Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI

“Iar el, auzind acestea, s-a intristat, fiindca era foarte bogat“…

“Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de Noul Legamant, ca nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a gasit sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem robi mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nu-stiu-ce decat altul.

Si asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor.

Dar in fata vietii vecinice ce este toata agoniseala noastra? Daca vine harul, vezi ca este nimicnicie; in fata frumusetii pe care ne-o chezasuieste Dumnezeu asta devine ca o uraciune care pustieste. Pustieste cum? Prin mandria ce o naste in noi si care ne face tari de cerbice, si nu mai intra harul lui Dumnezeu in asa o inima. Si atuncea – fericiti cei saraci cu duhul…

Cine sunt cei saraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit si vad ca, fie ca sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob mortii, nimic nu am. Si vede cu groaza moartea care-i sta inainte, si ca nu poate intra in Imparatia Cerurilor, si ca nu poate dobandi viata vecinica. Si de ce e fericit acela? Fiindca acela este duhul care poate sa primeasca cuvant de la Dumnezeu: ‘Veniti catre Mine, cei impovarati, ca Eu va voi odihni pe voi’. Acestia, cei saraci, sunt oamenii pe care-i poti imbogati. Bogatasii spun: Stai ca am! – ‘Si pacatul lor ramane’.”

Atunci cand au intrebat Apostolii, uimiti: ‘Dar cine se va putea mantui?’, Hristos a spus: ‘Ceea ce este cu neputinta pentru om este cu putinta lui Dumnezeu’.

Si catre aceasta putinta nadajduieste neputinta noastra. Si neputinta noastra nu putem decat s-o punem in rugaciune: ‘Doamne miluieste, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu ma lasa in ce sunt!’. Dar atuncea cand imi voi da seama, cat de cat, de saracia mea adevarata, in fata bogatiilor duhovnicesti, atunci acest ‘Doamne!‘ deveni un strigat puternic care va inclina urechea lui Dumnezeu, si iata fagaduinta: ‘A ta este deja – deocamdata potential, zic eu, acuma, dar deja – Imparatia cerurilor’.

De ce zic ‘potential‘, si de ce zic ‘deja’? Pai uite ca a inceput calea. Ce face saracul cand vede ca n-are? Ce zice Troparul Bisericii noastre? ‘Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-ansa. Lumineaza haina sufletului meu…’. Si atuncea incepe o rugaciune puternica, o rugaciune cu lacrami, in care plangerile noastre, ca strigatul cel al… soaptei talharului de pe cruce, inclina urechea lui Dumnezeu spre mangaiere. Si o tainica mangaiere se naste in sufletul nostru. Apai nu-i asta a doua fericire?

‘Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia’.

Si iata ca am ajuns pe o alta treapta, ca am inceput sa dobandim o tainica mangaiere, dar o mangaiere din ce in ce mai simtita, care duce la o dorinta ca si a lui Petru pe Muntele Schimbarii la Fata, ‘sa ramanem aicea, sa facem trei corturi…’.Vrei sa ramai in harul lui Dumnezeu, nu vrei sa te mai intorci in ale lumii asteia, vrei sa cultivi de-acum incolo toate cele dumnezeiesti.

Aicea, de multe ori, multe suflete trecand prin clipa asta parasesc lumea si devin calugari si calugarite, pustnici, si se indeparteaza de lume. Nu toti au nevoie de aceasta, nu toti sunt chemati la aceasta; dar calea asta trebuie s-o strabatem toti, lepadarea asta a lumii. Atuncea nu te mai intereseaza lumea asta, nici sa primesti fala de la oameni, ca toti mor – si eu mor; nu te mai supara daca primesti jignire sau injosire de la oameni, fiindca si ei mor, si eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum ma vede?…

[…]

Pocainta: Sa nu va lasati nici unul din voi opriti nicaieri in drum. Mai ales sa nu ne lasam opriti la stagiul de moralitate. Cu moralitate si cu stagiile astea primitive devenim buni, mai indragiti de ceilalti, devenim o societate dreapta, si asa mai departe. Si va spun ca: toate un cer si un pamant! Parafrazez cuvantul poetului, fiindca Mantuitorul a spus: ‘Cerul si pamantul vor trece’. ‘Toate un cer si un pamant‘, si toate pier! Inca nu am facut nimic. Sufletele noastre flamanzesc si insetoseaza de desavarsirea lui Dumnezeu.

Si e nevoie pentru fiecare dintre noi sa gasim macar inceputul acelei cai, macar acea saracie in duh, ca sa putem dintr-o inima indurerata sa simtim adevarul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovnicesti, si sa pornim calatoria noastra.

(…) Daca la orice treapta pierdem viziunea saraciei noastre si ne imbatam de ce avem, acolo ne-am oprit, si oprindu-ne, si de acolo cadem, si se va lua de la noi si ceea ce inca nu avem, si ceea ce credem ca avem. (Mt. 25, 29)”.

(Din: “Despre pocainta” – in Parintele Rafail Noica, “Cultura Duhului“, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2002)

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro