Pocăinţa, este întoarcerea la Dumnezeu

«Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune:Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc flul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!»

După cunoştinţa păcatelor urmează hotărârea de întoarcere către Casa părintească şi mărturisirea noastră către Părintele ceresc. Aceste două fapte sunt esenţa Tainei pocăinţei şi a mărturisirii. Fiul risipitor din parabola, “din moment  ce a pierdut înfierea şi în mod voit a plecat din patria sa cea sfântă şi apoi a căzut în foamete, se acuză pe sine, se smereşte şi se pocăieşte spunând: “Mă voi ridica si mă voi duce la tatăl meu, voi cădea la picioarele lui şi-i voi spune: Părinte, am păcătuit faţă de c r şi înaititea ta“. Căci spune “dacă am părăsit cele cereşti, am păcătuit faţă de ele … preferând tărâmul  foametei în locul patriei mele, cerul”( Grigorie Palama Omilia a treia).

Fiul risipitor cugetă: “Mă voi întoarce la tatăl meu şi-i voi spune: Părinte, am. păcătuit la cer şi înaintea ta. Îmi sunt suficiente cuvintele acestea pentru a mă  mântui. Îmi este suficientă chemarea numelui tatălui meu. Nu este cu putinţă ca tatăl să audă strigarea mea: “Părinte şi să nu se arate ca un adevărat părinte în faptă. Nu este eu putinţă să audă “am păcătuit” şi să nu-mi dea iertarea pentru păcatele mele. În orice caz mă va milui acum când mă pocăiesc, din moment ce nu m-a pedepsit atunci când păcătuiam”(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola fiului risipitor).

Pericolul ce există după cunoştinţa stării noastre este deznădejdea. Fiul cel risipitor însă nu a deznădăjduit conştientizând situaţia sa, ci s-a întors la părintele cel mult iubitor, “căci avea nădejdea vie că-l va ierta părintele său (Sf. Nicodim Aghiorotul, Exerciţii spirituale). Dacă tânărul ar fi deznădăjduit şi nu s-ar fi întors la părintele cel iubitor de oameni cu siguranţă ar fi murit de foame.

Deznădăjduirea este cea mai puternică armă a diavolului. Lucrul cel mai tragic nu este să cadem în păcat, ci să nu ne mai ridicăm din cădere. Proorocul Ieremia se întreba: Nu cumva cel ce a căzut nu se ridică, iar cel ce a plecat nu se întoarce? Fiul cel nemântuit era deja fiu al lui Dumnezeu când a căzut în păcat. Şi a ajuns “la limita extremă a nenorocirilor. Tânărul nobil, bogat şi liber să se găsească într-o situaţie mai rea şi decât a  slugilor, a străinilor şi a argaţilor. Însă iarăşi s-a întors în starea lui cea dintâi şi s-a bucurat din nou de slava cea dintâi” “(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola fiului risipitor).

Pocăinţa este dar al lui Dumnezeu ce nu ne lasă să ne pierdem nădejdea. „Pocăinţa este întoarcerea din nou la Hristos şi la viaţa conformă cu voia Sa. Deci, chiar dacă cineva a făptuit un păcat de moarte, dacă îl va scoate din suflet şi se va depărta de el şi se va întoarce la Domnul în faptă şi cu adevărat, să aibă atunci curaj şi mare nădejde, căci nu va eşua în a dobândi viaţa veşnică şi mântuirea”( Sf.Grigorie Palama Omilia 57,10).

Dumnezeu prin gura profeţilor Săi cheama pe toţi oamenii ce s-au depărtat de la El: Întoarceţi-vă la Mine, iar Eu Mă voi întoarce către voi... Întoarceţi-vă şi lepădaţi-vă de toate fărădelegile voastre ... şi faceţi-vă inimă nouă şi duh nou (Zaharia 1,3 si Iezechiel 18, 30 si 31). Aceasta este dorinţa puternică a Domnului, întoarcerea noastră. “Domnul se milostiveşte mult de noi şi cu răbdare aşteaptă când ne vom întoarce la Dansul, pentru a nu ne ruşina la ziua Judecăţii. Deci, cum să nu vrem toţi să venim către Domnul cu toată fiinţa şi să-L iubim numai pe Acesta şi nimic altceva afară de Dânsul?” (Cuv. Macarie Egipteanul, Omilia a, 16,).

Dumnezeu Cel iubitor de oameni, arătându-şi dragostea Sa pruncilor Lui ce s-au depărtat, deschide calea întoarcerii. Multe pilde  sripturistice  învaţă că “Domnul a dat ocazia pocăinţei tuturor celor ce au vrut să se întoarca la Dânsul?”( Sf. Clement al Romei, I Către Corinteni 7,5). Ceea ce trebuie este să vrem să ne întoarcem la Domnul. Acela rnu  numai că doreşte întoarcerea noastră ci şi dăruieşte harul Său ca să ne fie împreună lucrător în pocăinţă. Căci „nici măcar cel îndrăgostit nebuneşte nu-şi doreşte iubita în asemenea măsură în care Dumnezeu iubeşte sufletul ce vrea să se pocăiască?”( Avva Nil, Epistole 3).

Sfântul Hrisostom ne dă exemplul Pelaghiei (prăznuită pe 8 octornbrie) care s-a schimbat din femeia preacurviei în omul ce a atins înalte măsuri ascetice: “A vrut, s-a schimbat, a primit harul lui Dumnezeu ăi a alergat către ceruri. Cu toate că nu exista ceva mai rnurdar şi mai ruşinos decât ocupaţia sa de teatrină totuşi, după  aceasta prin înfrânarea cea peste măsură a întrecut multe alte femei sfinte. Iar dacă s-a îmbrăcat în sac spre arătarea faptului că a luat hotărârea pocăinţei, şi-a trăit tot restul vieţii in nevoinţă. Din momentul în care s-a învrednicit împărtăşirii cu preacuratele Taine, a arărat un zel pe măsura harului ce primise, iar aceasta până la  adormirea ei” ( Avva Nil, Epistole 3).

Părinte, am păcătuit la cer şi înaititea ta. “Am păcătuit la cer, adică faţă de Sfinţii ce se află în ceruri şi a căror viaţă este cerească. Am păcătuit şi faţă de Tine ce locuieşti împreună cu Sfinţii Tăi”( Sf.Grigorie Palama ,44A). Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi. “Deoarece am căzut din rânduiala cea dintâi, cea a fiilor, fă-rmă atunci cel puţin vrednic de rânduiala cea de-a doua, a argaţilor, a celor plătiţi, numai nu mă alunga definitiv. Cuvânt foarte implorator şi capabil să mişte inima părintească” (Eftimie Zigabenul, 1025D).

Fiul risipitor a luat hotărârea să se întoarcă la părintele său, din moment ce încercase în faptă ce a pierdut plecând departe de Acesta. Părintele iubitor de oameni a lăsat ca copilul său “sa plece în ţară străină, pentru a învăţa prin experienţă, de câtă binefacere se împărtăşea rămânând în casa sa. Deci, cel nemântuit, cel ce trăia în fărădelegi din fapte a învaăţat cât de rău este să piardă cineva casa sa părintească şi s-a întors”(loan Gura de Aur, PG 49, 283).

Hotărârea omului de a se întoarce în Casa părintească este hotărârea întoarcerii în locul odihnei lui spirituale: Întoarce-te suflete al meu la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine (Psalm114, 7).

de Grigore Ieromonahul