşti în chipul datornicului din evanghelie? Fă-ţi tu singur socoata!

Pământul şi ploaia

Pământul soarbe ploaia ce cade de sus, dar iarăşi o sloboade, în formă de izvoare şi fântâni binecuvântate.
Noi însă suntem pământul cel rău care soarbe neîncetat mila cerului de sus, dar în loc de apă vie slobozim afară izvor de ură, de otravă şi de păcat.
Toată firea cea necuvântătoare dă înapoi darul cerului de sus. Ogoarele dau pâinea cea coaptă, din darul cerului de sus, pomii ne dau poamele, numai omul -făcut după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", numai omul cel care soarbe neîncetat iertare, milă şi iubire cerească - în loc de dragoste şi alte roade bune dă ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc.
Ne mustră şi firea cea necuvântătoare.

Lemnele şi focul

Să băgăm de seamă că lemnele ce ard în foc ne pot fi şi ele o predică minunată şi un ajutor preţios pentru înţelegerea Evangheliei despre dragostea lui Dumnezeu.
De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele şi căldura soarelui.
Focul nu este, aşadar, altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au sorbit-o în ele şi, când le aprindem, ne-o dau nouă.
În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm şi noi mai departe. O, ce lucru fioros se vede în ziua de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura de la soare primită, însă noi nu dăm nimic.
Lemnele dau căldură, noi însă dăm răceală.
Sorbim căldură şi lumină, dar dăm afară ură şi otravă.

Dacă zavistuieşti oile, te războieşti cu păstorul...

„Dacă zavistuieşti oile lui Hristos, te războieşti cu Păstorul lor. Zavistuieşti oile acelea pentru care Hristos Şi-a vărsat Sângele şi pentru care ne-a poruncit şi nouă a face totul...
De aceea, chiar de-ar face cineva minuni, chiar de-ar trăi în feciorie, chiar de-ar posti şi s-ar culca jos pe pământ, totuşi, prin fapta zavistiei, va fi mai pângărit decât curvarii şi mai nelegiuit decât tâlharii.
Dacă cineva ar lua în mâini un târnăcop aprins la capătul de sus şi ar da foc acestei biserici, şi, prin aceasta, ar surpa altarul, oare nu fiecare din cei de faţă ar zvârli cu pietre asupra lui ca asupra unui pângăritor?... Acelaşi lucru îl face şi zavistuitorul, care ţine în mână o flacără mai arzătoare chiar decât focul, adică zavistia, cu care aprinde casele şi sufletele oamenilor. Oare unul ca acesta de ce fel de pedeapsă poate fi vrednic?..."

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste a