Un an de la mutarea la Domnul a celui mai cunoscut istoric al BOR din secolul XX.
Scriu cu durere aceste rânduri, pentru că îmi este pur și simplu greu să vorbesc despre părintele Mircea Păcurariu la trecut, chiar dacă știam că, de la mijlocul lunii decembrie a anului trecut, sănătatea dânsului se șubrezise în urma unor probleme pulmonare, iar orizontul vieții pământești începuse să se îngusteze sub povara celor 88 de ani. Cu toate acestea, vestea că părintele profesor Păcurariu a închis ochii pentru totdeauna, în dimineața zilei lui 13 ianuarie 2021, la orele 07.41, și a plecat să se întâlnească cu Creatorul său m-a luat oarecum prin surprindere și m-a întristat, așa cum ne întristăm și suspinăm când pleacă dintre noi un membru al familiei, un om apropiat, un prieten drag, o persoană pe care o iubim. Automat am lăcrimat și am rememorat ultimele clipe petrecute cu dânsul la Sibiel în vara trecută, dar și cea din urmă convorbire telefonică din 4 noiembrie 2020, când m-a contactat să-mi mulțumească și să mă felicite pentru monografia dedicată protopopului martir Aurel Munteanu, pe care i-o trimisesem prin poștă.
Aidoma multor altor istorici, teologi și oameni de cultură, l-am cunoscut pe părintele profesor Mircea Păcurariu mai întâi prin intermediul publicațiilor sale, unele dintre ele titluri de neocolit în studierea istoriei Bisericii Ortodoxe Române. Ca orice student teolog și om implicat în viața liturgică și pastorală a Bisericii am auzit de nenumărate ori numele magistrului sibian, pomenit întotdeauna cu respect și reverență de zeci de preoți care i-au fost studenți la Institutul Teologic Universitar, devenit după 1990 Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu. Personal am făcut cunoștință cu părintele Păcurariu în urmă cu 10 ani, prin mijlocirea discipolului său, pr. lect. dr. Emanuel Tăvală, care m-a prezentat după o lansare de carte care avusese loc la librăria Humanitas din Sibiu. Îmi amintesc foarte bine acel moment, consumat printr-o strângere de mână, un zâmbet al părintelui și o scurtă conversație. Spre surprinderea mea, mă cunoștea din scris, m-a încurajat să continui pe drumul pe care am pornit și mi-a spus să-l vizitez oricând am drum pe la Sibiu. Acum regret că nu am făcut-o, trecând peste o firească reținere datorată anvergurii personalității sale și a sfioșeniei mele de a nu deranja un asemenea om. Am ținut însă legătura telefonic și prin poștă, surprinzându-mă atenția pe care mi-a acordat-o. În primăvara anului 2017 mi-a recomandat cartea „Ortodoxie și luteranism în Transilvania între Revoluția pașoptistă și Marea Unire”, publicată sub egida editurilor Andreiana din Sibiu și Presa Universitară Clujeană, pentru a fi premiată de Academia Română, ceea ce s-a și împlinit în 15 decembrie 2017, când mi s-a acordat Premiul Dumitru Stăniloae. M-a bucurat, onorat și responsabilizat această atenție și cu emoție mărturisesc că sunt copleșit de faptul că între cărțile aflate până în ultima clipă pe masa părintelui se regăsește și lucrarea mea „Ortodoxia românească în istorie și contemporaneitate. Articole, eseuri și note de lectură”, apărută la Cluj-Napoca în decembrie 2019, pe care mi-a mărturisit că a citit-o cu atenție și chiar a revenit asupra unor capitole, pe care le considera „foarte bune”, motiv pentru care intenționa să o recomande pentru un „premiu al Academiei”. Din relația mea cu părintele profesor Mircea Păcurariu am înțeles că dincolo de aparențe, de titlurile universitare și academice sau de demnitățile bisericești deținute, Mircea Păcurariu a fost realmente un părinte și un mentor, în sensul cel mai adevărat și profund, dar e la fel de adevărat că a fost unul extrem de exigent și de aceea nu puțini dintre cei ce l-au cunoscut și cărora le-a fost profesor au ținut o anumită distanță.
