Cateheza de duminică - Ce simbolizează cădelnița sau cățuia?

Cădelnița sau cățuia, tămâierul sau tămâietoarea este un mic recipient de metal, legat de lănțișoare care se unesc sus într-un mâner, de obicei, cu două belciuge, prin care se bagă degetul mare și cel arătător sau arătătorul și mijlociul mâinii drepte, cu care se mânuiește cădelnița. Aceasta este folosită la cădirile sau tămâierile prevăzute de Tipic în rânduielile sfintelor slujbe.

Întrebuințarea cădelniței în serviciul liturgic este tot atât de veche ca și folosirea tămâiei și a cădirilor, pe care cultul creștin le-a moștenit din cultul Vechiului Testament. Cele dintâi cădelnițe folosite de creștini erau însă simple cățui din pământ (argilă, ceramică) sau din metal, cu sau fără mâner, așa cum se folosesc astăzi de către unii preoți de parohie la serviciile funebre oficiate în afara bisericii sau cum sunt cățuile cu mânere scurte, folosite în unele mănăstiri de maici la anumite cădiri sau procesiuni. În timp, cădelnița și-a păstrat vechea formă, dar înainte se confecționa din materiale mai de preț. Forma de astăzi a cădelniței ar data, după unii liturgiști, din secolul al XII-lea.

După Sfântul Gherman al Constantinopolului (secolul al VIII-lea), cădelnița simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul simbolizează dumnezeirea, iar fumul de tămâie simbolizează mireasma Duhului Sfânt. După o altă interpretare din tâlcuirea liturgică atribuită Sfântului Gherman, căușul cățuii cădelniței reprezintă pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, care a purtat Cărbunele cel dumnezeiesc, Hristos, precum și colimvitra Sfântului Botez, care cuprinde cărbunele focului dumnezeiesc al Sfântului Duh. Totodată, cădelnița amintește și de altarul tămâierii din Cortul Mărturiei și apoi din Templu, pe care se aducea lui Dumnezeu jertfa neîntreruptă de tămâie.

Atunci când sunt lucrate artistic, pe fețele cățuii cădelnițelor se gravează figuri de plante și de animale, simbolizând prin aceasta că natura întreagă înalță lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, împreună cu oamenii.

(Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, volumul II, Editura Basilica, București, 2015, pp. 291-292) 

*   *  *  *

Participând la slujbele Bisericii, observăm că acestea nu pot fi săvârşite fără folosirea unor obiecte liturgice, printre care se numără şi cădelniţa. Aceasta se foloseşte la tămâiere, act liturgic ce simbolizează rugăciunile credincioşilor către Dumnezeu. Cădelniţa sau căţuia este un mic recipient de metal unde sunt puse cărbunele şi tămâia, legat de trei sau patru lănţişoare care se unesc în partea de sus într-un mâner prins cu două belciuge pentru a fi ţinut de preot la momentele prevăzute de Tipic în rânduielile sfintelor slujbe.

Cădelniţa nu a apărut într-un anumit moment din istoria Bisericii, întrebuinţarea acesteia regăsindu-se în serviciul liturgic pe care cultul creştin l-a moştenit din perioada Vechiului Testament, timp în care se foloseau tămâia şi cădirile. Acest obiect aminteşte de altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din Templu, pe care era adusă permanent jertfa de tămâie lui Dumnezeu (cf. Ieşirea 30,1-8; Evrei 9,4). În primele veacuri creştine, informaţii referitoare la cădelniţă se găsesc în Constituţiile Apostolice (în cadrul acestei scrieri, fecioarele din comunităţile bisericeşti sunt comparate cu cădelniţele), la pelerina Egeria, la Sfântul Efrem Sirul sau la Sfântul Ambrozie al Milanului.

Primele cădelniţe erau căţui din argilă, ceramică sau metal, cu sau fără mâner, folosirea acestora sub forma simplă fiind condiţionată de prigoanele împotriva creştinilor. După pacea Bisericii, au continuat să-şi păstreze vechea formă, dar au fost confecţionate din materiale mai de preţ. Astfel, în secolul al VI-lea se întâlnesc documente care menţionează existenţa unor cădelniţe făcute în întregime din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Unele cercetări arată că forma actuală a cădelniţei datează din secolul al XII-lea.