POTOPUL – ICOANA JUDECĂŢII DE APOI

 „În anul şase sute din viaţa lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptea a lunii, în ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi stăvilarele cerului s-au deschis. Şi s-a făcut ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi... apele au crescut şi au acoperit toţi munţii înalţi care erau sub cer. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor şi au acoperit toţi munţii cei înalţi. Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ. Şi tot omul, şi toate câte aveau suflare de viaţă, şi tot ce era pe uscat au murit. Şi s-a stins tot ce era viu pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc, orice făptură ce avea viaţă, cele ce se târăsc şi păsările cerului. N-a rămas decât Noe singur şi cei ce erau cu el în corabie“ (Fac. 7, 10–24).

Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul de mai jos! Este sfârşitul celor care n-au intrat în corabie... este groaznica judecată a celor care râseseră  de corabia lui Noe şi de chemările mântuirii sufleteşti. Chipul de mai jos închipuie urgia Judecăţii de apoi când toţi cei ce trăiesc în fărădelegi şi nepăsare de cele sufleteşti îşi vor lua pedeapsa pieirii veşnice.

Dar să luăm lucrurile pe rând, aşa cum se vor fi petrecut. Apele potopului vor fi înecat mai întâi locurile joase. Oamenii de la şes vor fi fugit pe locurile mai înalte. Cei de la dealuri vor fi stat încă liniştiţi o bună parte din timpul ploilor. Mulţi din ei vor fi coborât la şes să fure câte ceva de la cei fugari. Sărmanii! Nu ştiau că şi pe ei îi aşteaptă aceeaşi osândă. Apele potopului i-au scos mai întâi pe cei de la şesuri şi oraşe, din casele, avuţiile şi desfătările lor. Ş-apoi, rând pe rând, şi pe ceilalţi.

Potopul cu apele lui este icoana morţii. Când vine moartea, omul trebuie să-şi lase casa, avuţiile şi desfătările. Moartea îl scoate pe neaşteptate din toate acestea. De ai căuta să alungi pe cineva din casa şi din avuţia sa, ar fi în stare să te toace în cap, dar moartea îl alungă îndată, pe neaşteptate.

În timpul creşterii apelor, oamenii din vremea potopului vor fi încercat să ia cu ei ce se putea lua: bani, vite, haine, scumpeturi etc., dar, vai, degrabă le-au pierdut pe toate.

Când vine moartea, omul nu poate lua cu el nimic din această lume trecătoare.

Când apele potopului au început să acopere şi dealurile, spaima oamenilor a crescut şi mai mult. Ei alergau acum din deal în deal. Fiecare se silea să ajungă la munte, la locurile cele mai înalte. Cei scăpaţi în munţii cei înalţi vor fi răsuflat uşuraţi... se credeau scăpaţi... dar uşurarea lor n-a ţinut mult. Apele au început să acopere şi munţii. Oamenii şi animalele se căţărau pe piscurile munţilor. Căutau un reazem de scăpare, dar toate reazemele se prăbuşeau. Ziua mântuirii trecuse, acum era ziua judecăţii. Văzduhul era plin de strigătele de disperare ale oamenilor şi de urletele fioroase ale animalelor. Dar nimic nu mai folosea. Timpul mântuirii trecuse. Corabia se închisese. Acum era timpul urgiei.

Spaima şi groaznicul sfârşit al celor înecaţi în potop închipuie moartea şi sfârşitul cel groaznic al necredincioşilor. Cel credincios, cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă moartea liniştit. El a scăpat de moarte. El este înăuntru, în corabie. El „a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Pentru el, moartea este o mutare, o trecere „acasă la Domnul“.

Nu aşa este cel necredincios. Pentru cel necredincios moartea este un lucru grozav, o mare spaimă. O viaţă întreagă îşi bate joc cel necredincios de cele sufleteşti, dar în clipele morţii se cutremură... presimte urgia ce-l aşteaptă... presimte potopul pieirii sufleteşti... aude vuind apele morţii şi aleargă grăbit să afle o scăpare, un reazem sufletesc. Dar trezirea lui e zadarnică... corabia s-a închis... ziua vieţii lui a trecut, a sosit noaptea când nu mai poate lucra nimic (Ioan 9, 4)... a sosit ziua urgiei.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un necredincios care, în ceasurile morţii, după ce s-a spovedit, s-a încleştat cu atâta putere de patrafir, încât abia l-am putut scoate din mâinile lui. Sărmanul! Se simţea fără nici un reazem sufletesc... în clipele din urmă căuta acest reazem, dar atunci era prea târziu, prea târziu.

