Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.
- Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că
pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
- De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune”?
- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de
ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de
folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca
nu a mai avansat niciun pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles
tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de
credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi
milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.
Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl
iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele
două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o
singură aripă nu poţi zbura!
“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există” (Sfântul Simeon
Noul Teolog)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!