Când o persoană vine să-ți spună ce probleme are, însă în acel moment mintea ta este distrasă de ceva personal, atunci nu vei fi capabil să o ajuți. Dar dacă uiți că exiști și devii tu însuți acel om – chiar dacă ar fi, să zicem, un hoț, un mincinos, un criminal -, atunci poți intra în sufletul lui și să te gândești: „Doamne, bietul om! Cum poate să depășească asta? Ce poate face?” Atunci, în starea în care se află, fără să-l judeci, fără să-l condamni, fără să-l urăști, începi prin a-i spune: „Nu a spus Mântuitorul că El a devenit om pentru a alina suferința umană, pentru a-l elibera din răutate și toate celelalte?” În felul acesta, devii una cu acea persoană. Și chiar dacă acel om a venit la tine plin de disperare, acum pleacă voios, pentru că știe că Hristos este cu el și că va reuși să facă față problemelor sale.
Așadar, când devii celălalt, unul pleacă, altul vine… La sfârșitul zilei, te întrebi: „Cine sunt eu? Dintre toți acești oameni, eu cine sunt? Nimeni; eu sunt un nimeni” Apoi spun: „Să-L slăvesc pe Hristos, chiar dacă eu nu exist. Ce-mi pasă de existența mea?”
Maica Gavrilia, asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014
sursa>www.urcusspreinviere.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!