Cateheza de duminică - Taina preschimbării pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului că „acum stau și îngerii imprejurul preotului și toată ceata puterilor cerești se împreună în cântări și toate locurile împrejurul altarului se umplu de fețe îngerești”.

În centrul Rugăciunii celei mari a Sfintei Jertfe este nucleul, inima Sfintei Liturghii și încoronarea tuturor laudelor bisericești, cel mai mare act liturgic, anume momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului, numit Epicleză.

Apropiindu-se momentul prefacerii minunate, preotul zice cu voce tare cuvintele pe care Mântuitorul Însuși le-a rostit la instituirea Sfintei Euharistii, nu în taină, ci în auzul Sfinților Apostoli, prezenți la Cină: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…” și „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu…”, după care a lăsat porunca dumnezeiască mântuitoare: „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”, prin care a lăsat Bisericii Sale acest dar inestimabil peste veacuri, ca toți cei ce se împărtășesc din El să aibă viață veșnică.

Apoi, preotul intonează cuvintele „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, cuvinte ce arată că, fără a avea noi nicio proprietate asupra a nimic din cele de pe pământ, aducem lui Dumnezeu dintru ale Sale drept mulțumire darurile alese de Însuşi Fiul Său, adică pâinea euharistică de la Cina cea de Taină, pe care le-am pregătit drept jertfă „pentru toate”, adică pentru iertarea păcatelor și mântuirea noastră. La acestea, strana răspunde cântând „Pe Tine Te lăudăm”, timp în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt peste darurile puse înainte, iar înainte de aceasta rostește de trei ori, închinându-se, rugăciunea „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh…”.

Terminându-se rugăciunea aceasta, preotul se închină, după care urmează momentul sublim și înfricoșat al sfințirii darurilor, adică Epicleza. Astfel, acum preotul binecuvintează cu smerenie și cu frică pâinea zicând „Și fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, Amin”, apoi binecuvintează vinul din Potir rostind „Iar ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, Amin” și, după ce se închină, binecuvinteză amandouă Sfintele, zicând: „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt, Amin. Amin. Amin”. În acest moment, dumnezeieștile daruri prin puterea și lucrarea Sfântului Duh, devin din pâine Trupul Mântuitorului și din vin Scump Sângele Său, spre a-L primi noi, credincioșii, prin Sfânta Cuminecătură sau Împărtășire pentru vindecarea şi nemurirea noastră.

Preotul binecuvintează înainte de sfințire Cinstitele Daruri după exemplul lui Hristos, întrucât El, luând în mâini pâinea, a binecuvântat-o mai întâi și a frânt-o, iar când săvârșește actul euharistic și aduce lui Dumnezeu jertfa cea fără de sânge, reprezintă în persoana sa pe Însuşi Marele Arhiereu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Care după rânduiala lui Melchisedec, aduce lui Dumnezeu Tatăl jertfă pâine și vin, care pe Sfânta Masă se prefac în chip real, mai presus de înțelegerea noastră, în Însuși Trupul și Sângele Mielului Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre acest moment preasfânt că „acum stau și îngerii imprejurul preotului, și toată ceata puterilor cerești se împreună în cântări și toate locurile împrejurul altarului se umplu de fețe îngerești”, arătând prin aceasta importanța deosebită a acestuia. 

(Articol realizat de Cătălin Toma și publicat pe doxologia.ro )

*   *   *   *   *

Modul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului e de nepătruns

Una din modalitățile cele mai concrete prin care Mântuitorul Iisus Hristos rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20) este prezența Sa în Sfânta Taină a Împărtășaniei.

I. Pregătirea aperceptivă

Cea dintâi poruncă bisericească ne îndeamnă să participăm cu regularitate la Sfânta Liturghie, slujbă în cadrul căreia pâinea și vinul aduse de credincioși la Sfântul Altar se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

II. Anunțarea temei

Despre această Sfântă Taină a Bisericii, numită Euharistie, vom vorbi în cele ce urmează.

