Cateheza de duminică - Tămâia – mireasma Evangheliei

 

RUGĂCIUNEA TĂMÂIERII

„Tămâiei îţi aducem Ţie, Hristoase,Dumnezeul nostru,întru miros de bună-mireasmă duhovnicească,pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.”

Prin icoane, vedem Evanghelia, prin metanii și/sau îngenunchiere simțim Evanghelia, ca prin tămâie să mirosim Evanghelia.

În tot cuprinsul Sfintei Scripturi întâlnim paradigme despre cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. De exemplu, ea ne învăță să înălțăm „mâinile” şi „inimile” la Dumnezeu ( Plângerile lui Ieremia 3,41). Mâinile simbolizează partea exterioară, adică partea trupească, iar inima simbolizează partea interioară, adică pe cea duhovnicească. Așadar, este drept să susținem că înălțarea mâinilor și a inimii către Dumnezeu reprezintă acte puternic legate între ele și care se completează unul pe celălalt. La fel este și în cazul tămâierii și al rugăciunii.

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”(Psalm 140, 2).

În Noul Testament, Hristos ne învaţă ca atunci când ne rugăm să zicem rugăciunea Tatăl nostru, iar acolo spunem: „Facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Dumnezeu vrea să fie slăvit pe pământ la fel cum este slăvit în ceruri. Atât în Vechiul Testament (Is. 6) precum și în cel Nou (Apoc. 8) se vorbește de tămâiere ca parte a jertfei sau a rugăciunii aduse lui Dumnezeu. Dacă în mărirea cerească sunt incluse liturghii, veșminte și tămâieri, atunci acestea trebuie să existe și pe pământ, nu-i așa?

Sfânta Scriptură este plină cu trimiteri la practica tămâierii în privința măririi lui Dumnezeu:

Ieremia 17,41: „Şi vor veni din cetăţile lui Iuda, din împrejurimile Ierusalimului şi din pământul lui Veniamin, din şes, din munţi şi de la miazăzi, şi vor aduce arderi de tot şi jertfe, prinoase.”

Deut. 33, 10: „Învaţă pe Iacov legile Tale şi pe Israel poruncile Tale; pune tămâie înaintea feţei Tale şi arderi de tot pe jertfelnicul Tău.”

Luca 1, 9-10: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga.”

Apoc. 5,8: „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor.” Privind aceste scrieri ca un întreg, putem înţelege că aducerea de tămâie ca mărire este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu.

Două dintre cele mai frumoase trimiteri scripturistice cu referire la importanța tămâiei sunt cele de la Maleahi 1, 11: „Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri", zice Domnul Savaot” și de la Apocalipsă 8, 2-4: „Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-a dat lor şapte trâmbiţe. Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.” Rugăciunile noastre se înalţă la Dumnezeu odată cu mireasma tămâiei. Vechiul Testament a proorocit asta iar Noul Testament a împlinit-o.

Rugăciunea cultului creștin implică întreaga ființă umană, cu toate cele cinci simțuri ale sale. Atunci când se citește Sfânta Evanghelie, când se cântă la strană sau se ține predica, o auzim pe aceasta. Prin icoane, vedem Evanghelia, prin metanii și/sau îngenunchiere simțim Evanghelia, ca prin tămâie să mirosim Evanghelia. Iar atunci când ne împărtășim cu Sfântul Trup și cu Scumpul Sânge al Mântuitorului, gustăm Evanghelia: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33,8).

Traducere și adaptare: Pr. Lucian Filip

Sursa: onbehalfofall.org

*    *    *    *    *         

Tămâia însoțește, de asemenea, orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârșite la biserică, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer că semn al jerfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere.

În același timp, tămâia binemirositoare este semn al prezenței lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a cărui prezența se face simțită ca aducătoare de pace, de liniște, de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului lui Dumnezeu care coboară din cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămâia: Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.

Tămâia alungă forţele răului.

Ca semn al prezenţei Sfântului Duh dar şi ca mărturisire printr-un semn văzut, material, a credinţei noastre în Dumnezeu şi a faptului că ne  supunem şi ne închinăm Lui, respingând orice alt stăpân şi orice altă putere, mirosul şi fumul de tămâie are puterea de alungare a oricăror forţe ale răului, de oriunde ar veni acestea, din partea oamenilor sau din partea vrăjmaşului diavol, dar mai ales, are menirea de a îndepărta prezenţa şi lucrarea diavolului şi a duhurilor rele. De aceea în popor se spune „fuge ca dracul de tămâie”.

Cum se aprinde tămâia?

Pentru aprinderea tămâiei se foloseşte un cărbune special, prezentat sub formă de praf sau pastile, care se aprinde uşor şi ţine mult. Acesta se poate procura de la mănăstiri sau biserici, iar în ultimul timp chiar de la magazine de obiecte bisericeşti. La ţară se folosesc de obicei, cărbuni aprinşi. Orice altă soluţie, cu multe beţe de chibrit sau cu vată îmbibată în spirt nu este recomandată şi nu este deloc eficientă. Aşa cum ne îngrijim de atâtea lucruri pentru nevoile noastre, mult mai puţin însemnate decât tămâierea casei, putem să ne îngrijim puţin şi de cele necesare rugăciunii şi sfinţirii casei noastre.

Ne vorbeşte Biblia despre folosirea lumânării şi a tămâiei?

Folosirea lumânărilor şi a tămâiei are temei în Sfânta Scriptură, în viaţa şi tradiţia Bisericii dintotdeauna. Să ne amintim numai pilda celor zece fecioare care aşteptau pe Mirele Hristos cu candele aprinse (Matei 25, 1-8), pe creştinii din Troa, adunaţi în jurul Sfântului Pavel într-o cameră de sus „unde erau multe lumini” (Fapte 20,8); „şi cele şapte sfeşnice de aur care înconjurau pe Fiul Omului în Liturghia cerească (Apocalipsa 1, 12-20). Tămâia este foarte obişnuită în cultul vechi-testamentar. Avem chiar reguli stricte privind folosirea tămâii la locul sfânt (Levitic 16,12…). În Vechiul Testament se vorbeşte despre „jertfe de tămâie pentru numele lui Dumnezeu” (Maleahi 1,11). Tămâia este asociată cu rugăciunea. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”, citim în psalmi (Psalm 140, 2). În Apocalipsă avem o imagine din Liturghia cerească parcă luată din Liturghia noastră de duminica: „Şi a venit un înger şi a stat la altar, având cădelniţa de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (8, 3-4).

Extras din Părintele Coman Constantin, Casa creștinului, Editura Bizantină, București, 1997