Semnele învăţăturii mincinoase: întunecimea, lipsa de limpezime, părerea[2] şi ceea ce urmează lor: desfătarea visătoare a sângelui şi a nervilor pe care le nasc ele. Această desfătare se dobândeşte în urma lucrării perfide a slavei deşarte şi iubirii de desfătări.
Omenirea căzută se apropie de sfântul adevăr prin credinţă: altă cale către acesta nu e. Credinţa e din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Dumnezeu (Rom. X, 17), ne învaţă Apostolul.
Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul (In. XVII, 7); poruncile evanghelice sunt adevărul (Ps. CXVIII, 86) şi tot omul este mincinos (Ps. CXV, 2). Toate aceste lucruri sunt mărturisite de Dumnezeiasca Scriptură. Aşadar, cum crezi că din ceea ce este minciună vei auzi glasul Sfântului Adevăr?
Vrei să-l auzi, vrei să auzi glasul duhovnicesc al Sfântului Adevăr? Învaţă să citeşti Sfânta Evanghelie: de la ea vei auzi adevărul, în ea vei vedea adevărul. Adevărul îţi va descoperi căderea ta şi legăturile minciunii, legăturile amăgirii de sine cu care este legat în chip nevăzut sufletul fiecărui om neînnoit de Duhul Sfânt.
Îţi e ruşine să mărturiseşti,trufaş căzut, trufaş în însăşi căderea ta, că trebuie să cauţi adevărul în afara ta, că intrarea lui în tine se face prin auz şi prin celelalte simţiri trupeşti! Acesta însă e adevărul de netăgăduit, care dă pe faţă cât de adâncă e căderea noastră.
Atât de adâncă, atât de grozavă e căderea noastră, că pentru, a ne scoate din prăpastia pierzării, Dumnezeu-Cuvântul a luat asupră-Şi firea omenească, pentru ca oamenii să devină, din ucenici ai diavolului şi ai minciunii, ucenici ai lui Dumnezeu şi ai Adevărului, să fie sloboziţi prin mijlocirea Cuvântului şi Duhului Adevărului din robia păcatului şi să fie învăţaţi tot adevărul (In. VIII, 31, 32; cf. In. XVI, 13).
Atât suntem de grosolani şi robiţi simţurilor, încât a fost nevoie ca Sfântul Adevăr să Se lase perceput de simţurile noastre trupeşti; au fost de trebuinţă nu doar sunetele cuvântului, ci şi tămăduirile celor neputincioşi, semnele simţite săvârşite asupra apelor, pomilor, pâinilor, ca noi, încredinţaţi de ochii cei trupeşti, să putem vedea cât de cât Adevărul. Până-ntr-atâta s-au întunecat ochii noştri cei sufleteşti!
Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede (In. IV, 48), i-a dojenit Domnul pe oamenii cei robiţi simţurilor, care cereau de la El tămăduire trupului şi nici nu bănuiau măcar că sufletele lor se aflau într-o stare de boală mult mai cumplită şi, ca atare, aveau mult mai mare nevoie decât trupul de tămăduire şi de Doctorul cel ceresc.
Şi omul a recunoscut înaintea feţei Domnului că semnele văzute cu ochii cei trupeşti l-au adus la credinţă, l-au făcut să vadă cu mintea. Ştim, i-a grăit el Domnului, că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (In. III, 2). Iar omul acela avea cărturărie pământească.
Mulţi L-au văzut cu ochii pe Mântuitorul, au văzut stăpânirea Lui cea dumnezeiască asupra întregii făpturi în multele Lui minuni; mulţi au auzit cu urechile sfânta Lui învăţătură, i-au auzit pe înşişi demonii mărturisind despre El; dar nu L-au cunoscut, L-au urât, au cutezat cea mai îngrozitoare dintre fărădelegi: uciderea de Dumnezeu. Atât de adâncă, atât de cumplită este căderea noastră, întunecarea noastră.
E îndeajuns să citeşti un singur capitol din Evanghelie, ca să-ţi dai seama că Dumnezeu e Cel Ce vorbeşte în ea. Tu ai cuvintele vieţii veşnice, Doamne şi Dumnezeul nostru, Ce Te-ai arătat nouă în chip smerit de om şi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu (In. VI, 68, 69).
Vesteşte Cel Ce este Însuşi Adevărul: De veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face slobozi (In. VIII, 31, 32). Cercetează Evanghelia şi-ţi va grăi ţie din ea adevărul neprefăcut şi sfânt.
Adevărul poate grăi şi înlăuntrul omului. Când însă? Atunci când omul se îmbracă, după cuvântul Mântuitorului, cu putere de sus (Lc. XXIV, 49): când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va povăţui la tot adevărul (In. XVI, 13).
Iar dacă înainte de venirea vădită a Sfântului Duh – care e partea sfinţilor lui Dumnezeu – va socoti cineva că aude înlăuntrul său adevărul care grăieşte, acela nu face altceva decât să-şi linguşească trufia, acela se înşală; el va auzi mai degrabă glasul celui ce a grăit în rai: veţi fi ca nişte dumnezei (Fac. III, 5). Şi acest glas i se va părea glasul adevărului!
A cunoaşte adevărul din Evanghelie şi din Sfinţii Părinţi, a te împărtăşi prin citire de Sfântul Duh, Care trăieşte în Evanghelie şi Sfinţii Părinţi, aceasta e o mare fericire.