III. Tratarea

Sfânta Euharistie (numită și Sfânta Împărtășanie sau Cuminecarea) este cea mai mare și mai importantă Taină a Bisericii și a lui Hristos. Dacă în cadrul celorlalte Sfinte Taine Biserica transmite credincioșilor harul sfințitor, prin Taina Euharistiei ni se transmite Însuși Trupul și Sângele Domnului. Ea este centrul Sfintei Liturghii. În Joia Sfintelor Pătimiri, la Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie ca jertfă de mulțumire adusă lui Dumnezeu Tatăl, prin prefacerea pâinii și vinului în cinstitul Trup și Sânge al Său: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 27-28). Acest Nou Legământ, după cuvântul Domnului, devine poruncă pentru Sfinții Apostoli și urmașii acestora: Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea (Luca 22, 19). Transformarea elementelor (pâine și vin în Trup și Sânge) rămâne o taină de nepătruns pentru puterea noastră de înțelegere. Ilie Miniat, în „Didahii la Postul Mare”, ne spune că vedem culoarea pâinii și a vinului, simțim gustul pâinii și al vinului, dar mâncăm și bem Trupul și Sângele lui Hristos. Trupul lui Hristos este în toată Sfânta Pâine și tot Trupul în fiecare firimitură a Sfintei Pâini. Noi putem simți taina doar prin credință, iar prin Cuminecare intrăm în comuniune cu Mântuitorul Hristos, asemenea viței cu mlădițele: Eu sunt vița, voi mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu întru el. (Ioan 15, 5). Chiar Sfinții Apostoli, care au fost alături de Învățătorul lor în cei trei ani și jumătate de propovăduire, care au văzut minunile Lui, la auzul cuvintelor: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el (Ioan 6, 56), au rămas uimiți, spunând: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? (Ioan 6, 61). Însă, după Pogorârea Duhului Sfânt, când mintea li s-a luminat și credința li s-a întărit, aceiași ucenici și Apostoli erau într-un cuget și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucuria și curăția inimii (Fapte 2, 46). Așa cum a fost și la Cina din Joia cea Mare, materia tainei o constituie pâinea dospită din grâu curat și vin din struguri. Aceasta este partea văzută, iar transformarea sau prefacerea acestor elemente în Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos reprezintă partea nevăzută a tainei. Prefacerea are loc în timpul Sfintei Liturghii, după cuvintele preotului ale Tale dintru ale Tale… când credincioșii îngenunchează în semn de evlavie și cântă pe Tine te lăudăm…, iar preotul rostește rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt (numită Epicleză) pentru transformarea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. În aceste momente, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, misiunea preotului este mai mare decât a îngerilor care stau în jurul Tronului lui Dumnezeu și privesc cu evlavie cum, la rugăciunea preotului, Domnul însuși coboară spre a se jertfi din nou în mod tainic spre iertarea păcatelor și spre viața de veci a credincioșilor. Primitorii tainei sunt toți credincioșii Bisericii: tineri, adulți, bătrâni, care au primit dezlegare de la preotul duhovnic pentru a se uni tainic, real, cu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el (Ioan 6, 56).

