Virtutea smereniei şi păcatul trufiei

 

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Doi oameni au intrat în biserică să se roage – unul fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga întru sine: «Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig…» Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!»

Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa lui decât acela. Că tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cela ce se smereşte înălţa-se-va.” (Luca 18, 10-14)

Ce evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.

De la vameş să luăm pildă de smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi, aşezându-se cu ele ruşinat, acolo, înapoi, lângă uşă, le stropea cu lacrimile părerii de rău.

Aşa să facem şi noi.

„Smerenia este temelia vieţii noastre celei creştineşti – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început tuturor faptelor bune.” Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat.

„Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cunoaşterea lui” – zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!” Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!” Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele.

Nu aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi, din adâncul sufletului său, se ruga aşa: „Dumnezeule, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos!… Pentru mulţimea păcatelor mele nu sunt vrednic să caut cu ochii mei spre cer… Înaintea Ta, Doamne, stau toate strâmbătăţile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gând şi nici un lucru nu este pe care să nu-l ştii Tu, Doamne. Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n-am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine, ticălosul!”

Smerenia este începutul mântuirii.
„Smerenia -zice Fericitul Augustin – este scara ce ne înalţă la cele cereşti.”
„Smerenia – zice Sf. Ioan Gură de Aur – este căruţa ce ne ridică la cer”. Celor smeriţi, Dumnezeu le dă har (Pilde 3, 34).

Odată, Fericitul Augustin a fost întrebat:
-Care este virtutea cea dintâi şi cea mai mare?
-Smerenia! a răspuns Fericitul Augustin.
-Iar după smerenie, care vine în rândul al doilea?
-Smerenia! a răspuns iarăşi Fericitul Augustin.
-Iar în rândul al treilea? întrebă omul mirat.
– Smerenia! răspunse şi a treia oară Fericitul Augustin.

Smerenia este cea mai aleasă dintre toate virtuţile. Vom spune însă îndată că această virtute se poate învăţa numai în şcoala Mântuitorului, în şcoala Golgotei, în şcoala Celui care a zis: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!” (Mt 11, 29).

Şi să nu credeţi că e o lecţie uşoară aceasta. E lecţia cea mai grea. Citiţi cu luare-aminte prin Noul Testament şi veţi afla cu câtă greutate i-a scos Iisus chiar şi pe Apostolii Săi de sub ispita trufiei (când discutau care dintre ei să fie „mai mare”).

Iisus Mântuitorul – Care S-a smerit pe Sine până la moarte de cruce – rămâne pilda desăvârşită de smerenie pentru toate vremile şi pentru toţi oamenii. Oricine păşeşte cu adevărat pe urmele Domnului câştigă şi virtutea smereniei. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei trăieşte o viaţă de neîncetată smerenie. Dragostea şi smerenia sunt „semnul” că cineva trăieşte cu adevărat Evanghelia Mântuitorului.

Faţă de virtutea smereniei, cât de urâte sunt trufia şi mândria! Trufia este răsuflarea Satanei.

Mândria este ispita cea grozavă cu care diavolul a câştigat cea dintâi biruinţă în grădina Edenului şi cu care câştigă şi azi cele mai multe biruinţe. Răsadul tuturor relelor este mândria – zice înţeleptul Sirah. Şi, vai, este plină lumea de roadele acestui răsad blestemat.

Luxurile, făloşiile, trufiile, împerecherile, zavistiile, duşmăniile, dihoniile politice, toate au răsărit şi răsar, de regulă, din răsadul cel diavolesc al trufiei. În special, lumea de azi este plină de duhul cel satanic al trufiei. Se ţin oamenii de azi sfătoşi, învăţaţi; nu le mai trebuie nici sfaturi, nici Evanghelie. Ei ştiu de toate.

Eu vorbesc de oamenii din popor. Între domni e şi mai şi… Aproape toţi „intelectualii” îşi fac „un titlu de mândrie” (ce potrivită expresie!) să nu mai creadă în „superstiţiile” religiei. Vai, ce seceriş grozav are diavolul şi azi în lume cu ispita trufiei! Răcirea dragostei şi trufia sunt semnele cele mai grăitoare despre cât de mult s-a depărtat „creştinătatea” de azi de duhul Evangheliei. „Tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa-se-va”, zice evanghelia de duminică. Vedeţi, aici sunt două scări deosebite.

