Pentru ca omul să ajungă la simţire, trebuie să ajungă la cunoaşterea propriei neputinţe. Iar pentru a-şi cunoaşte omul propria neputinţă, trebuie să treacă prin multe şi mari ispite, mai mari decât puterile lui (vezi 2 Cor. 1:8). La acest lucru se ajunge în timp. Este nevoie de timp, de răbdare – pentru că şi pruncuşorul acolo, în legănel, scânceşte şi imediat mama sare şi-i dă ce are nevoie. Cu timpul, când creşte, începe să zică primul cuvânt: „ma-ma, ma-ma”, şi aşa mai departe. Şi tot nu ştie ce e mama, dar cu timpul, dacă o respectă pe mamă şi-i poartă cinstea cuvenită, înţelege valoarea, evlavia şi respectul ce i se cuvin.
Aşa este şi această simţire. Împlinind poruncile dumnezeieşti, cu timpul ajungi şi la simţire, dar prima dată trebuie să te rogi cum poţi. Cantitatea te duce la calitate. Calitatea începătorului este cantitatea. El să râvnească să nu se depărteze de ce-i bun, de ce-i frumos! Aceasta este foarte important. Şi, cu timpul, Dumnezeu, văzând că sufletul arată credincioşie, râvnă şi dragoste, îi dă şi câteva momente de calitate. Şi atunci când sufletul gustă din bunătatea lui Dumnezeu, îşi zice: „Ia uite ce însemnă adevărata rugăciune, adevărata simţire!” Dar ni s-a dat aceasta din milostivirea lui Dumnezeu, nu pentru că am fi vrednici, ci ca să ştim pentru ce avem de luptat. Să învăţăm să ne smerim, pentru că mândria ne împiedică să iubim.
Părintele Veniamin de la Mănăstirea Putna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!