Învățături străine Ortodoxiei cu privire la Sfânta Împărtășanie

Amintim aici două opinii diferite ale cultelor neortodoxe, urmând ca într-o cateheză viitoare să lămurim și alte aspecte legate de Sfânta Euharistie. Prima se referă la Biserica Romano-Catolică, cea care folosește ca materie pentru prefacerea darurilor pâine nedospită (azimă), nu pâine dospită (artos). Pâinea nedospită amintește de Paștile iudaic, or, Hristos Domnul la Cina cea de Taină a instituit un Legământ Nou, care-l depășește în înțelesuri și profunzime pe cel vechi, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10, 1). Astfel, sunt o serie de amănunte care sprijină folosirea pâinii dospite de către Mântuitorul: 1. spălarea picioarelor ucenicilor nu ar fi putut avea loc la această Cină dacă ar fi fost unită cu Paștile iudaic, căci la Paști toți trebuiau să-și țină încălțămintea în picioare, având mijlocul încins și toiag în mână, gata de călatorie; 2. Iuda Iscarioteanul întinge în blid, de unde rezultă ca la masă era și mâncare lichidă, ceea ce nu era îngăduit la Paști; 3. după obiceiul iudaic, nimeni nu putea părăsi casa în care a mâncat Paștile până a doua zi, or, Iuda Iscarioteanul, fiind descoperit de Iisus, a plecat, noaptea, de la Cină; 4. Mântuitorul Hristos a spus: Eu sunt pâinea (gr. artos) cea vie care s-a pogorât din cer, nu azima! Cea de-a doua problemă este și mai depărtată de realitate și se referă la lumea protestantă. Pentru ei, problema mântuirii fiind rezolvată în mod juridic, prin suportarea de către Hristos a morții în locul nostru, e firesc să nu mai admită Euharistia ca Jertfă permanentă și actuală, iar din această perspectivă e foarte ușor să desacralizezi Taina Euharistiei, Hristos să nu mai fie prezent în chip real și să rămâi doar cu comemorarea unui eveniment istoric.

IV. Recapitularea

Prin ce se deosebește Euharistia de celelalte Sfinte Taine? Când are loc prefacerea darurilor în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos?

V. Asocierea

Așa cum ne pregătim pentru primirea unui oaspete în casa noastră, prin curățenie, așezarea lucrurilor în bună rânduială, bună cuviință, bucuria de a-l întâlni, la fel trebuie să ne pregătim cu întreaga noastră ființă pentru primirea Mântuitorului Iisus Hristos, prin Sfânta Euharistie. Această primenire sufletească se face prin Sfânta Spovedanie, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului (I Corinteni 11, 28-29).

VI. Generalizăm

Învățătura despre Sfânta Euharistie prin cuvântul Sfântului Nil, care spune că e cu neputință să se mântuiască credinciosul și să primească iertarea păcatelor și să dobândească Împărăția cerurilor, dacă nu se împărtășește cu frică, cu credință și cu dragoste de tainicul și neprihănitul Trup și Sânge al lui Hristos.

VII. Aplicăm

Învățătura despre Sfânta Euharistie cu îndemnul ca fiecare dintre noi, înainte de a ne împărtăși, să ne pregătim prin rugăciune, post, spovedanie, iar după Cuminecare să viețuim cu pace și bucurie, având conștiința că în noi locuiește Însuși Hristos, prin Trupul și Sângele Său.

Repere bibliografice:
Diac. Petre I. David, Călăuza creștină. Sectologie, Ed. Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994.
Ilie Miniat, Didahii la Postul Mare, trad. pr. Dumitru Fecioru, București, 1996.
Arhim. Mina Prodan, Călăuza cunoașterii și combaterii sectelor, 1995.
Pr. prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credințe, Arad, 1992.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol .III, Ed. Institutului biblic, București, 2003.

(Articol realizat de Pr. Adrian Niță și publicat în ediția din 4 decembrie 2012 a „Ziarului Lumina”)

*   *   *   *   *

[…] În Liturghie este recapitulată întreaga istorie a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu cu omul. În centrul ei stă Întruparea lui Hristos, Izbăvitorul lumii, viaţa şi jertfa Lui mântuitoare, precum şi îndoita Sa arătare, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea omului, prin care L-a îndreptăţit pe Dumnezeu-Tatăl înaintea omului şi pe omul căzut înaintea lui Dumnezeu.

