Despre smerenie

M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol si descult, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socotesti că tu esti ceva mai mult decât altul, că esti mai bun, mai frumos ca altul…” „Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?” A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămănitei. Nu vedea nici el, săracul, ca si mine…

Iaca, asta e mândria: când te socotesti că stii mai mult decât altul, că poti ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Si e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta.

Că dacă socotesti că stii mai mult, că poti mai mult, că faci mai mult, să nu pătesti ca acela care socotea că face, că drege, că posteste, iar cel de lângă usă plângea si îsi bătea pieptul că nu are nimic bun. Si a câstigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însusi – Vamesul si Fariseul…

Că Mântuitorul a zis: „Când veti împlini vreo poruncă, să spuneti asa: „Rob netrebnic sunt eu, si n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”.
De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei desarte, să stii. El te îndeamnă să nu te smeresti – „Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”

Că vezi, eu pot să zic asa, singur: „Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost si urât, să vezi cum mă umflu si mă mânii asupra lui – „Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?” Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăste si te smereste fără voia ta, atunci să vezi dacă poti zice: „Asa mi-a trebuit, asa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă asa, pentru că si eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăste celălalt, atunci să faci dovada că esti smerit, atunci să spui iute: „Dumnezeu îi porunceste să mă ocărască”. Când îti ia cineva lucrul cu sila: „Dumnezeu îi porunceste să mi-l ia, pentru că si eu am luat de la altul…” Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: „Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul si obiceiul…” Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ti cere cineva haina, dă-i si cămasa. Dacă te loveste peste partea dreaptă, întoarce-i si partea cealaltă. Apoi vezi: poti face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îti dă cineva una peste fată, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Asadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.

Când eram si eu mai tânăr, mă punea staretul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană si cântam si eu în felul meu, „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, si mi se părea că tare cânt frumos, si mă mândream în inima mea. Si o dată intră staretul si, când mă aude, îmi dă un ghiont si – afară! „Iesi afară, măgarule, ce ragi asa?” Mie mi se părea că eu cânt tare frumos si, când colo, uite asa am pătit. Si mă gândesc si acum: săraca mândrie, cum se agată ea de toate tiviturile.
M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el asa, cam delicat, venea de la Bucuresti – si m-a întrebat: „Dumneata esti părintele Paisie?” Si i-am răspuns asa: „D’apoi ar mai fi si altii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: „Am auzit de dumneata si am venit să te văd”. Si atunci i-am zis eu cuvântul acesta:
Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poti
Să nu spui tot ce stii
Să nu dai tot ce ai.
Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viata si faptele.

Din dragoste izvorăste smerenia. Că dacă iubesti pe cineva, nu-l ocărăsti, că se scârbeste; nu-l superi, că tânjeste. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Asadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ti dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: „Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Si când ai zis „iartă-mă”, a iesit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Si când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.

Nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Si ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că asa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: „Fericiti veti fi când vă vor ocărî si vă vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câstiga si noi – nu tot raiul, ci numai un coltisor, cât de mic.
Ti se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi si vezi dacă poti ridica piatra, si după aceea spune „nu pot”. Smerenia inimii izvorăste din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă.

din cartea „Parintele Paisie de la Sihla”