De fericirea cea mai înaltă, de fericirea de a cunoaşte adevărul de la Însuşi Preasfântul Duh, eu nu sunt vrednic! Nu sunt în stare de acest lucru! Nu sunt în stare să o păstrez: vasul meu nu este pregătit, nu-i terminat şi nu e întărit. Vinul Duhului, dacă ar fi vărsat în el, l-ar sparge şi s-ar vărsa (Mt. IX, 17) – şi, de aceea, Atotbunul meu Domn, cruţând neputinţa mea, îndelung rabdă în ce mă priveşte (Lc. XVIII, 7) şi nu-mi dă spre mâncare hrană duhovnicească tare (I Cor. III, 2).
Sutaşul s-a recunoscut pe sine nevrednic a-L primi pe Domnul în casa sa, şi a cerut să vină în acea casă cuvântul cel atotputernic al Domnului şi să-i tămăduiască sluga. Cuvântul a venit; semnul s-a săvârşit, tămăduirea slugii s-a înfăptuit. Domnul a lăudat credinţa şi smerenia sutaşului (Mt. VIII, 5-13).
Grăit-au fiii lui Israel către sfântul lor mai-mare şi legiuitor, grăit-au din dreaptă înţelegere a măririi dumnezeirii, din înţelegerea pe care o naşte în om cunoaşterea şi recunoaşterea nimicniciei omeneşti: Vorbeşte tu cu noi şi să nu vorbească Dumnezeu cu noi, ca să nu murim! (Ieşire XX, 19). Aceste cuvinte smerite şi mântuitoare sunt proprii oricărui creştin adevărat: prin această chezăşie a inimii, creştinul se păzeşte de moartea sufletească cu care îi doboară pe cei aflaţi în înşelare de sine trufia si obrăznicia lor. Aşa face adevăratul creştin, acest israelitean duhovnicesc; cel aflat în înşelare de sine strigă, dimpotrivă, cuprins de exaltare: „Fiii lui Israel au grăit oarecând prin Moise: Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta; să nu vorbească Dumnezeu cu noi, ca să nu murim. Nu aşa, Doamne, nu aşa Te rog eu! Să nu-mi vorbească Moise ori altul din prooroci: vorbeşte-mi Tu, Doamne Dumnezeule, Care dai insuflare tuturor proorocilor. Tu singur, fără ei, mă poţi învăţa în chip desăvârşit”[3].
Nevrednic de Domnul, nevrednic a-I urma este acela care-i cu totul în spurcăciuni şi necurăţii, dar, prin părerea sa prostească, trufaşă, visătoare, socoate că se află în braţele Preacuratului, Preasfântului Domn, socoate că-L are în sine şi vorbeşte cu El cum ar vorbi cu un prieten[4].
Dumnezeu Cel Ce Se proslăveşte în sfatul sfinţilor, mare şi înfricoşat este peste toţi cei dimprejurul Lui (Ps. LXXXVTII, 8), spune Scriptura; El e înfricoşat chiar pentru cele mai înalte dintre puterile cereşti. Serafimii cei cu şase aripi plutesc în jurul scaunului Său, cuprinşi de extaz şi spaimă din pricina măririi lui Dumnezeu rostesc slavoslovie necurmată, cu aripile de foc îşi acoperă feţele de foc: dă mărturie văzătorul tainelor Isaia (Is. VI). Omule, acoperă-te cucernic cu smerenia!
Destul, destul e dacă adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu, se va pogorî în casa sufletului prin mijlocirea citirii sau auzirii şi va tămădui sluga, adică pe tine, care te afli încă la vârsta pruncească faţă de Hristos, chiar dacă poate eşti, după vârsta trupească, deja împodobit cu cărunteţile.
Nu este altă cale de a ajunge la adevăr! Cum vor crede în Acela de Care nu au auzit? Şi cum vor auzi, dacă n-au propovăduitor? Credinţa este din auzire, iar auzirea – prin cuvântul lui Dumnezeu (Rom. X, 14, 17). Au tăcut organele vii ale Sfântului Duh: propovăduieşte adevărul Scriptura rostită de Duhul Sfânt.
Fiu credincios al Bisericii de Răsărit! Ascultă un sfat prietenesc, un sfat mântuitor. Vrei să cunoşti temeinic calea lui Dumnezeu, să mergi pe această cale spre mântuirea veşnică? Învaţă sfântul adevăr din Sfânta Scriptură, mai ales din Noul Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Cu această îndeletnicire, trebuie să uneşti neapărat şi curăţia vieţii, fiindcă numai inimile curate Îl pot vedea pe Dumnezeu. Atunci vei deveni, la vremea cuvenită, în măsura ştiută de Dumnezeu şi plăcută Lui, ucenic iubit al Sfântului Adevăr, părtaş nedespărţit de El, povăţuit de El, al Sfântului Duh. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice
[1]Precum Thomas de Kempis cu Urmarea lui Hristos, vezi cartea I, cap. 3; cartea III, cap. 2.
[2] Am spus mai sus că aşa este numit de către Sfinţii Părinţi un anumit fel de înşelare de sine, drept care păstrăm şi noi această numire.
[3] Urmarea lui Hristos, cartea III, cap. 2.
[4]Urmarea lui Hristos, cartea III, cap. 1.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!