Ce înseamnă că Hristos L-a îndreptăţit pe Dumnezeu-Tatăl înaintea omului? Omul căzut tinde să-L învinuiască pe Dumnezeu pentru suferinţa lui, cerând egalitate şi dreptate. De câte ori nu auzim strigătul deznădăjduit: „De ce eu, Doamne? De ce ai îngăduit această nenorocire în viaţa mea?” Ca răspuns la această întrebare chinuitoare, Părintele Sofronie ne pune înainte imaginea piramidei fiinţării cosmice. În vârful acestei piramide stau ocârmuitorii neamurilor, care, potrivit cuvântului lui Hristos, „domnesc peste ele şi le stăpânesc”; la baza ei se află masele, cei săraci şi asupriţi. Deşi mai-marii lumii acesteia se numesc „binefăcători”, puterea lor se întemeiază pe nedreptate şi inegalitate, iar acest lucru nu este plăcut Domnului şi nu corespunde simţului înnăscut al omului pentru dreptate, egalitate şi libertate. Într-adevăr, Hristos ne-a descoperit în Persoana Sa o altfel de ierarhie, potrivit căreia cel ce slujeşte este mai mare decât cel ce stăpâneşte şi „șade la masă”. Astfel, Domnul nu numai că a răsturnat piramida puterii lumeşti, ci S-a smerit pe Sine, luând locul cel mai de jos în vârful acestei piramide răsturnate şi purtând toată greutatea nedreptăţii ei. El a luat pe umerii Lui păcatele şi blestemul întregii lumi.

Aşadar, în jertfa deşertării de Sine a lui Hristos, Dumnezeu este îndreptăţit înaintea omului, arătându-Şi nesfârşita iubire de oameni în Persoana Fiului Său.

„Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.“

Pentru noi Dumnezeu Îl dă morţii pe Fiul Său Cel Unul-Născut, şi „cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?“. Prin urmare, darul Unuia-Născut Fiului Său este neasemuit mai mare decât orice cruce pe care pronia dumnezeiască ne cheamă să o purtăm. Şi cum am putea îndrăzni să spunem că Dumnezeu nemilos a adus asupra noastră suferinţe mai presus de puterile omeneşti, când El Însuşi a suferit mai mult decât toţi şi a pătimit moarte de ocară pentru păcatele noastre?

Tâlharul cel bun s-a osândit pe sine pentru fărădelegile lui şi nu L-a învinuit pe Dumnezeu, Care este drept şi binecuvântat în veac, iar această osândire de sine l-a îndreptăţit inaintea Domnului. Simţul dreptăţii l-a condus mai întâi la mărturisirea: „Noi pe drept suferim aceasta pentru faptele noastre”, şi numai apoi a dat glas rugăminţii sale: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.“ Chiar în ziua aceea el a devenit primul cetăţean al raiului, câştigându-şi mântuirea pentru că a dat toată dreptatea lui Dumnezeu şi a luat asupra sa întreaga osândă. La fel a făcut şi Prorocul Daniel atunci când a spus: „A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre.” Mărturisirea tâlharului, ca de altfel întreaga lui purtare faţă de Dumnezeu, s-a dovedit a fi prorocească, căci el a grăit adevărul înaintea Domnului, dându-I Acestuia toată dreptatea şi recunoscându-şi propria nedreptate. El ne-a lăsat astfel o pildă desăvârşită de osândire de sine şi ne este povăţuitor adevărat pe calea pogorâtoare a smereniei.

Dar cum îl îndreptăţeşte Hristos pe om înaintea lui Dumnezeu-Tatăl? Ca om, Hristos a dus o viaţă fără de păcat, în desăvârşită ascultare faţă de Tatăl Ceresc. Dumnezeu a binevoit întru Fiul Său, fiindcă în El s-a arătat omul aşa cum îl închipuise Dumnezeu în sfatul Său cel mai înainte de veci. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, este marea bunăvoire a Tatălui, Care primeşte în Persoana Unuia-Născut Fiului Său pe toţi cei ce păşesc pe urmele Lui. În felul acesta omul este îndreptăţit în Iisus Hristos, Cel ce ne-a dat pilda desăvârşirii omeneşti şi ne-a arătat calea spre mântuire. Nimeni altul în afară de El nu ar fi putui rosti cuvintele: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi.”