„Tot cel ce se smereşte înălţa-se-va” – asta-i scara lui Dumnezeu, pe care o vedem pe tot locul prin Biblie. Din groapă şi din temniţă l-a ridicat Domnul pe Iosif, fiul lui Iacov.
Din apele Nilului l-a scos pe Moise şi l-a făcut conducătorul unui popor.

De la oi l-a chemat pe David-proorocul; de la plug, pe Elisei; de la pescuit, pe Apostoli etc.

Ce pildă minunată de smerenie este şi Ioan Botezătorul, înainte-Mergătorul Domnului!

„Şi tot cela ce se înalţă smeri-se-va” – asta-i scara diavolului, pe care, aşijderea, ne-o arată Biblia. Faraon îl întreba pe Moise: „Cine este Dumnezeul Acela de Care îmi vorbeşti?” Şi, pe urmă, s-a înecat în apele mării. Nabucodonosor se lăuda cu Babilonul şi, pe urmă, a ajuns să pască iarbă. Pe Irod cel trufaş l-au ros viermii etc.
Dumnezeu smereşte mai întâi şi apoi ridică. Diavolul, pe de altă parte, îl ridică mai întâi pe om şi apoi îl răstoarnă şi îl umileşte.

Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe în vremea cercetării (I Pt 5, 6).

Rugăciune

Ca vameşul stau şi eu în faţa Ta, Doamne. Pentru mulţimea păcatelor şi a fărădelegilor mele stau şi eu aplecat cu vameşul, nici măcar ochii mei fiind vrednic să-i ridic spre cer. Ca şi vameşul îmi bat şi eu pieptul, zicând: totul este rău şi stricat în mine. Nu este nimic bun în mine; totul este otrăvit de păcat.

„Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea sufere de moarte” (Is 1, 5). „Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea” (Ps 54, 4). „Intrat-au ape până la adâncul sufletului meu” (Ps 68, 1). „Păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps 50, 4) şi înaintea Ta, Doamne.

Înaintea Ta stau toate păcatele şi răutăţile mele. A răspunde pentru ele nu pot, şi a fugi n-am unde. Ca vameşul mă aplec şi eu în faţa Ta, Doamne, şi cu lacrimi mă rog Ţie: „Dumnezeule, milostiv fii şi mie, păcătosului, şi mă iartă! Multe sunt păcatele mele, dar mila Ta, Doamne, mai mare este. Deci nu mă lăsa pe mine în deşert. Vezi smerenia mea, Doamne, şi mă scoate din adâncul pierzării!” (Ps 118, 153).

Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Tu singur ştii ce fariseu mare trăia odată şi în mine. Îţi mulţumesc, preabunule Doamne, că m-ai chemat în şcoala suferinţelor, în şcoala smereniei, ca să mă scapi de acest fariseu. „Bine este mie, Doamne, că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale” (Ps 118, 71).

Bine este mie, Doamne, şi de-a pururi Te slăvesc pe Tine, Doamne, că m-ai chemat în şcoala cea mare a Golgotei, să mă înveţi a mă smeri. Ajută-mi, preascumpul meu Mântuitor, să pot trăi în smerenia Crucii Tale până la sfârşitul vieţii mele! Întăreşte-mă neîncetat, căci fariseul din mine poate încă n-a murit de tot. Ispititorul i-a încercat chiar şi pe Apostolii Tăi cu ispita trufiei şi el umblă şi azi cu această ispită tocmai după aleşii Tăi. Îngenunchează-mă neîncetat, preascumpul meu Mântuitor, sub Crucea Ta şi mă ţine neîncetat în acest loc preasfânt, căci acesta este singurul loc unde ispita trufiei nu mai are nici o putere.

„Suflete al meu, smereşte-te neîncetat” (cf. I Ptr 5, 6) sub braţele Celui Care „ S-a smerit pentru tine până la moartea pe cruce.” Amin.

—————

Ce te mândreşti, omule?

Ce boală urâtă este mândria şi, vai, câţi suferă de boala asta! Este doar cea mai răspândită boală sufletească.

