Vitezda cea nouă - Biserica lui Hristos - este locul în care ne vindecă Dumnezeu

Duminica  slăbănogului de la Vitezda (Ioan 5, 1-15)

 Deşi duminica aceasta se numeşte doar a slăbănogului, de fapt ea este a slăbănogului vindecat de Hristos. Însă nu doar minunea vindecării sale este zguduitoare, ci mai zguduitoarea este mila Domnului şi dragostea Lui fără margini, căci El îl caută pe acest om. De asemenea zguduitoare este şi suferinţa slăbănogului, aşteptarea lui, sărăcia şi singurătatea. Acestea din urmă sunt toate nişte cruci mari, pe care slăbănogul le-a purtat nu un an sau doi sau zece, ci treizeci şi opt de ani, adică o viaţă de om. Ajunsese deja la bătrâneţe ducând această suferinţă şi totuşi, el mai spera şi credea, stând la scăldătoarea Vitezdei. Şi aşteptând acolo, a strigat cu strigăt mare, care s-a auzit până la cer, cu strigăt de om singur şi neajutorat: „Doamne, nu am om!”

 După cum ştim, din când în când se întâmpla o minune la scăldătoare, când un înger al Domnului tulbura apa şi oricine intra după tulburarea apei se făcea sănătos, indiferent de boala de care era cuprins. Slăbănogul zăcea acolo ca un vierme - după cuvântul lui David pro-orocul şi împăratul, că „eu sunt vierme şi nu om” (Ps. 21, 6) - vrând să ajungă în apă, însă altul o lua înaintea lui de fiecare dată, poate pentru că acela era ajutat sau poate pentru că era mai zdravăn, iar slăbănogul nu avea om să-l ajute. Dar la el a coborât Omul-Hristos, Dumnezeul nostru, Care a plecat cerurile şi S-a făcut om pentru noi. Astăzi, cine merge la Ierusalim, va vedea că nu mai este apă în scăldătoarea Vitezdei. Şi aceasta pentru că nici Dumnezeu, şi nici noi nu mai avem nevoie de aşa ceva, întrucât avem adevărata şi marea Scăldătoarea a Vitezdei, care este Biserica. Nu apa aceea l-a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezdei, ci Hristos. La fel este şi cu noi, căci pe noi ne vindecă Hristos, Care ne ţine şi ne iubeşte. 

Să luăm aminte la ultimele cuvinte ale Evangheliei de azi, care spune: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fi e ceva mai rău.” Fiecare dintre noi suntem aseme-nea acestui slăbănog. Când Dumnezeu ne deschide ochii, începem să vedem rănile, durerile, orbirea, slăbănogirea şi paralizia noastră sufl etească. Iar Sfinţii Părinţi zic că mai mare decât a învia morţii este să-ţi vezi păcatele. Or, dacă noi ne vedem toate slăbiciunile şi păcatele şi aşa mergem la Cel care a biruit moartea şi iadul, adică la Hristos şi la Biserica Lui – Vitezda cea nouă – atunci nu vom mai muri în veac, căci se zice: „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In 11, 25), întrucât s-a mutat de la moarte la Viaţă. Iar dacă fi ecare dintre noi ne-am văzut măcar puţin, „ca prin ghicitură” (1Cor 13, 12), păcatele şi beteşugurile noastre, este pentru că Dumnezeu ne-a deschis ochii prin suferinţe, boli sau necazuri, prin întristări şi nevoi şi atunci am început să venim la Vitezda lui Hristos, adică la Biserică şi să ne vindecăm.  

Afundarea noastră în apa Vitezdei este dumnezeiescul Botez, iar curăţirea noastră de mai apoi, de orice boală şi răutate, se face prin dumnezeiasca Taină a Spovedaniei, a curăţirii păcatelor şi prin îmbăierea şi spălarea veşmintelor noastre sufleteşti în sângele Mielului, cum zice cuvântul Apocalipsei (Ap. 12, 11). Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului este Vitezda cea nouă. Şi toate aceste Taine sunt pridvoarele cele pline de viaţă pe care ni le-a dat Hristos prin Biserica Sa. 

 Însă cine vine în Biserica lui Hristos din suferinţa, nebunia şi moartea lumii şi apoi lasă garda jos, este pierdut. Dacă am trecut prin atâtea greutăţi, dureri şi neca-zuri în lume, până am ajuns în Biserică, unde ne mângâie şi ne vindecă Mântuitorul, înviindu-ne, iar aici nu continuăm să luptăm şi nu vrem să înţelegem că vor veni greutăţi şi suferinţe mai mari, atunci vom fi pierduţi. Căci lupta nu s-a terminat după ce am intrat în corabia lui Hristos, care duce la viaţa veşnică şi la Împărăţia cea netrecătoare. Iar cel care ne-a chinuit atât de mult când am umblat aiurea şi fără ştiinţă în lume, dorind să ne piardă, nu a plecat şi nici nu luptă mai puţin împotriva noastră, ci dimpotrivă, lupta sa este mai puternică. Diavolul luptă cu putere mare împotriva celor care se silesc să stea în Biserica lui Hristos, pentru că pe aceştia vrea să-i doboare – cei din lume fiind deja doborâţi şi abia vii, precum cel căzut între tâlhari, din pilda samarineanului milostiv. Unde mai este puţină viaţă şi căutare a lui Hristos - adică în Biserică, acolo luptă cel viclean să ne doboare şi pentru aceasta dă o luptă înfricoşătoare. Iar cel care lasă aici garda jos, se va pierde şi îl va pierde şi pe cel de lângă el. 

