„Ceaiul” unui pustnic pentru tămăduirea celor stresați și preocupați cu grijile acestui veac
Istorioara aceasta se potrivește celor mai mulți dintre noi, care ne primejduim sănătatea alergând cu însetare după bunurile acestei lumi trecătoare, sfârșind într-o stare de epuizare fizică și psihică, lipsiți de orice bucurie sau împlinire sufletească.
Un om foarte ocupat cu treburile lumești s-a gândit odată să meargă la un pustnic cu viață sfântă să ia cuvânt folositor pentru viața lui. Era stresat și măcinat pe dinăuntru, și simțea nevoia să se liniștească dinspre grijile acestui veac.
Intrând în coliba lui sărăcăcioasă, i-a cerut binecuvântare, iar bătrânul l-a invitat să ia loc.
– Știți, am făcut multă cale ca să ajung aici.
Omul a început să vorbească despre el, să povestească despre studiile și ocupațiile lui.
– Am petrecut mulți ani studiind la universități din străinătate…
– Să bem mai întâi un ceai, insista pustnicul. Fără să ia câtuși de puțin seama la „medicamentul” cu care bătrânul îl îmbia, omul a continuat să-și prezinte viața și realizările.
– Acum conduc o mare companie.
– Cred că ceaiul o să vă placă mult, a spus pustnicul, continuând să umple cana vizitatorului său.
Gestul nefiresc al părintelui de a-i umple cana până la refuz i-a atras în sfârșit atenția vizitatorului, care a exclamat deranjat:
– Dar, părinte, ați umplut-o până la refuz, și acum se varsă pe dinafară. Ceaiul se varsă pe jos!
– Și tu semeni cu această cană umplută până la refuz, a răspuns înțeleptul stareț. Dacă nu golești, binecuvântatule, chiar și pentru puțin din cele pe care le cari în tine, cum vei lăsa să pun înăuntru puține din cele pe care le știu eu?
* * *
În această stare de „aglomerație” sufletească petrecem mulți dintre noi, fără să realizăm că avem nevoie să ne oprim puțin din agitația interioară, să ne detașăm și să ne liniștim.
Omul nu poate primi cuvântul lui Dumnezeu și să-l facă roditor dacă nu își golește sufletul de grijile deșarte ale acestei lumi. Nu-și poate înălța mintea la cele cerești dacă nu îndepărtează mulțimea gândurilor care-l trag încoace și încolo.
Nu-și poate găsi pacea și tihna dacă nu se golește de sinele său, care este iubitor de plăceri, de avere și de bunuri materiale, egoist, mândru, semeț, cârtitor, nemulțumitor și lipsit de smerenie.
Părintele Paisie Aghioritul spunea că simplitatea odihnește sufletul. Această simplitate a vieții are o dulceață pe care omul modern nu o cunoaște.
„Uitați-vă ce cuier frumos se face cu un cui! Foarte practic! Voi vă chinuiți“. Un cuier de lemn „trebuie șters de praf, lustruit, etc. Și în loc să simplificați lucrurile ca să câștigați timp, intrați în… pierdere de timp.
Oamenii n-au înțeles încă această bucurie a simplității. Altceva este curățenia, și altceva este găteala. Cât îi trebuie omului ca să trăiască? Mai demult, în pustie, monahii mâncau numai curmale. Nici foc nu aprindeau, nici lemne nu le trebuiau.
Să nu vă irosiți toată puterea pentru frumusețea artistică exterioară, ci pentru cea a sufletului.“
Părintele Sofronie de la Essex spunea: când te afli la limita disperării și simți că nu mai ai putere, așază-te puțin și bea o cană de ceai.
Foarte adevărat să facem și noi la fel 🖐️
RăspundețiȘtergere