Icoana cu potopul, cu cei ce se prăpădesc în apele potopului, mai închipuie şi ziua cea mare a Judecăţii de Apoi... ziua urgiei şi a pedepsei pentru cei care au trăit o viaţă fără Dumnezeu.

„Că precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului“. Când Domnul Se va arăta pe norii cerului, înconjurat de sfinţii Săi îngeri (Matei 24), o spaimă mare îi va cuprinde pe cei ce vor fi în mormânt şi pe cei ce vor fi pe pământ. Dar spaima aceasta o vor avea numai cei necredincioşi... numai cei ce trăiesc în fărădelegi şi cei care au murit în fărădelegi şi nepăsare de cele sufleteşti. Ca odinioară potopul, ziua cea mare a Judecăţii îi va afla pe oameni şi sufletele lor împărţiţi în două tabere mari: cei care au intrat în corabia mântuirii, cei care au trăit o viaţă cu Domnul – şi cei care au trăit în păcate şi nepăsare de cele sufleteşti.

Atunci numai vor vedea necredincioşii nebunia în care au trăit... atunci numai se vor trezi din orbia lor cea sufletească, dar atunci va fi prea târziu. Timpul mântuirii va fi trecut.

Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul cu potopul! Văzduhul e plin de strigătele celor ce se îneacă în apele potopului. În clipele pierzării, oamenii se vor fi rugat cu căinţă mare şi cu lacrimi fierbinţi, strigând: „Dumnezeul lui Noe, ai milă de noi şi ne izbăveşte!“... Dar căinţa lor era prea târzie. Timpul mântuirii trecuse. Aşa va fi şi în ziua cea de apoi. Va fi plin văzduhul de strigătul şi plânsul păcătoşilor:

„Doamne, Doamne, iartă nebunia noastră... tremurăm de groaza pieirii... nu ne lăsa să cădem în focul iadului“... Dar această strigare nu va mai ajuta nimic. Timpul mântuirii a trecut. În văzduh va răsuna teribila judecată: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!“ (Matei 25, 41).

Toţi pe câţi potopul i-a aflat afară din corabie au pierit. Toţi pe câţi îi va afla ziua Judecăţii afară din corabia mântuirii sufleteşti, vor cădea în potopul cel de foc al iadului.

Chipul potopului, cu înfricoşata vedere a celor ce se îneacă în valurile apelor, închipuie ziua cea înfricoşată a Judecăţii.

„Apoi am văzut scaun de domnie şi pe Cel ce şedea pe el... Şi râu mare de foc curgea pe dinaintea lui... Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului. Şi a fost deschisă Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor. Şi oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în marea cea de foc“ (Apoc. 20, 11-15 şi Daniel 7, 10).

Cei scrişi în Cartea Vieţii sunt cei „din corabie“... sunt cei ce trăiesc cu Domnul o viaţă de putere creştinească. Între care dintre aceştia eşti tu, cititorule?

Eu te întreb, eşti tu în corabie sau afară din corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? Aştepţi să sosească potopul, aştepţi să sosească moartea, când nu vei mai putea face nimic?

Dragă suflete nemântuit! Intră îndată în corabie, intră chiar azi, căci ca mâine poate va fi prea târziu! Moartea ne poate veni pe neaşteptate, iar după moarte urmează Ziua cea mare a Judecăţii, urmează potopul cel de foc.

Lumea şi oamenii vor trece printr-un nou potop, de foc. „Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea înecată în apă, iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin acelaşi Cuvânt pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi“ (II Petru 3, 5-7).

Cu toţii va trebui să trecem prin acest potop de foc, cu toţii va trebui să trecem prin judecata zilei de apoi. Numai cei intraţi în corabie vor scăpa de valurile de foc ale acestui potop, ceilalţi vor fi aruncaţi cu toţii în marea cea de foc.

Dragă suflete nemântuit! În numele Domnului Iisus, eu te chem din nou să intri îndată în corabia mântuirii.

Preot Iosif Trifa, din ”Corabia lui Noe”

– Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998