Sfânta Liturghie face pomenirea dragostei jertfelnice a lui Hristos. Ea reprezintă icoana vieţii Mântuitorului, viaţă pe care El a închinat-o lui Dumnezeu şi omului pentru mântuirea lumii. Întreg etosul jertfei Sale se oglindeşte in cuvintele Prorocului Isaia pe care preotul le rosteşte la începutul Proscomidiei: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?”. Într-adevăr, cine poate spune naşterea Sa mai înainte de veci din Tatăl şi naşterea în timp de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria? Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre jertfa de Sine a lui Hristos şi despre pogorârea Lui pentru a-l ridica pe omul căzut: „El, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim.” Apostolul dorea cu ardoare să sădească în inimile ucenicilor săi cugetul smerit al lui Hristos cel pătimitor şi răstignit: „Când am venit la voi”, le spune el corintenilor, „am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit“. Iar galatenilor le scrie: „Cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit?“

Prin desăvârşita Lui smerenie, Hristos a câştigat biruinţa deplină şi definitivă, de dimensiuni supracosmice, care L-a aşezat în centrul noii Sale zidiri. Pogorârea şi Înălţarea Lui a adus oamenilor darurile Duhului Sfânt, după cum spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Efeseni: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor. Iar aceea că «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?”. Prin urmare, darurile Duhului Sfânt au dat mărturie de împăcarea omului cu Dumnezeu, precum şi de îndoita Sa jertfă şi îndreptăţire.

Dragostea Lui smerită şi desăvârşită L-a făcut pe Hristos să Se pogoare în părţile cele mai de jos ale pământului, pentru ca noi să devenim părtaşi Vieţii Sale. Liturghia ne învaţă această iubire smerită a Domnului Care S-a făcut tuturor slujitor, din dorinţa-I mistuitoare pentru mântuirea lumii. Pe măsură ce sporim în cunoaşterea smereniei dragostei Sale, înlăuntrul nostru are loc o prefacere ce ne insuflă spre umilinţă şi recunoştinţă. Ne sârguim, după cuvântul Apostolului, „fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui”. Căci pentru noi lucrul cel mai de seamă este să aparţinem Domnului şi să fim primiţi de El. Acestea sunt întocmai roadele nepreţuite ale Sfintei Liturghii, de vreme ce nimic nu se poate asemăna cu nevoinţa pocăinţei pe care omul o ia asupra sa pentru dragostea lui Hristos. Precum Domnul „nu a căutat plăcerea Sa“, ci „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“, aşa şi noi se cuvine să cultivăm în inimile noastre răspunsul cel drept la dragostea Lui şi să-L iubim până în sfârşit. Acest răspuns constă în pocăinţa fierbinte născută din recunoştinţa pentru marea dragoste cu care Hristos ne-a iubit pe noi şi ajunge până la ura de sine la care ne cheamă porunca Lui.

Această lucrare a pocăinţei poate părea aspră şi chinuitoare la început. Când însă de inima noastră se atinge focul „iubirii mai mari” a lui Hristos, care constituie miezul Sfintei Liturghii, atunci în noi se nasc simţăminte bineplăcute Domnului ce nu ne îngăduie să ne mai cruţăm. Dorim să-L urmăm pe Hristos pe calea smereniei, să ne pogorâm până la punctul cel mai de jos al piramidei răsturnate, ca să-L întâlnim acolo şi să ne unim cu El, ştiind că numai în El aflăm viaţă. Liturghia, datorită pocăinţei şi recunoştinţei pe care le insuflă, ne uneşte cu Hristos, Care este Izvorul Vieţii şi al Iubirii, piatra de temelie a noii făpturi. […]

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)