Trebuie să fim înţelepţi şi să în-ţelegem că în această lume nu este timp de şedere, de odihnă şi de pace, căci Mântuitorul zice: „n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt. 10, 34). Însă aici nu este vorba despre sabie şi război între oameni, ci de războiul dintre noi şi toate puterile demonice. Dacă nu luăm seama la aceasta, ni se va întâmpla un lucru înfricoşător, de care Mântuitorul ne avertizează prin slăbănogul vindecat: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (In 5, 14). 

În continuare vom vedea cum, deşi venind în Biserică la slujbe şi împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos, putem totuşi să ne pierdem sufletul. Sfinţii Părinţi învaţă că trei mari draci se luptă cu sufletul omului care vine şi este în Biserică: neştiinţa, uitarea şi lenea. Neştiinţa îi luptă mai mult pe cei care sunt în afara Bisericii, pentru ca aceştia să nu afle niciodată că este mântuire şi scăpare prin dragostea şi jertfa lui Hristos, să nu afle de lucrarea şi Biserica Mântuitorului şi să nu cunoască adevărul credinţei. Şi aşa, neştiind nimic, ei sunt prinşi uşor de gândurile pierzării, depresie şi deznădejde şi sunt cuprinşi de toate patimile care caută să-i omoare. Acest demon stăpâneşte mai ales în lume, dar el lucrează şi în Biserică, la cei are, odată ajunşi aici, cred că dacă s-au spovedit, s-au împărtăşit şi vin la biserică, nu trebuie să cunoască prea multe despre Hristos şi Biserica Lui, despre mântuire şi cuvântul lui Dum-nezeu. Astfel, ei rămân ignoranţi în multe privinţe. Însă Sf. Ap. Petru zice: „să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (1 Pt. 3, 15). Aşadar trebuie să fim în stare să ne susţinem credinţa şi să o mărturisim în faţa oricui. Însă noi, de prea multe când vin sectari sau schismatici şi ne spun tot felul de lucruri, ne arătăm ignoranţa şi nu ştim ce să le răspundem. Ca atare, Duhul Sfânt nu poate să lucreze prin noi din cauză că nu ne-am interesat mai mult despre credinţa noastră, ca să ne intre în suflet, în inimă şi în minte şi să putem da mărturie. Iar omul de lângă noi moare, pentru că, aruncându-ne tot felul de vorbe în faţă, noi nu ştim să-i dăm un cuvânt. Căci, dacă am fi avut un cuvânt precum focul, în Duhul Sfânt, poate acel om s-ar fi întors şi s-ar fi mântuit.

 Celălalt diavol care lucrează în noi, cei din Biserică, este uitarea, deşi acela lucrează şi în cei care nu sunt în corabia lui Hristos. Sf. Nicolae Velimirovici zice că noi suntem ca unii care ne-am pornit hotărâţi la un drum şi, călătorind pe cale, poposim undeva şi ne facem foc în mijlocul drumului, stând şi încălzindu-ne la el, precum Petru în curtea arhiereului, şi ne lepădăm de Hristos. Astfel, ne încălzim la focul lumii acesteia, la plăcerile şi moliciunile ei, şi uităm de drumul nostru şi unde trebuie să mergem. Demonul uitării ne luptă pe noi, cei din Biserică, pentru a uita cu ce rost am ve-nit în ea. Căci Mântuitorul zice în pilda semănătorului că sămânţa „semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor” (Mt. 13, 22). Să ne cercetăm şi să recunoaştem că, de prea multe ori, şi noi uităm de ros-turile şi de datoria noastră creştinească, uităm de dragostea pe care trebuie să o arătăm celuilalt. Căci Hristos zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 35). Nu vom fi mântuiţi pentru că suntem în Biserică, ci dacă vom arăta dragoste unul faţă de altul.  

Al treilea demon foarte mare care îi luptă pe credincioşi este lenea. Prima şi cea mai mare poruncă este: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Mc. 12, 30). Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mc. 12, 31). Aşadar noi uităm aceste porunci şi nu le lucrăm, arătând celorlalţi nemulţumire şi judecându-i. Uităm şi nu lucrăm cuvântul lui Hristos, care zice: „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Mt. 7, 12). Dacă vom umbla după poftele lumii acesteia, deşi îmbrăcaţi cu haină creştină, însă uitând de rosturile noastre şi stând în Biserică într-o delăsare, dacă nu ne vom încălzi la focul iubirii dumnezeieşti, ca să fim aprinşi şi să ardă şi celălalt de lângă noi în acest foc, atunci va veni peste noi ceva mai rău decât a fost până am venit în Biserică, căci aşa a zis Hristos: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”.

 Aşadar, odată ajunşi în Biserică, să ne îndreptăm şi să ne vedem păcatele, ducându-ne crucea fără să ne plângem că ne este greu. Să luăm aminte la acest slăbănog, care şi-a dus cu atâta smerenie crucea suferinţei, singurătăţii şi sărăciei, deşi nu avea niciun om să-l ajute. Dar noi Îl avem pe Hristos, după cum şi slăbănogul L-a avut până la urmă; pe Hristos care S-a făcut Om pentru noi. Să luăm aminte că Omul acesta este cu noi, în mijlocul nostru şi ni Se dăruieşte, iar noi trebuie să ne silim să ne îndreptăm, ca nu cumva, crezând noi că suntem în Biserica lui Hristos şi, deci, mântuiţi, să pierim. Să ne ajute Dumnezeu să vedem Lumina vieţii şi să trăim întru Învierea Lui, înviind şi noi! Hristos a înviat! 

 Pr. Ştefan NEGREANU

 sursa: ”Calea mântuirii”, nr. 21, 19 mai 2019.  săptămânal editat de Centrul de Studii Teologice-Istorice şi de Prognoză Pastoral-Misionară al Facultăţii de Teologie Ortodoxă Arad