Născut la 30 iulie 1932, în satul Ruşi, comuna Bretea Română, jud. Hunedoara, într-o veche familie preoțească, cu un strămoș hirotonit preot de Sfântul Andrei Șaguna, Iosif Mircea Păcurariu a urmat școla primară în Orăștie (1939-1940), apoi în Deva (1940-1943), studiind la Liceul teoretic de băieți din Deva, astăzi Colegiul Național „Decebal”, între anii 1943 și 1951. După examenul de bacalaureat și-a îndreptat pașii spre Facultatea de Istorie a Universității „Victor Babeș” din Cluj, de unde a fost exmatriculat, la finalul anului I, în septembrie 1952, pe motiv că avea „origine nesănătoasă”, deși absolvise anul I de studiu pe locul întâi. Pentru regimul stalinist, care acaparase România în 1948, un tânăr eminent care provenea dintr-o familie preoțească era un potențial pericol, deoarece putea deveni un posibil „dușman al poporului” și, prin urmare trebuia eliminat din centrul universitar clujean. Așa se explică faptul că în toamna anului 1952, tânărul de douăzeci de ani Mircea Păcurariu a luat drumul Sibiului și s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din străvechea cetate de pe Cibin, ale cărui cursuri le va absolvi în vara anului 1956. Aici a fost remarcat de profesorii săi, dar mai ales de rectorul Sofron Vlad (1901-1989), sub îndrumarea căruia și-a redactat și susținut teza de licență, cu subiectul „Monografia Institutului Teologic Universitar din Sibiu (1911-1956)”, apreciată cu nota 10 (zece) și elogiată în epocă de savantul Ioan Lupaș, de curând ieșit din închisoarea de la Sighet și stabilit în Sibiu. În toamna anului 1956 s-a înscris la cursurile de doctorat la zi, specialitatea Istoria Bisericii Române, la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, obținând titlul științific de doctor în teologie în 17 iunie 1968, cu o lucrare despre „Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Țara Românească și Moldova în secolele XVI-XVIII”, întocmită sub coordonarea Pr. Prof. Dr. Alexandru Ciurea (1912-1996) și publicată în revista „Mitropolia Ardealului”, anul XIII, nr. 1-3/1968 și în extras (Sibiu, 1968, XII + 204 p.).
În anul 1959, Mircea Păcurariu și-a început lunga și rodnica activitate didactică ocupând postul de profesor (1959-1961) la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. După doi ani de zile petrecuți la Neamț, a fost promovat asistent (1961-1970), conferenţiar (1970-1971), profesor titular (1971-2002) și profesor consultant și emerit (2002-2020) la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, din 1992 Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, al cărei decan a fost între anii 1992-2000. Așadar, vreme de patru decenii a fost dascălul prin excelență al catedrei de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, pe care a onorat-o cu multă responsabilitate și conștiinciozitate nu numai la Sibiu, ci și la Iași, unde a predat între anii 1990-1992. Sub atenta și exigenta sa îndrumare s-au format sute de studenți și studente, ulterior slujitori ai altarelor și ai catedrelor de istorie și religie din întreaga țară și din străinătate. Totodată, prin manualele sale de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, dedicate seminariilor și facultăților de teologie, părintele Păcurariu a devenit un nume de neocolit pentru toți elevii și studenții care au trecut printr-un Seminar teologic și printr-o Facultate de Teologie Ortodoxă din România în ultimele cinci decenii, ceea ce i-a sporit prestigiul la nivel național și internațional. Aflând că a avut doar 14 doctoranzi, care și-au luat doctoratul în teologie sub îndrumarea sfinției sale, l-am întrebat într-una din convorbirile avute dacă așa se traduce de fapt proverbiala sa exigență și seriozitatea cu care privește doctoratul, interogație la care mi-a răspuns povestindu-mi ce însemna doctoratul pe vremea sa și furcile caudine prin care trebuia să treci pentru a încheia stagiul doctoral.
În 1966 s-a căsătorit cu Minerva (Mioara) Breazu din Sibiu, care i-a fost un sprijin real pe parcursul întregii vieți, încurajându-l și creându-i condițiile propice pentru a-și putea împlini vocația profesorală și a-și redacta operele istorice. Căsătoria le-a fost binecuvântată de Dumnezeu prin nașterea celor două fiice: Mirela (n. 1967), căsătorită Petrașcu, cadru universitar în Sibiu, și Corina (n. 1969), căsătorită Lazăr, fizician în Cluj-Napoca. La 30 aprilie 1970 a fost hirotonit diacon, iar la 26 noiembrie 1971 preot de către mitropolitul Nicolae Mladin, slujind cu dragoste și evlavie la altarul și amvonul catedralei mitropolitane din Sibiu, unde va fi și prohodit.