Ce te mândreşti, o, omule, şi cu ce te mândreşti!? Te mândreşti cu avuţia ta şi cu banii tăi? Dar până mâine poţi deveni sărac. Te mândreşti cu sănătatea şi puterea ta? Dar până mâine poţi fi doborât în pat sau chiar în mormânt. Te mândreşti cu ştiinţa, cu frumuseţea, cu rangul ce-l ai? Dar toate acestea nu sunt ale tale şi în orice clipă le poţi pierde. Tu te mândreşti cu pene ce nu sunt ale tale. Tu eşti exact în chipul unui corb ce se mândreşte cu penele unui păun.

Sau poate te mândreşti cu faptele tale şi cu viaţa ta de creştin? Asta-i o mândrie şi mai deşartă. Oricât de bun te-ai crede tu, eu îţi voi spune răspicat că eşti plin de răutate. Nimic nu este sănătos înăuntrul tău. Totul e putred, totul e stricat. „Tot capul tău este bolnav şi toată inima ta suferă de moarte” (Is 1,5).

Şi, cu starea asta grozavă, tu, omule, te mândreşti? Păi, nu vezi că eşti şi aici la fel ca în chipul unui corb urât ce se mândreşte cu penele unui păun? Păi, oricâte pene ţi-ai pune, dragul meu, tu tot nu vei putea intra în rândul porumbeilor din rai.

Cu penele trufiei, nici un pas nu vei putea face spre mântuire.

În împărăţia lui Dumnezeu nu vei putea intra până nu vei cădea în faţa Lui aşa cum eşti, strigând şi tu cu vameşul din evanghelie: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Dumnezeule, ajută-mi să mă pot face dintr-un om vechi un om nou; dintr-un vas spurcat, un vas ales; dintr-un corb urât, un porumbel curat!

Ce te mândreşti, omule? Tu eşti pământ şi cenuşă (Isus Sirah 10, 9). Ce te trufeşti, pământule? Tu n-ai stat niciodată în faţa lui Dumnezeu, de aceea te trufeşti. Te rog apleacă-te în faţa lui Dumnezeu! Te rog apleacă-te cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi îndată vei scăpa de acest grozav beteşug sufletesc. Te rog, apleacă-te cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi îndată vei simţi şi tu ceea ce a simţit vameşul din evanghelie şi vei striga şi tu cu el: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Te rog, apleacă-te la picioarele Crucii! Te rog, intră în şcoala cea mare a Golgotei, ca să auzi glasul Lui: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29).

Căruţa smereniei şi a mândriei

Pentru ca să cunoaşteţi cât de mare este păcatul mândriei, închipuiţi-vă două căruţe care se întrec una pe alta. Una din ele e trasă de doi cai: dreptatea şi mândria, iar cealaltă, de alţii doi: păcatul şi smerenia.

Ce credeţi, care va întrece şi va trece înainte? Cea a păcatului întrece şi biruie pe cea a dreptăţii, nu că doar carul păcatului ar fi având o aşa mare putere, ci pentru că îi ajută smerenia de lângă el. Trăsura dreptăţii rămâne bătută în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi slabă, ci pentru povara şi greutatea mândriei.

Toată nevoinţa noastră, toate ostenelile, toată truda, toate faptele noastre, oricât de bune ar fi ele, dacă le punem în căruţa mândriei se răstoarnă şi nimica se alege de ele.

Ce nu poate avea diavolul?

Sf. Macarie se întorcea odată obosit de la privegherea şi rugăciunile lui. Deodată, îi apăru diavolul şi îi zise:
-Tot ce faci tu, Sfinte Macarie, fac şi eu. Tu posteşti, eu nu mănânc nimic. Tu veghezi, eu nu dorm deloc. Tu alergi după suflete, şi eu, tot aşa.
Numai ceva ai tu ceea ce nu pot avea eu.
-Ce anume? întrebă Sfântul Macarie.
-Smerenia! strigă diavolul şi, ruşinat, dispăru.

Pustnicul şi ispita trufiei

Unui pustnic i s-a arătat diavolul într-o noapte în chip de înger luminat şi i-a zis:
-Eu sunt Arhanghelul Gavriil şi sunt trimis la tine să-ţi aduc cuvânt de laudă pentru râvna şi privegherile tale.
Dar pustnicul, simţind ispita, răspunse:
-„Sfinte Arhanghele”, ia seama că ai greşit adresa!
Vei fi trimis, poate, la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos şi ticălos om din lume.
Diavolul scrâşni din dinţi şi o rupse la fugă.

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an