Istoric și teolog, opera sa vastă îl prezintă drept un specialist înistoria Bisericii Ortodoxe Române, istoria instituțiilor ecleziastice, istoria culturii şi artei bisericești medievale şi moderne, legăturile bisericii ortodoxe din Țările Române cu patriarhiile istorice și cu biserica rusă, istoria învăţământului teologic din România, activitatea bisericească, naţional-politică, istoriografică şi culturală a unor ierarhi români. Autor a 44 de cărți, editor și coordonator a 8 volume și a circa 850 studii de specialitate, articole de popularizare, predici, necroloage, evocări, recenzii, cronici de carte, prefețe și postfețe, publicate în periodice științifice, volume colective, reviste bisericești și laice din țară și din străinătate, Mircea Păcurariu intră în istoria Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX și începutul secolului XXI drept cel mai mare istoriograf al eclesiei românești. Dintre lucrările sale amintesc următoarele titluri: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru Seminariile teologice, Sibiu, 1972, 388 p. (ed. a VI-a, București, 2006, 528 p.; ed. a VII-a, Deva, 2017, 540 p.); Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, 152 p.; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru Institutele Teologice, 3 vol., București, 1980-1981, 644 + 707 + 591 p.; Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului. 1867-1918, Sibiu, 1986, 303 p.; Istoria Mănăstirii Prislop, ediția a III-a, Deva, 2013, 233 p.; Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş,ediția a doua, revăzută și întregită, Deva, 2018, 590 + LXXIX p. și ilustrații; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III, ediția a 3-a, Iași, 2004-2008, 592 + 600 + 604 p.; Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc, ediția a II-a, revăzută și întregită, București, 2012, 350 p.; Sfinţi daco-romani şi români, ediția a IV-a, București, 2013, 384 p. + 61 ilustrații; Revoluţia românească din Transilvania şi Banat în anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii, Sibiu, 1995, 236 p.; Dicţionarul teologilor români, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Sibiu, 2014, 724 p.; Cărturari sibieni de altădată, ediția a II-a, Sibiu, 2015, 893 p. + 71 ilustrații; Predici la Duminici și sărbători, la praznicele împărătești și cele ale Maicii Domnului, ale sfinților, ale sfinților români; predici ocazionale și la înmormântări, ediția a III-a, București, 2010, 672 p.; Catedrala mitropolitană din Sibiu, 1906-2006, Sibiu, 2006, 146 p.; Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Sibiu, 2010, 114 p.; Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică, București, 2011, 311 p.; O viață dăruită Bisericii și Neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Sibiu, 2012, 498 + ilustrații; Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Compendiu, ed. a III-a, București, 2013, 616 p. + ilustrații; Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, 2016, 336 + XXXIX p.; 230 de ani de învățământ teologic la Sibiu, 1786-2016, Sibiu, 2016, 510 p.; Teologi români și străini, membri ai Academiei Române, Sibiu, 2016, 232 p. (în colab. cu Dorina Rusu); Unitate românească prin Biserică, Sibiu, 2018, 383 p.; Mucenici și făuritori ai Unirii: preoțimea din Transilvania și Banat și Unirea din 1918, București, 2018, 712 p.
Nu am nicio îndoială că părintele Mircea Păcurariu va fi în continuare citit și va rămâne în cultura română mai ales pentru Dicționarul teologilor români, apărut în 3 ediții, și pentru trilogia Istoria Bisericii Ortodoxe Române, publicată la fel în 3 ediții, care reprezintă o sinteză foarte bună, clară și didactică, dedicată deopotrivă teologilor, istoricilor și tuturor celor interesați de parcursul istoric al eclesiei românești din epoca apostolică până în epoca postdecembristă.
Meritele istoriografice și teologice ale profesorului Mircea Păcurariu au fost recunoscute de către mediul universitar și academic românesc, fiind ales membru corespondent (24 octombrie 1997) și titular (26 noiembrie 2015) al Academiei Române, apoi Doctor honoris causa al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (22 octombrie 2005), al Universității „Vasile Goldiș” din Arad (12 mai 2006) și al Universității din Oradea (27 mai 2008). Roadele activității sale au fost, de asemenea, onorate de instituții civile și bisericești din țară și din străinătate, fiind decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofițer (20 decembrie 2000) și răsplătit cu medalia de merit din aur a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu (2005), precum și cu titlul de cetățean de onoare al municipiului Sibiu (octombrie 2012), al municipiului Deva (martie 2013) și al județului Sibiu (octombrie 2013). În cadrul Bisericii Ortodoxe Române a primit diverse ranguri, medalii și distincții, între care le amintesc pe următoarele: iconom stavrofor (1976); „Crucea patriarhală” (1977, 2001 și 2010); „Crucea Șaguniană” (2007); „Crucea valahă” (2012); „Crucea Nordului” (2012); Crucea „Sf. Ierarh Iachint de Vicina” (2012); Crucea „Sf. Ierarh Antim Ivireanul” (2017) și „Crucea Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș” (2020).
Distins cu toate aceste titluri și merite academice, culturale, naționale, civile și bisericești, părintele profesor Mircea Păcurariu nu și-a pierdut niciodată modestia sau smerenia creștinească, cum însumi am constatat în anumite momente când l-am audit și întâlnit, ceea ce mărturisesc că m-a impresionat profund și va rămâne pentru mine o lecție de viață și trăire creștinească!
La capătul unei vieți care s-a depănat de-a lungul a 88 de ani și jumătate, cu suișuri și coborâșuri, dar mai ales cu roade bogate, care nu mă îndoiesc că vor rodi și pe viitor, părintele academician Mircea Păcurariu a intrat astăzi pentru totdeauna în istorie, adăugându-se strămoșilor săi și istoriografilor sacerdoți din vechime, alături de care poate rosti cu împlinire cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8).
Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească și cu sfinții să-l numere! În veci pomenirea lui!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!